Trenul de la Zakopane la Varșovia continua să îți descopere frumusețile Poloniei. Pe de o parte înălțimile Tatrei, pe de alta, văi nesfârșite cu livezi uriașe și fructe de tot felul (singura dată când mi-a părut rău că nu conduceam mașina, ca să pot opri din loc în loc și a mă delecta de fructele alea splendide. Așa de altfel fac mai în orice țară).
Ajuns în Varșovia, un taxi m-a dus la Novotel un hotel nu elegant, dar central, în mijlocul oraşului. Pe drum Varșovia se desfășura în fața ochilor mei, ca un oraș, mare frumos, cu puține semne comuniste (o clădire ca şi Casa Scânteii din Bucureşti, domina centrul oraşului). Clădiri noi de locuit, hoteluri și birouri foarte elegante erau construite cu mult bun gust. Nu sunt un mare admirator nici al arhitecturii slave, nici a celei germane dar Polonia are ceva din cele două necruțătoare vecine ale ei, are ceva slavgotic o achitectura nouă poloneză.
Am luat breakfastul la hotel. Deși buffet, super asortat, şi arhiplin, mă gândeam la Zakopane, la bucătăriora mică, la Margaret şi Marian. Prima zi în orice loc nou umblu hai-hui! Nu găsesc un cuvânt mai potrivit – fără orar, fără vreun program definit, fără nici o intenție fără nici o direcție fără țintă. Mi-am luat o hartă de la hotel. Am glumit cu bellboy-ul, rugându-l să-mi arate cele mai frumoase locuri de văzut în oraș
– Must to be visited, i-am spus eu – păcat să nu le văd.
Nu mă las la mână lui și în timpul mesei, îi cer opinia prietenului Google, care îl aprobă sau dezaprobă pe Bellboy. Bine-i dacă poți avea în Google un prieten?!
Cu harta în mână și cu vreo 10-12 locuri însemnate încep plimbarea mea hai-hui în universul polonez. Centrul Varșoviei e frumos! Împletirea între vechi și nou e artistic concepută și-ți cucerește privirea. Bulevarde mari, catedrale vechi, medievale și mai moderne, îți atrag necontenit privirea. În prima zi merg cât mă țin puterile, în orice direcție mă poartă norocul, frecându-mă de localnici, arătându-le lista mea finală (în engleză) cu edificii, parcuri, muzee și străzi care trebuie văzute neapărat.
În prima zi nu mă opresc în nici un loc, vreau să simt atmosfera locului. E cea mai grea zi a mea în orice excursie, dar e ziua pentru care fac excursia. Fiecare tânăr întâlnit, își dă cu părerea. Deobicei vorbesc cu mai tinerii întâlniți, pentru a rezolva problema limbii. Majoritatea tinerilor din toată lume, nu se rușinează să vorbească engleză, chiar dacă nu o vorbesc cursiv.
Așa am descoperit, piațetele medievale ale Varșoviei, pietruite cu mult gust, ca și strada mea, stradă mare din Fălticeni! Piețele uriașe, cu un diametru de vreo 200-300 metri, înconjurate numai de clădiri vechi și turle de biserici, acum renovate te fac să te simți la curtea țarului sau a regilor polonezi.
Așa am văzut orașul vechi, castelul regilor, piața palatului și sirena. Nu știu în general ce vești aduce o sirenă cu cântecul ei cuceritor dar și puțin amăgitor. Sunt ele pozitive veștile sau negative, n-am știut niciodată. Sunt doar o momeală pentru bieții marinari? Pentru mine sirena a fost totdeauna o femeie frumoasă pedepsită de soartă să nu se poată apropia de marea ei dragoste, scuzați-mi expresia să nu-și poată desface picioarele, dar și cu o ușurința nedorită de ea, de a dispărea enigmatic, în largul mării. În Varșovia delicata ființă, are în mână o sabie, gata să se răzbune pe nu știe nici ea cine și nici eu nu știu de ce.
