M-AM RESEMNAT CU GREU
M-am resemnat cu greu, cu îndârjire,
Cu buze strânse-am refuzat otrava,
Zbătându-mă din greu cu-mpotrivire
Nevrând să-i gust durerii slava.
Plesnită aspru peste ochi şi gură
Înfrântă de oprelişti fără număr,
M-am prăvălit, nemernică făptură,
Căzută în genunchi,fără să murmur!
Acum merg liniştită ca asinul
Nainte, înapoi cum vrea Stăpânul,
Mi-e caldă suferinţa ca o soră
Nu se-ntrevede drum în depărtare,
Ascunsă-i deocamdată orice zare,
Mă las vârtejului stârnit de horă!
CE FOC APRINZI CU ARGINTUL DIN PENIȚĂ
Motto:
…Și umbră în tot locul,de tine-alături sunt,
Căci umbra e ecoul luminii pe pământ.
(V. Voiculescu – Sonetul 41)
Ce foc aprinzi cu-argintul din peniţă!
O viaţă dac-aş arde e puţin,
Să mă pătrund de nobila ta viaţă,
Să mă pătrund de nobilul tău chin.
Ca Solveig, dăruită cu credinţă
Pe puntea aruncată de destin,
Renasc din coasta ta ca o fiinţă
De-aceleaşi întrebări să suferim.
Nu-s temerile pentru noi măsură,
Nici lumea n-are clasice tipare,
Pendulă între dragoste şi ură
Stă numai Timpul nemilos. Tresare,
El, care leagă şi dezleagă totul;
Nemijlocit, stăpânul şi despotul.
CHIAR MI-A FOST DAT?
Chiar mi-a fost dat să le trăiesc pe toate,
Cruci peste cruci, golgote, laţ de ştreang?
Cerescul şi Lumescul sunt aproape
Nedespărţite precum Ying de Yang.
Chiar trebuiesc trăite pân-la capăt,
Fără-ndurare, fără vreo ieşire?
Pe drumuri fără-ntoarceri iarăşi scapăt
Deşi, e scris în inima-mi iubire!
Doar când citesc şi scriu,atunci îmi vine
Pergrinând pe mări şi prin sahare
Să zbor ca pasărea în depărtare…
Dar dintr-un pat cu gratii lângă mine
Se-aude plânsul mamei „au, mă doare”!
-Ca săgetată mă dau jos din soare!
ÎN MAREA DE CUVINTE
Un tânăr Inorog zburdă-n vâlcele
Pădurile, câmpiile sunt bete,
Eu după el mă iau cu dor,cu sete,
Dând bice repezi, versurilor mele.
Cu torsul lui de-un alb imaculat
Apare şi dispare dintre fagi
Cu cornul şi cu ochii lui cei dragi
Vreau să-l momesc la mine în palat.
Dar libertatea lui nu se înjugă
Ca frâul de cuvinte să-l ajungă,
Mi-ar trebui o viaţă să-l vânez,
Însă nici viaţa nu-i atât de lungă,
Rămâne numai Crezul meu in Crez,
În marea de cuvinte când plonjez!
SONETUL
Sonetul, un vitraliu, cu lumini filtrate
Cerneluri vechi, şi-ades îmbietoare,
Iubiri pasionale rămase făr-de moarte
Care trimite barzii pe culmi ameţitoare.
Fără să vrei îi recunoşti prestanţa,
Adie din catrene parfumurile fine
Unor apuse vremuri, salvat de eleganţa
Cuvintelor zbucnind, din foile veline.
L-a început cu tâlc Messer Petrarca
Urmat apoi de genii pe măsură,
Noi ne îngrămădim să-i umplem Arca.
Acesta e Sonetul, Un nobil cavaler
Un personaj de mare anvergură
Învăluit în mantia-i de propriul mister!
–––––––-
Sabina MĂDUȚA
Oradea, 26 februarie 2020