Femeie fecioară
Te vedeam cum te îndepărtai tot mai mult.
Te împiedicai de crengile copacilor mei,
Ţi se încurca părul prin frunzele arămii,
Iar ochii ți se transformau în ochi de căprioară….ucisă
Plângeai îndepărtarea ta,
Ca o mamă ce-şi plânge copilul mort, nenăscut.
Te întorceai din plecarea durută
Şi o luam de la început.
Te auzeam cum strigai în mijlocul pădurii,
Cu fața întoarsă spre lună:
„Nu îmi da voie să plec!
Leagă-mă strâns de copacii tăi desfrunziți!
Nu îmi da brânci….. între icoane….”
Iar eu răspundeam:
Du-te….hai, du-te….eu mai rămân să te aştept…
Mi-e dor să te aud în foșnetul ierbii,
Mi-e dor să îngân, gândul pierdut.
Spuneai, femeie fecioară cu ochii de lună:
„Pe-această pădure, veni-va o zi,
Când, stăpână voi fi, şi atât.”
Pădurea acum este rară,
Copacii….sunt triști, îmi par obosiți,
Le este rușine să-i doară
Plecarea femeii fecioară,
Plecare în țipăt de albatroși chinuiți.
———————————–
Simina PĂUN-MOISE
27 septembrie, 2018