Am trecut pe lângă impozanta piațetă cu trei cruci, pe lângă universitate și parlament, pe lângă statuia maiestuoasă a soldatului necunoscut și pe strada cea mai „in” cea mai bogată și frumoasă cu o pietonală cochetă în mijloc, Krakowskie Przedmiescie. La fiecare două ore o înghețată. Asta îmi dădea putere pentru celelalte două ore. M-am așezat la un restaurant mic, cam la vreo 6 km de hotel. Făcea reclame la salate și vinuri, ori asta era exact ce-mi trebuia acum. După o masă copioasă am decis să rezolv problema cu ghidul de a doua zi.
Aranjasem cu un ghid din Israel, pe care ar fi trebuit să-l sun cu o zi mai devreme. Înainte să mă scuz lui, am decis să o sun pe Suzana, fata lui Margaret și Marian din Zakopane, Willa Marma vă amintiți?
Am sunat-o pe Suzanna. O voce ca de copil sculat din somn, m-a făcut să cred că nu e cel mai ocupat ghid din Varșovia. Știa de mine de la părinți. Mi-a spus „Ok! Vin să vă i-au de la Novotel mâine la opt!”. Am rugat-o să amânăm pentru 9:00 pentru că mă simțeam obosit. „Ok! Ne vedem mâine! – mi-a mai spus – sunt blondă înaltă subțire, o să mă recunoaşteţi...!”
Cam toate polonezele tinere, întâlnite de mine până acum răspundeau la calificativele astea, sper însă să o întâlnesc. Este doar în interesul amândurora. M-am întors la vinul casei, un cabernet super sec. Îmi plăcea. L-am sunat pe Oriki ghidul israelian. I-am spus că îmi pare rău dar am găsit altă soluție pentru vizita la Varșovia. Ok mi-a spus el „Am și uitat de tine sincer!”. Am mai vorbit puțin, de lista mea de obiective turistice. Desigur că orice ghid ce se respectă mi-a mai recomandat câteva obiective noi. Mi-a tăiat câteva recomandate de bellboy. Ne-am despărțit prieteni.
Se făcuse seară. Aveam chef să ascult puțină muzică. Pe foaia bellboy-ului erau trecute barul 12/14 și un restaurant metro jazz. Am luat un taxi de lângă Krakowskie spre 12/14. În 15 minute am auzit acorduri de New Orleans. Jazz polonez, dar și al marilor predecesori americani era acolo! Atmosfera de jazz e fantastică mă cucerește într-o clipă. Eu sunt afon, dar posibilitatea de a asculta muzică improvizată e fantastică. Vezi un grup de oameni, care se bucură să cânte, să cânte împreună, să scoată sunete noi, diferite de cele cântate ultima dată, legate doar de ce simt ei acum, și doar ca să se simtă ei bine și să te simți tu bine. Îi puteam auzi și chiar simți pe toți. Urmăresc instrument după instrument. Până găsesc unul de care mă lipesc, care mi-e cel mai apropiat mie. Am luat o cinzeacă de Drambuie… Ce să fac, ăștia nu au țuică, iar vodka sau șlibovița nu erau potrivite stării mele de spirit.
Primesc un telefon din Polonia. Nu am pe nimeni aici să mă sune. Ies afară că nu se putea auzi nimic. Zgomotul de jazz nu iartă. Un tip cu o umbrelă vine după mine, deschide umbrela să nu mă ploaie. Au stil polonezii, îmi zic. La telefon era prietenul meu Michael, din Moldova.
Mi-a spus că e la vărul lui din Lvov și se plictisește de groază. Dacă nu vreau să dau o fugă pe la Lvov.
– Ăștia, îmi zice Michael, fac exact ce ai spus tu, bat câmpii cum că polonezii au fost nevinovați… Pe dracu nevinovați!
