„Undeva, pitit printre arbori-catedrale, într-o dumbravă minunată, satul Făgeţel, leagănul izvoarelor Trotuşului, respiră liniştit, îndemnând la împăcarea cu tine însuţi”... Iată doar o frază din cartea lui Mihai Buznea, intitulată „Drumuri şi popasuri”, carte care a apărut la Editura „Ateneul Scriitorilor” din România. Vorbim despre o frază care pe mine m-a transferat, de la începutul lecturii acestei cărţi, în lumea amintirilor. Doar câteva cuvinte, şi iar eşti tânăr, iar eşti reporterul fascinat de meseria lui, iar întrevezi locuri şi imagini pe care fostul meu coleg de redacţie şi actualul meu amic, le pune în paginile unei serii închegate de reportaje, care se poate numi – şi după fantezia mea – „O nouă Românie Pitorească”…
Şi-mi aduc aminte că exact pe locul amintit mai sus, în satul acesta, Făgeţel, mă preumblam cândva, căutând şi eu oameni şi fapte demne de un ziar care, pe lângă lucruri neagreabile, făcute la porunca acelor vremi, ştia să-şi coloreze paginile elegant şi chiar frumos, oferind cititorilor şi acel rege al jurnalismului – Reportajul. Câteodată – chiar şi reportajul literar. Dar cum regii sunt tot mai puţini, şi presa cotidiană e, din păcate!, din ce în ce mai lipsită de harul bunului gust… Totuşi, locurile preumblărilor noastre au rămas, sunt aceleaşi şi azi, cu înnoiri şi, desigur, cu alte vibraţii de suflet. Iar farmecul unic al naturii minunatei Românii e, poate, uşor schimbat, faţă de anii trecuţi, o dată cu generaţia mea, dar şi el rămâne la fel de tulburător. Şi iată că marele reportaj, care este cartea „Drumuri şi popasuri” de Mihai Buznea este tocmai această Românie, şi nouă, şi veche, care tulbură înălţător orice suflet cinstit, care a respirat aerul de cinste şi omenie al unora dintre concetăţenii săi.
Dar cine dintre cei mai în vârstă rememorează România care a fost nu de mult, realizează, încă odată, că erau destule lucruri rele şi grele, însă culoarea adevărată, de atunci şi de acum a României, este cea a oamenilor cumsecade, care erau, şi sunt, în viaţa diurnă a unei ţări de o rară frumuseţe, adică România. Şi iată cum, cu talent şi o bogată experienţă de viaţă. Mihai Buznea ştie să redea o Românie de suflet şi de progres, aşa cum este şi azi, cu lucruri bune şi, uneori, şi cu lucruri rele. Desigur, nu este o descriere roz-bombon, dar este o carte concludentă şi semnificativă, cu lumini şi umbre, aşa cum viaţa este pretutindeni, la intensităţi şi cu nuanţe diferite…
Reportajele lui M.B. impresionează prin redarea harului unor oameni cu faptele lor bune şi gândurile lor, rodul de ansamblu fiind imaginea unei ţări pe care reporterul o vede dimpreună cu istoria ei, cu profunzumea trăirilor unui neam greu încercat, care-şi construieşte, în continuare, istoria acestor vremuri. Descrierile din paginile drumurilor şi popasurilor buzniene sunt atrăgătoare, iar cine vrea să guste farmecul unui gen gazetăresc elegant, frumos, realist şi romantic, aşa cum l-a gustat şi generaţia de părinţi şi bunici ai tinerilor acestor zile, cine vrea să stea la o cafea, cu o carte bună în mână, savurând frumuseţi văzute şi simţite de autor, ei bine, poate să citească această carte, care-l ridică pe condeier spre şi pe soclul unui redeschizător de drum, care duce şi la redescoperirea nu numai a unei noi Românii Pitoreşti, ci şi a reportajului literar – cam dat uitării, pe nedrept.
Dar am rămas dator să dezvălui ce mi-a remintit satul Făgeţel, aşezarea unde se află izvoarele Trotuşului. Ei bine, îmi reamintesc şi eu momente unice ! Umblam cu treburi dar şi eram hoinar pe-acolo, când, căutându-l, am gasit firul acela de cristal, scânteid aur şi prospeţime de-nceput. Curgea vioi şi-ndrăgostit de preajma sa, trecând cuminte pe sub gardul din lemnul unor pari subţirateci, de la marginea unei gospodării de munte. Firul acesta ieşea dintr-o curte mare, în care se afla şi o căpiţă de fân, pusă acolo parcă mai mult ca să sporească farmecul locului.
Ce ştiam eu, atunci, despre traiul acelor oameni de la munte?!
