Acum e ora 11:00 dimineața. Au sunat sirenele. În memoria soldaților căzuți la datorie! În România erau numiți eroi. Și pe bună dreptate! Cine își dă viața pentru ca alții să se bucure de viață e erou, minimum un erou. 2 minute de sirene, interminabile, lungi, lungi și grele! Mâine e ziua Independenței.
Nepotul meu a venit la mine. Nu l-am putut convinge că mâine nu va fi parada aviației. Nu mai am puterea de convingere de altădată. A venit la mine cu maică-sa. E prea mic să vină singur. I-am deschis ușa, e mereu la 2 metri de mine. Nici o atingere nu are loc între noi. Mie îmi ajung ochii lui adânci, căprui, în care mă adăpostesc cu înfrigurare de câte ori îmi pune vreo întrebare. Îmi era tare dor de ochii lui, ca și de a celorlalți nepoți, de altfel. În zilele de azi mă mulțumesc cu nepoții, câte unul odată.
În mai puțin de o oră și el și eu, stăteam pe terasă. Eu cu cafeluța și „Demonii” de Dostoievski. Am început iar să am răbdare la clasici. El după ce a trecut cu bine miile de întrebări, la care nu așteptam răspunsuri, mi-a zâmbit și s-a regăsit în mobilul lui. Eu, răspunsurile lui, i le citesc în ochi înainte să termin întrebărea. Într-o altă jumătate de oră juca deja Fortnight pe mobil. Se împrietenise cu un nepot, al vecinului meu de terasă. Erau amândoi de aceași vârsta. Sigur și terasa lor este la mai mult de 2 metri, de a mea. Bunicul copilului, e un tip ceva mai tânăr ca mine. Negricios, mic de statură cu un gât de taur și niște pectorali de invidiat. El continuă să facă haltere și fuge zilnic 15 kilometri. Deviza lui este ‘viața nu e cum te minți ci cum te simți’! Bunicul fusese cu mine în armată. Suntem prieteni de mulți ani! S-a mutat lângă mine acum doi ani. Eu i-am recomandat locul și blocul. El are 3 băieți. Doar cel mic locuiește cu tat-su. Îi cunosc bine toată familia. Am fost la toate ceremoniile lor! Cei doi mari sunt aviatori. De la ei știam că anul asta nu e nici defilare nici paradă.
Ăla mare Kvir e plin de decorații. A luptat în toate războaiele. Tat-su povestește multe de el. Doar ce se poate povesti. Cel mijlociu, Dor, i-a făcut lui tat-su o mare surpriză acum doi ani, tot de Ziua Independenței. Imediat după ce s-a mutat tat-su în bloc la noi. Dor, a obținut permisiunea de face câteva ‘loopings’ în fața blocului nostru, în timpul paradei aviatice. Eram pe terasă la ei, la o cafea. A sunat telefonul. Uită-te sus tată i-a spus Dor. Un avion nou, de tipul F35, desprins din group de alte 4 avioane, făcea opturi uriașe pe cer. Doamne ce surpriză, ce frumos, ce emoționant!
Al treilea, copil făcut la bătrânețe, e un tip mai negricios, copia lui taică-su, de acum mulți ani. Emană forță și putere. E ras pe cap ca să ascundă o chelie mare ce îi acoperă creștetul. Pe copiii lui, îi cunoșteam de multișor. Veneau la tatăl lor la armată.
De ăsta mic știam că e în trupele speciale. Îl vedeam câteodată pe terasă curățându-și echipamentul. După echipament știam cam despre ce trupe e vorba. Majoritatea timpului era plecat. Nu scotea o vorbă despre asta, nici el nici tat-su. În timpuri normale îmi beam cafeluța cu bătrânul pe terasă, la mine sau la el! Prăjiturile totdeauna le aduceam eu. Nici atunci nu vorbea de cel mic. Câteodată îmi arăta câte un articol în ziar. Îl întrebam: „Ido a fost acolo”?. Niciodată nu-mi răspundea. Ochii i se încețoșau de lacrimi: „Eu vreau doar să-l văd acasă, e plecat de patru săptămâni” îmi răspundea. Amândoi știam că patru săptămâni înseamnă o acțiune lungă, lungă de tot, grea de tot periculoasă de tot.
Puștiul avea 28 de ani. Acum stătea întins într-un șezlong pe terasă. Mi-a făcut semn cu mâna, hi! Era greu de vorbit cu el, mă temeam mereu să nu creadă că-l descos.
– Ce face Ido acasă? îl întreb pe tat-su.
– Acum e și el în carantină! Apropo, continuă bătrânul, hai să-i băgăm pe nepoți în casă, Ido are nevoie de terasă, singur!
– De ce? îl întreb pe bătrân, sincer mirat.
Bătrânul nu-mi răspunde și dispare în casă.