– Lasă dracului politica, îi spun stai și distrează-te. Ai adus-o pe Saly aici ca să vă distrați, nu să te cerți cu rudele tale sau să mi te văicăreşti mie. Apropo ce face Sally?
– Cum știi, îmi spune și o tăcere apăsătoare s-a lăsat între noi.
Când destinul intră în joc, cuvintele nu pot ajuta cu nimic. Asta e părerea mea. Dar de cealaltă parte a a firului era omul cu destinul și el aștepta cuvinte. I-am spus ceva ce am regretat imediat.
– Michael, poate vin la Cernăuți și facem împreună un tur al Moldovei. Poate trecem și granița și-ți arăt și locul unde m-am născut, Fălticeni.
– Sincer crezi!? asta mi-a spus Michael cu un ușor entuziasm dar și o ușoară îndoială în glas. Nu credeam, dar în momentul acela eram gata să cumpăr un bilet dus și întors Tel Aviv – Cernăuți, dacă există așa ceva.
– Sărutări lui Sally. Michael tu eşti iubit de o groază de oameni! Unul sunt eu, i-am spus sincer. Sally te are doar pe tine.
– Spune-mi când vii te rog, a terminat Micahel. Ok!
Michael îngâna „Beltz, Beltz, Meyn Shtetele Beltz” (Orășelul meu, Bălți)
– Nu uita am încheiat eu, tu ești unul din puținii mei prieteni ce lucrează cu capul!
După discuția cu Michael muzica mi se părea nepotrivită, prea veselă pentru mine deodată. M-am uitat la ceas era după ora 23:00. Încă un Drambuie mi-am zis şi plec. Așa a fost. Un alt Drambuie și un zâmbet înțelegător al barmanului. Muzica era iar bună și dispoziția îmi revenise. Trebuie să plec la Cernăuți, mi-am zis.
Pe la 1:00 dimineața, un taxi m-a dus la Novotel. Taximetristul Olek, m-a recunoscut imediat că sunt israelian. Nu-i greu i-am zis, 50% din turiștii din Varşovia sunt israelieni. Șansa de greşeală-i mică. Nu mă contrazice, asta e meseria mea. Asta am învățat. Probabilitatea. Olek mi-a povestit ce lucruri bune s-au petrecut după căderea comunismului și cum Polonia începe încet încet să-și creeze propria ei personalitate. I-am spus:
– Băiatule, aveți grijă, personalitate nouă e foarte bună, dar azi m-am plimbat prin Varșovia și pe la 13:00 am întâlnit un grup de neo naziști. Cel puțin după figură! Lozincile nu le înțelegeam. Doar duritatea forțat afișată împreună cu semnele standard de grupuri de dreapta, lanțuri, haine negre de piele, rași pe cap…
– Da, aveți dreptate, îmi spune Olek, dar sunt puțini și nu sunt periculoși.
– Din contră, zic puțin obosit să fac politică în taxi.. Teroriștii arabi, sinucigașii sunt și ei un grup mic. Întâi bagă frica de moarte în ai lor. Îi obligă să le dea resurse, bani mâncarea adepţi, și apoi țin o întreagă populație în frică și sub teroare. Toți arabii apar în ochii lumii, apoi ca dușmani. E greu după aia să crezi, că puținii au stăpânire pe majoritate. E greu să distingi între bine și rău, am continuat. După două pahare de Drambuie, lucrurile par că trebuiesc discutate și eu am întotdeauna dreptate, pentru că n-am puterea să ascult răspunsul lui Olek.
