Ești și Tu dezamăgit!
Nu-mi mai este de-astăzi teamă de a merge printre oameni,
Nici să-mi spun că trece vremea pe-Apa Sâmbetei de-apoi
Și de-o fi să nu am timpul de-a culege roade-n toamnă,
N-o sa fiu atât de tristă cât să-ncătuș bucuria ceaiului băut în doi!
Toate fac din mine parte! Anotimpuri în vâltori,
Zboruri de egrete fine, lebede cântând în zori.
Nu-mi mai este de-astăzi teamă c-am să plâng când vei pleca!
Ți-am pus sufletul în palmă, diminețile senine, lângă ceașca de cafea.
Trece timpul, nici nu-mi pasa!
Tălpile ni-s ruginite și în tâmple cresc ninsori.
Palmele ni-s înăsprite, cu durerea prinsă-n oase
De a mângaia în tihnă, trupuri terne, urgisite, pline de cuvântul dor.
Însă, nu-mi mai este de-astăzi teamă!
Las tăceri cehoviene să se-așterne între noi,
Pavăză mi-e amintirea timpului ce ne’mpresură lăsând urme de strigoi.
Îmi las platoșa în urmă și îmi strig și-ți spun râzând:
„Nu-mi mai este de-astăzi teamă! ”
Îmi iau crinii din privire, orhideele din păr,
Iau icoanele din suflet și le țes într-un covor.
Fac alei din ele, astăzi, pentru muribunzi neplânsi,
Și-ncropesc iluzii moarte pentru cei ce nu mai sunt.
Scot piroanele din palme, rup și spinii din coroane, urlu si dezgrop si giulgiul!
Teamă nu-mi mai este, Doamne!
Teama nu-și mai are rostul, când e totul irosit!
Doamne, iartă-mi îndrăzneala: ești și Tu dezamăgit!
———————————–
Simina PĂUN
8 noiembrie 2019