Ido se ridică de pe șezlong. Cu tot corpul lucios de transpirație și negru de soare dar și de genetică, atletic dar mai puțin musculos ca tat-su, părea mai degrabă un actor de cinema.
– Știi!, îmi spune Ido, anul ăsta nu putem merge la cimitir. Îl ții minte pe Yoni (i-am făcut semn negativ cu capul)! În fiecare an părinții lui și cele două surori, pregătesc o masa regească, în memoria lui Yoni. Ne întâlnim la cimitir, la mormântul lui. Stăm toată grupa acolo câteva ore.
– Și vorbiți despre Yoni?, îl întreb, neștiind ce să spun.
– Nu, poate în primii ani. Sunt mai mult de 5 ani de când a murit Yoni. Acum vorbim aiureli, de fete, de lucru, fiecare ce-i trece prin cap. Mama lui Yoni face o supă cu găluște o nebunie. Iar prăjiturile lui Dana sora lui mai mică, sunt de neîntrecut! Poate doar de prăjiturelele tale, îmi zâmbește Ido.
– Și acum, în 2020 în era corona cum faceți?, îl întreb știind că anul ăsta întâlnirile sunt interzise chiar și în cimitire, chiar și in memoriam.
-Tata, continuă Ido, tocmai s-a dus să deschidă ușa. Am primit de la mama lui Yoni, un coșuleț. Îți garantez că tot ce-mi place mie e acolo. Acum facem o întâlnire pe ZOOM. Fiecare mănâncă, bunătățile, primite. Părinții lui Yoni, sunt lângă mormânt, ni-l fotografiază. Ah, uite-l pe tat-su!, îmi spune Ido’.
Ido Îmi face un semn cu mâna, mie sau lui nu știu și dispare undeva pe terasă. Intru și eu în casă! Doamne cât de nedreaptă este Corona asta. Ne există excepții, mă întreb?
A doua zi pe la 9 eram iar pe terasă. Cerul de Ziua Independenței e de nedescris. Totdeauna e surprinzător de frumos. Astăzi un „bleu ciel” provocator, strânge la piept câțiva nori obraznici. Mai departe un munte de nori, mari albicioși par a fi spuma dată afară dintr-o cadă cerească. Cadă de marmoră pictată delicat în albastru cu alb în muzeul celest. Minunat.
O adiere răcoroasă te face să te simți oriunde. Mă pot simți la etajul 75 în Manhattan înfășurat între cer și pământ de visele mele. Mă pot simți sus în Alpi, când între mine și ceruri nu e decăt aerul răcoros și eu cu rucsacul pe spate, respir adânc, pun mâna la ochi și admir neantul. Mă pot simți oriunde, dar acum în 2020, cel mai bine e acasă.
Nepotul meu voia să vadă parada, ce n-o să fie! Îl văd pe vecin, ieșise și el cu nepotul lui pe terasă. Îmi părea bine, acum am să am liniște, copiii se descurcă între ei.
– Ido doarme, e obosit?’, încerc să-l trag de limbă pe bătrân.
– Pe dracu doarme! L-au chemat în Bnei Brak (oraș ultrareligios din Israel). Ăia de la sărbători se îmbolnăvesc pe capete. Nu au respectat carantina. Au murit mulți dintre ei. Acum se respectă carantina, dar au nevoie de soldați, să le împartă hrană și să-i ajute cu tot ce au nevoie, doar-doar să nu iasă din case!
– Și pentru asta au nevoie de unități de commando, nu-l las eu să respire pe bătrân…
– Se pare că în locuri delicate (sunt multe din astea în Israel), cu populație mai puțin răbdătoare, îți trebuie soldați deosebiți, râde bătrânul.
– Of doamne, îmi zic, de unde au tinerii ăștia atâta putere. Întâi îi ajută pe alții și apoi se gândesc la ei.
– Pe ei îi apără Dumnezeu, îmi spune bătrânul, parcă citindu-mi gândurile.
Acum înțeleg de ce înaintea celebrării zilei de Independență, Israelul își arată respectul pentru cei căzuți. Nu poate fi durere fără bucurie! Nu poate fi nici bucurie fără durere? În „era” Coronei, viața se schimbă. Dar să mulțumim lui Dumnezeu, oamenii în majoritatea lor rămân aceiași.
Se face seară. Nepotul meu e sigur acum că parada aviației n-o să fie. Stăm pe terasă. El se joacă la mobil. Încă puțin merge la culcare. Nu vreau să-l las să scape făra o povestioară înainte de culcare. M-am decis să-i povestesc o poveste. Azi de ziua Independenței am să-i povestesc de vecinii mei, vecinii mei de terasă. Am să numesc povestea… „Eroii sunt printre noi”. O să-i placă. Sigur, am să-i aleg un sfârșit frumos!
––––––-
Raul ANCHEL
Petah Tikva, Israel
Yom Ha’atzmaut
28 Aprilie 2020