La hotel o baie fierbinte și puțin CNN și FOX și am adormit. La 2 pahare de Drambuie sunt elocvent în politică, la 3 pahare ațipesc. Dimineața, breakfastul. Sătul de ouă cu jumări am trecut pe fructe. Mere, pere, prune, pepene verde și galben toate foarte bune. Plus compot și dulceață de vișine, cireșe, mure etc. Pâinea nu e cine știe ce. Cafeaua bună. În holul mare al hotelului, bellboy-ul de ieri m-a salutat. M-am apropiat de el şi i-am spus că aștept un ghid polonez. A vrut să mă ajute. Deodată la intrare în hol văd o tipă ce corespundea descripției. Mă apropii, Suzana îi spun. Ne-am dat mâna și am început a doua zi în Varșovia. Vorbea o engleză cursivă, plăcută.
– Ați ajuns ieri seară? mă întreabă ea… Ați apucat să vedeți ceva?
– Nu! Am ajuns de ieri dimineață, am răspuns și i-am declamat lista de locuri vizitate.
– Păi ce mai facem împreună?
– Știu eu!? Aș zice… azi Varșovia evreiască și mâine ce vrei tu în Varșovia nouă. Nu uita că eu ieri doar am fugit prin multe locuri nu am oprit nicăieri.
– Nu știu dacă ți-a spus tata, că eu sunt din Israel, îi zic eu.
– Nu tata, ci mama! Tata are 87 de ani și nu prea aude bine. Încep convorbirea cu el, îmi spune tot ce vrea, și apoi trec la mama, să-mi spună ea mai clar, și eu să-i pot răspunde tatei. Îl iubesc enorm pe tata, a continuat Suzana. Știți tata e supraviețuitor al Auschwitzului. Are număr pe mâna.
– Știu i-am spus, am stat la ei câteva zile, tata mi-a arătat numărul înainte de a-mi spune cum îl cheamă. După 60 de ani încă e cel mai important subiect din viața lui. Probabil așa v-a rămâne pe veșnicie.
– Eu continuă Suzana, sunt evreica familiei. Fratele meu Alex, e creștinul. El e băiatul mamei, eu fata tatei. Mulți ani nu am vorbit unul cu altul eu și Alex. Nu se putea vorbi cu el, cu Alex. Încerca mereu să mă convingă, că polonezii au suferit în război ca și evreii chiar mai mult. Eu sunt ghid turistic, oamenii pun întrebări, vor răspunsuri nu palavre, dacă spun așa o prostie încep să zâmbească neîncrezători. Știți eu am fost în Israel de 4 ori! Acum doi ani, am încercat să mă stabilesc definitiv, continua Suzana. Am stat la voi în Israel, 8 luni la Haifa la niște oameni care m-au adoptat ca pe o nouă venită singură.
În Israel e obiceiul dacă un nou venit vine fără familie și e tânăr, fără posibilități, o familie israeliană îl ia sub aripa ei. E invitatul lor la sfârșit de săptămână, și-l ajută de obicei cu sfaturi în ale începutului.
– De ce n-ai rămas, o întreb?
– Singurul lucru pe care-l fac bine e să lucrez cu oameni, continuă Suzana, pentru asta trebuia să știi perfect limba, ebraică. Aici a fost problema. Mi-ar trebui un an în Israel minimum să mă specializez ca ghid turistic în ebraică. Apoi aș putea aduce grupuri din Israel în Polonia. Nu am destui bani pentru anul ăsta. Tânără, dar cu multă inițiativa, m-am gândit eu.
Am început excursia! Am urcat în mașina Hyundai.
– E cumpărată de tata mi-a spus ea.
Suzana vorbea repede despre frumusețile Varșoviei ei. După 15 minute primul stop. Aici erau ultimele relicve ale fostului ghetto evreiesc din mijlocul Varșoviei. Un bloc cu vreo 6 etaje, lat de vreo 200 sute de metri. Complet fără geamuri. O ruină, gata să cadă, blocul părea neîntreținut intenționat ca să influențeze turiștii ca mine. Mi-a explicat Suzana:
– E ținut de autorități ca turiștii să-și poată vedea rămășițe din nefericitul trecut. Asta dacă ești turist israelian. Altfel imposibil să găsești blocul ăsta fără ghid a continuat Suzana.