Mai încolo – casa văruită în alb şi cu ferestrele ei mici, care reflectau un alt aur, ce venea din împărăţia soarelui. Şi-arunc o privire-n jos, şi văd iarba dintr-o vale largă, oprită jos de un alt deal… Iarba aceea era de un verde proaspăt şi unduios, cu care începusem a mă contopi, simţind şi eu vântul cum o mlădie tandru. Eram într-o vale largă şi adâncă. Cerul cânta cu voci de păsări, infitrându-mi în suflet o pace sfântă; şi era o linişte ca în şoapte de început. Cobor spre şesul scurt şi larg al acestei văi şi simt că, în acelaşi timp, urc spre puritatea sinelui meu. Când am ajuns jos am trăit formidabila unire a cosmosului cu pământul, iar eu pluteam, pluteam fericit şi singur… Eram şi eu parte din natură!
Îţi mulţumesc Mihai Buznea că mi-ai reamintit acele clipe, de un farme deosebit. Ca şi alte descrieri ale tale, din admirabila poveste a României din cartea ta. România cu oraşele şi satele sale, cu poveştile şi legendele sale, cu împlinirile şi neîmplinirile acestor locuri de trai gospodăresc, ale unor oameni de bine şi de omenie.
Din neîmplinirile sesizate de autorul cărţii despre care vorbim, observ o undă de tristeţe în glasul clapelor de computer ale autorului. Căci el este un vajnic dăltuitor al imaginii acestor meleaguri, iar monumentul pe care-l lucrează mereu şi mereu, redând România aşa cum o vede, o crede şi o vrea, trebuie să fie frumos şi perfect, şi învingător în ce-şi propune! Dar viaţa nu e numai ca în carte, sau ca în visele noastre, ci uneori ne mai joacă feste.
De fapt, şi astfel de joncţiuni, concludent subliniate în aceste scrieri ale lui M.B., dau un plus de valoare cărţii sale – „Drumuri şi popasuri”. Ele, ca nişte stări paradoxale, crează un anume conflict interior (şi literar), fiind însă şi împreună cu ansamblul constructiv ! Un ansamblu reportericesc semnificativ şi de o înaltă ţinută moral-estetică, arătându-ni-se, totodată, un autor cinstit cu sine însuşi, având condeiul sigur şi elegant; un reporter cum nu prea mai este, şi-ar fi bine şi frumos să mai fie. Un reporter al realităţii şi al metaforei, care scrie sobru şi atrăgător – da, chiar da! – O Nouă Românie Pitorească.
„Cartea – spune însuşi autorul – (…) îşi propune să aducă în prim planul atenţiei cititorului (…) 17 reportaje din şi despre locurile călcate de mine mai de demult şi mai de aproape”. Dar apropo de definiţa dată de Mihai Buznea reportajului (cred că se referă la cel literar), el consideră că acesta e… „fotografia artistică la minut a firescului cotidian înconjurător”. Este, desigur, o posibilă interpretare. Analizând însă reportajele acestui experimentat şi talentat reporter, vedem că, de fapt, nu o dată, realitatea se constituie, ea însăşi, într-o imagine artistică. Şi nu întâmplător! Asta – pentru că fotgraful artist al cuvântului se mişcă, umblă, caută unghiul de vedere cel mai favorabil, încât realitatea ternă să aibe o expresie estetică de un anume fel. Cândva la noi, la Bacău, era un fotograf „la minut”, în mica Grădină publică din Centru, din apropiere de Poşta mare. Dar el fotografia, cu un aparat de altcândva, de pe trepiedul său din lemn, numai ce avea înaintea obiectivului său; nu-şi schimba locul aparatului. Toate pozele erau la fel, numai persoanele se schimbau, în câteva poziţii posibile. Dar spre deosebire de astfel de fotografi şi fotografii, Mihai Buznea umblă frenetic, iar declanşarea aparatului său modern o face numai atunci când prinde unghiul cel mai potrivit, are imaginea grăitoare, în concordanţă cu gândul şi simţirea sa, cu coordonatele sale estetice. Da, asta face, de fapt, colegul şi amicul meu, încântându-şi cititorii. Desigur, el a trecut astfel, triumfător, graniţa dintre jurnalism şi literatură!
Dar ce vorbesc eu?! Citiţi-l pe Mihai Buznea. Cei din România şi cei de peste hotare. Vă veţi întâlni mereu cu locuri de amintire, veţi vedea şi veţi revedea „munţii, dealurile şi câmpiile, apele, satele şi oraşele acestei ţări de o rară frumuseţe”. Aşa spune Mihai Buznea şi aşa este.
Această carte-reportaj se constituie într-o minunată călătorie de suflet. Iar dacă iubiţi frumosul şi nu „senzaţionalul facil, exploziv, al evenimentului agresiv ce ne-a acaparat existenţa”- l-am citat, din nou, pe amicul meu -; dacă într-adevăr vreţi o carte care să vă meargă la inimă, căutaţi în librării şi biblioteci demersul acesta reportericesc semnat de Mihai Buznea. Nu cred că veţi regreta!
––––––––
Roni CĂCIULARU
Petah Tikva, Israel
noiembrie 2019