dau timpul înapoi după chipiul morții
pe alei de flori brancardieri
de-o parte și de alta
a unui suflet trist în ghips,
undeva în umbra unui stejăriș
aflat în poala frunții
mă leagănă o mamă lupoaică cu ochiul
plin de plâns,
marama îndoielii ce-mi treieră prin
tâmplă, centurioni brăzdați de alchimii
în sânge,
stă aplecată-n rodii cu dulcele din mierea
unui tărâm surdină cu rodul
fluierat,
fac loc în mine unui munte din stânci
plecate langa în huzurul unui beci,
acolo în nestrivirea unui timp
edenice statui plutesc pe soclul
nimănui,
sunt eu cu mine, tovarăș doct de arme
prin isterii de toamnă lungă când
singurel cu visul cinic de-o trezire
aberantă, redenumesc în sine,
o lume plină de euri înșirate octogonal
în praful din poteci.
Invers
fulger scăpărând după tunet
ploi ce cad doar în sus,
malignă durere ce curmă
o moarte în plus,
un urlet după ecou endemică schismă
de aer prin vântul adus înapoi
in suflare,
giratoriu, timpul din ultima clipă
se face erou în risipă
dă-mi balansare doamne să flutur
in fluturii orbi toată viața ce-am tras-o
din noi, să-i fac floare albastră pe nori
deasupra cerului, nu sub trupul
greoi de două emisfere și câteva alge
cu pene,
bolovani peste aripi
visători străpunși de lumină-n noroi,
versul meu abandonat într-o milă
trasă la sănii cu boi,
năsălii de-mpruncire la gură de eden
formal,
sânul ce plânge în lapte și mierea
ce curge-n aval, terminat univers
infinituri pagode ce murmură-n rame
nașteri in vitro cu capul tăiat,
un melc fură ierbii un verde lăcustă
roua ca lacrimi ce plâng un obraz
ce-mbătrânește durerea întinerind
pe un rug ce arde…invers!
Lucru manual
Mi-e frig și plouă cu mine în mine
atât de fluid,
cu ADN-uri străine mă plouă
și strig în spirale ce n-au nicio vină
că mie mi-e frigul atât de perfid,
imi fac cuiburi de fluturi în talpă
din fugi albăstrite de cer efemer,
pe tibii pământul vechi al îngenuncherii
devine arid, și șchiop de un ochi
mă rumeg de seară, pe scalp aurite
nimburi mă cert de ocara vinului fiert
din fântâna uitărilor cerb,
coifuri din ziarul de ieri le îndoi pe
litera necuvintelor vocale,
zugrav sunt în creta obloanelor trase
peste priviri amăgite sub gene de sfinx,
oblojesc de răni decojite zidurile infernului
verb,
mi-e frigul acela lăcustă în viermi neopreni
stau rezemat cu gura de-un aer andin,
zăpada ucisului somn mă îndeamnă la
moartea clinică a grotelor albe
din reni,
bărcuțe de hârtie slujesc și acum în podul
casei amnarelor din plasa de la geam
ele aduc aminte de potopuri selenare,
când copil fiind săream șotroane din
mărgean cu ochii fix în soare,
un soare doar la geamul dintre două
dormitoare,
cutia cu maimuțe si ursul strâmb din
plastic, balamaua ruginită a ușii de la
duș, păianjenul din colțul pedepselor
călare pe inorogi din pluș,
de toate chiar mi-e frig, ca un descânt
sub ape, mi-ar trebui un popă
să mă boteze iar,
să-mi fie cald din nou sub plapuma mamară
a unui pact matern de lucru manual
sub coasta mea primară.
Destăinuri
Din destăinuri a luat ființă Buddha ăsta atât
de nevăzut în albul precoce dintre noi,
noi însemnând o infinitate de combinații în
tipare ce sparg nișe stelare,
m-am întrebat adesea de ce căutăm lumina
acolo unde nu există?
Poate pentru că un ochi orb din naștere
aflat în palma neputinței, încearcă să deschidă
o pleoapă prea mare pentru un întuneric
ce umblă aproape întotdeauna dezlegat din
lesa luminii care-și face de cap cu infinituri
șchiopatate de nebunii iluminismului.
Destăinuind te încredințezi că exiști și oarecum
nu mai ai nevoie de un nume.
Numele noastre sunt de fapt niște numărători
pe abacuri de pământ uitat în grajdul fără
iesle, la ce bun să te numești cumva dacă
in clipa imediat următoare poți fi altceva,
spre exemplu un spic de grâu copt sau verde,
ori un balansoar pentru pitici uriași,
o cometă ce n-a văzut sau întâlnit soarele
niciodată, poți fi deasemeni un cal sălbatic,
sau rumegușul cariilor din carnea zborului
unui carabuș de iarnă, un colț de stradă ori
un elefant îndesat în pușculita bunicii care
nu mai este, o simplă si umilă strigare din
camera mortuară a unei furnici lipite din
greșeală pe talpa unui dric cu trei,,picioare”
o alarmă antiaeriană montată pe zmeie cu
năluci, poți să fi orice dar trebuie să te
destainuiesti să știi dacă te aude cineva
nemetamorfozat.
Mergeam zilele trecute sau poate nu erau
zile, poate erau doar poezii cu versul alb pe
mijloc, mergeam zic și parcă la un moment
dat, nevăzător cum sunt câteodată, am dat
cu capul de un zid aflat în partea inferioară
a unui suspin mai vechi ca geneza mea
Îndoielnică, pe dată am avut senzația unui
declic fenomenal c-as fi în mâini și nu în
picioare. Vedeam asfaltul cum se dilată sub
ochii mei atât de aproape de respirări ciudate
și ca și cum aș fi fost vreun ucenic al lui
Brâncuși asfaltul se făcu coloana infinitului
sub degetele mele crispate de o durere
circulară.
Am înțeles atunci că ceva din pământ mi se
destăinuie, că vrea să-mi transmită ceva mai
mare ca mersul pe picioare sau în mâini,
că e timpul să nu mai fiu fiind ci să mă fiu o
simpla înălțare fără aripi si grumaz, așa pur
și simplu o decolare…
E greu cu destăinuirile astea, din cauza lor
am și uitat că sunt la rând să-mi cumpăr
propria-mi scrisoare expediată cândva fără
niciun cuvânt de la poșta unei gări ce acum
e o simplă trecătoare.
Mai stau o dată la rând, dar acum mă tac…
-cronici albe-
————————–
Simon JACK
Israel
Iulie 2019