Distanța de la Novotel era de vreo 200 metri, dar trebuia să ocolești vreo 10 km de cartiere poloneze pe străzi întortocheate ca să poți ajunge acolo.
– Nu înțeleg de ce să păstrezi așa o relicvă, am zis. Are în ea numai amintiri dureroase pentru unii și triste pentru alții. Pentru alții mai e și mizerie și o sărăcie de neconceput. Suzana mi-a spus că e proprietatea comunității evreieşti din Varșovia.
– Ei continuă să plătească taxe mari numai ca să țină blocul în picioare. Ei nu vor să-l refacă! Amintirile costă.
– Oamenii nu uită oare niciodată, nici măcar puțin, m-am întrebat îngândurat?
De la rămășițele ghettoului, alte câteva sute de metri în distanță aeriană, transformați în câțiva kilometri buni de autoritățile de la Varşovia, Suzana m-a condus la Sinagoga mare. Am vizitat-o cu încă câțiva zeci de turiști din America. Suzana m-a așteptat afară. Se temea să nu-i ia poliția mașina parcată incorect, pentru că, îmi explică ea, în locurile astea nu există locuri de parcare. Varșovia veche! Înăuntru în sinagoga sute sau mii de cărți de rugăciune. Sinagoga era în așa numitul ghetto evreesc al Varșovie. Multe cărţi erau donate. Multe găsite prin casele devastate din ghetto, multe pe jumătate arse.
După sinagogă am vizitat cimitirul evreiesc. Uriaș! Aici mult mai multe locuri de parcare. Alei mari şi cavouri frumoase de prin anul 1600. Atrăgeau atenția în ambele părți ale aleilor copaci și răsaduri de flori bine îngrijite. Am decis, nu, nu sunt mare admirator al plimbărilor prin cimitire…
Apoi Casa Janosh Korceak, marele pedagog evreu polonez, sau polonez evreu. Polonezii îi spun Janusz Korczak. În casa muzeu nu se putea intra. Suzana mi-a aranjat cu protecție, cu greu o vizită scurtă. Impresionant omul ăsta și credința lui în bine, în cinste în om. Korceak a creat primele orfelinate din lume, unde îi sfătuia pe pedagogi să fie „DOAR părinți, o ureche deschisă, spunea el, spre sufletele tinere ale elevilor”. El dădea elevului puterea de ași alege, de aș decide, de aș împlinii visele. Scos din clasă cu forța, din față elevilor care-l idolatrizau, i s-a oferit viața în schimbul renunțării la religie. Korceak era evreu religios! Dar asta nu l-a ajutat și nu l-a defavorizat. Korceak a răspuns: „Eu nu mi-am ales religia, am primit-o de la părinți. Nu pot renunța la ea!” A fost deportat la Treblinka și a murit în camerele de gazare. Era polonez, a învățat în polonia, credea în polonia. Educa viitori cetățeni polonezi să devie oameni. Ziua de naştere a lui Korceak, este ziua națională a Poloniei. De ziua morții lui polonezii scot steaguri îndoliate. Poate totuși polonia a învățat ceva din tristă ei istorie?
Am întrebat-o pe directoarea Casei Korceak cine vine să viziteze muzeul. Mi-a spus „Mulți elevi polonezi. Mulți străini”. Suzana m-a luat apoi pe jos până la statuia sau monumentul Korceak. Statuia splendidă, uriașă într-o piațeta verde plină de copaci și flori face cinste pedagogului. Pe monument o placă memorială. Suzana m-a văzut că o citesc în engleză.
– Ați remarcat ce lipsește?
– Sigur, remarcasem… Nu am vrut să spun eu, îmi plăcea să o aud pe poloneza Suzana spunând asta.
