Roni CĂCIULARU: Minunate gravuri pe suflet – Expoziția pictoriței Miriam Cojocaru

Totul a început la etajul cinci al imensei Staţii Centrale de Autobuze, din Tel Aviv. Într-una din sălile mai retrase, se află un aşa zis Muzeu Ydish. O amestecătură de obiecte, cărţi, colecţii de ziare. Praf şi ecou de istorie, de viaţă şi bucurii ori tristeţi, lucruri aflate într-o dezordine fascinantă, prin aerul evocator şi printr-o frumuseţe aproape secretă. Viaţă dispărută, şi totuşi păstrată, viaţă care ar putea fi oricând reînviată…

În acest context – mult prea sumar descris acum – îşi avea atelierul şi un încântător profesor tânăr de xilogravură, Alexander Vojik, de la Asociaţia Pictorilor şi Sculptorilor telavivieni. Şi, pritr-un minunat miracol (de fapt un an întreg de muncă şi creaţie) viaţa evreiască a oamenilor cărţii, fibra de istorie a renăscut, sugerată acum de o fascinantă serie de gravuri ale pictoriţei Miriam Cojocaru.

Dar iată ce ne povesteşte autoarea însăşi:

„Intr-o zi , Alex (z.l.), ne-a invitat acolo, la etajul al cincilea din Staţia Centrală de autobuze. Nu departe de Teatrul „românului” nostru, Nicu Nitai… Sala cu nr. 5008. Am deschis uşa, şi priveliştea care mi se deschidea, m-a fermecat, mi-a tăiat respiraţia! Imaginează-ţi o sală imensă, plină cu cărţi pe rafturi, în cărucioare de supermarchet, ori , pur şi simplu, în cutii de carton. Iar tot acest imperiu, avea ca fundal o scenă pe care era construit un zid de cărţi. De fapt, în această mare sală sunt nu numai cărţi, ci şi tot felul de lucruri – pentru mine deosebit de impresionante: bănci de la sinagogi, covoare persane, tradiţionale lumănări de amintire a celor pierduţi în negura timpului, o roabă, fotolii, o bicicletă, alte numeroase obiecte de altă dată, care au fost folosite de semenii mei, şi-ai tăi, şi-ai  atâtor alţii din neamul nostru. Şi tot acest amalgam doveditor de viaţă, iubire, zâmbet, gândire muncă şi lacrimi, se afla aici într-o dezordine boemă, cu o secretă trăire estetică aproape de neexprimat. Dar ea era!… Plutea în aerul muzeal, odată cu istoria şi vorbele celor de altădată, odată cu amintiri fantomatice şi-atât de concrete!

Acesta a fost primul meu contact cu Muzeul Ydish: un adevărat şoc pozitiv, care parcă m-a paralizat. De abea a doua oară, la o a doua vizită aici, după vreo săptămână, am început să cunosc mai atent, să percep mai profund şi mai limpede locul acesta fascinant. I-am găsit aici pe toţi clasicii literaturii idiş, am răsfoit albume, am văzut imagini ale celor din trecutul nostru, litografii, almanahuri, ziare ale unei lumi aproape dispărute. Mă aflam în mijlocul evreimii Răsătitului Europei, cu o bună parte din cultura sa. Evreii – ferment şi energie. Ei dau suflet din sufletul lor. Lumea progresează. Dar, tot acolo, eu am avut parte – şi desigur, nu numai eu – de neaşteptate şi adevărate cutremure.Treceau autobuze deasupra capetelor noastre, amintindu-mi cumva de destinul cutremurător al atâtor conaţionali ai mei… Lumina, în acest loc special venea de afară, şi parcă şi din trecut, filtrată şi schimbătoare, pătrunzând şi dând viaţă, prin nişte geamuri înguste şi foarte înalte…

A fost apoi şi o altă vizită, a treia oară, când am venit aici mai familiarizată cu locul şi imaginile, şi atunci am reuşit să fac unele schiţe, unele fotografii. Am oprit timpul, ca să-l pot sugera în continuă mişcare. Materialul acesta, aflat sub impulsul emoţiei şi al trăirii autentice mi-a folosit, în continuare, să gravez impresiile mele, gânduri şi simţăminte, pe plăci de metal, cu care am imprimat pagini speciale de hârtie. Şi uite-aşa, m-am gândit că-l onorez, şi pe fostul meu profesor Alexander Vojik ( cu xilogravurile sale lirice, de o mare frumuseţe). De fapt onorez un artist, un muzeu şi îmi retrăiesc, într-un fel, propriul meu popor…

Am lucrat un an şi mai bine asupra plăcilor mele de metal, imprimându-le desenele mele, peste care am trecut apoi cu acid, pentru a transpune prin incizie imaginile, gândurile, sugestiile izvorâte din locul aparte de care ţi-am vorbit… Dar nu întotdeauna intenţia artistică se materializează aşa cum vrei; metalul e rece, acidul e orb, eu fiind aceea care trebuie să dea căldură şi expresivitate plăcii rebele. Asta înseamnă muncă, migală, nenumărate reluări pe alte şi alte plăci, ori, dacă simţi şi te încăpăţânezi, încerci să intervii  pe aceeaşi placă, acolo unde crezi şi se poate, prin tot felul de mijloace specifice ştiinţei şi artei gravurii. Astfel, cu dexterităţi aparte, cu răbdare şi talent, poţi chiar îmbogăţi imaginea finală. E vorba de o gamă variată de intensităţi ale desenului, de obţinerea unui anume relief, de accentuarea calităţilor ascunse ale texturii. O anumită culoare a cernelii de imprimare poate introduce o altă atmosferă, specială, poate sugera semnificaţii originale. Uneori, efecte speciale le-am obţinut prin imprimarea succesivă a două plăci pe aceeaşi hârtie. Dar ceea ce apare în final, în expoziţie, este urmarea a numeroase încercări pe care le resping în cele din urmă, până ce ajung la rezultatul care cred că e satisfăcător. Se-nţelege că de la o imprimare la alta fac scimbări de tactică în realizarea scopului propus. E adevărat, este o muncă titanică, care cere migală, răbdare, desen sigur şi expresiv, viziune anticipativă clară, aproape exactă. Inseamnă fizică, înseamnă chimie, înseamnă priceperea de a privi negativul cu finalitatea lui pozitivă. Este o muncă dificilă, dar când reuşeşti, satisfacţia îţi răsplăteşte înzecit efortul. Parcă ai fi un un fel de demiurg, în care oamenii pot să creadă!”…

*

Şi iată-ne, acum, la Casa Artiştilor din Tel Aviv, admirând Expoziţia de gravuri a pictoriţei Miriam Cojocaru, intitulată „Insula cărţilor, de la etajul cinci”. Avem înaintea ochilor o colecţie de imagini desprinse din Muzeul amintit, nişte bijuterii de artă, deosebite prin fineţe şi expresivitate. Parcă un diamantar, cu totul aparte, a dat strălucire şi eleganţă, putere magică şi farmec, materiei inerte, devenită lumină şi viaţă, şoaptă şi umbră şi cântec şi vis. Privind gravurile de pe simeze, îmi dau seama că într-un rând,  greşeam spunând: „Miriam Cojocaru este şi doctor în chimie, însă nu cred că există vreo legătură directă între omul de ştiinţă şi artista unui echilibru foarte expresiv.” Gravurile acestea mă fac să înţeleg acum chiar contrariul. In schimb, aveam atâta dreptate să afirm, în continuare, că miracolul artistic „se întâmplă în planul al doilea al pictoriţei M.C., dincolo de conştient, dincoace de real. Sunt sigur că avem de a face cu o „alchimie” de mare valoare. E farmec şi minunată reverie, e atmosferă şi gândire profundă. E artă adevărată şi filozofie. (…) Asistăm la relevarea unui „Joc secund”, care se referă la profunzimea existenţei”…

Aş mai avea de reliefat delicateţea şi rafinamentul acestor gravuri, magia jocului dintre desen, culoare şi relieful elegant al negrului pe alb, transpunerea unor impresii aproape abstractizate, dar cu o delicată vigoare plastică, mesaje explicite ori, dimpotrivă, sugestii secrete, impalpabile; fine ţesături de linii incizate, structuri, laviuri, haşurări care alcătuesc o lume, o atmosferă, o dinamică anume şi-un tandru gust nostalgic, alături de vibraţia trăirii în lumea cea mai frumoasă din câte există: cea a artei.

Dar ce rost are să insistăm?! Numai privitul cu inima, poate justifica o caldă meditaţie şi admiraţia faţă de acest mare artist, care este Miriam Cojocaru!

—————————

Roni CĂCIULARU

Petah Tikva, Israel

10 ianuarie 2018