Pe placă, o elogioasă și scurtă biografie a marelui pedagogului. Un singur lucru lipsea, religia lui Korceak, faptul că a fost evreu și în special faptul că a murit fiindcă a fost evreu. Poate totuși polonia încă nu a învățat nimic? Să știți că nu din greșeală scriu polonia câte o dată cu litere mici.
Se făcuse 16:00 timpul zboară în excursia asta, mai ieri eram în Cracovia. Nu mâncasem nimic nici eu nici biata fată.
– Suzana mergem să mâncăm, am spus.
– Ok! E aici un restaurant cu Pyrosky foarte bune și salate originale. Ați ghicit! Pe strada Krakowskie. A durat încă vreo 30 minute până a găsit parcare.
Masa într-adevăr foarte gustoasă. Suzana vorbea nestăvilită.
– Dacă nu ași fi văzut minciuna în tot locul, spune ea, aș fi simțit și eu ca orice polonez. Fiind ghid turistic, continuă Suzana, e îngrozitor, vin israelieni dar în special americani, și te întreabă despre tot felul de realități poloneze. Eu nu pot să mint și să cânt lozincile partidului. Acum, aici în Polonia, se pretinde că suntem liberi. De ce să nu spunem adevărul. Să ne împăcăm cu trecutul. Asta îi cer mamei. Degeaba. Să spunem lucrurilor pe nume.
– Spune-le tu! o împing eu… Aș vrea să știu ce și cum gândești îi zic.
– Am fost și am rămas antisemiți! a strigat deodată Suzana în engleză.
În restaurantul elegant s-a făcut deodată liniște. Eu nu ridicam ochii din farfurie decât doar ca să mă uit la Suzana, dar after–shockul a trecut. Suzana zâmbea. Cu paharul de vin în mână dreaptă, și cu degetul mare de la mână stânga ridicat obraznic în sus Suzana zâmbea. Am ridicat privirea şi am început să râd. Nu trebuia să o las să bea vin.
– Uite îi zic împăciuitor, și eu după peste 30 ani de capitalism încă mă simt jenat să aud adevărul spus pe față cu glas tare. Mie nu-mi plac generalizările.
Mi-a povestit apoi de prietenul ei italian Roberto, pe care îl vede o dată pe lună. El la ea sau ea la el. Mi-a arătat fotografii. Foarte drăguț tipul.
– Și ce zice mama Margaret, o întreb?
– Vă rog să înțelegeți că mamei nu-i pasă de mine. Ea nu acceptă să fie și oameni cu o altă părere decât a ei, despre polonia anilor ’39-’45 și în general.
Vorbea de mama ei. Repede, exact, cu durerea copilului ce se simte părăsit sau cel puțin neglijat.
– Mama te iubeşte mult, îi spun eu. Ea m-a rugat să te iau de ghid, pentru că luna asta nu ai avut prea mulți clienți. Mama te iubește, am continuat!
Lacrimi au șiroit din ochii Suzanei. Nici nu încerca să-și le oprească.
– Cu tine pot vorbi sincer continuă Suzana. Tata e bătrân nu are putere să lupte. Și nu a luptat niciodată cu mama… O iubește prea mult! Ea l-a salvat. Când el a fugit din lagăr s-a ascuns la țară la un prieten de-al lui. Acolo a îndurat probabil multe. Noi nu știm. El nu povestește nimic. La eliberare nu putea sta într-un loc. Căuta în gunoaie și dormea pe afară. Mergea din oraș în oraș. La început mama doar l-a ajutat aducându-l în casă ei. Ani de zile au fost împreună. A fost o dragoste disperată și din cauza mamei, continuă Suzana, ea crezând că spală toate păcatele neamului ei. Pentru el, EA era întoarcerea la simțuri la miros la gust la dragoste la liniște… Întoarcerea la umanitate…
– Suzana, îi spun oprește-te, încearcă să trăiești și să accepți. Trist e să fi tânăr în polonia. Mai trist e să fii tânăr evreu în polonia! Cel mai trist e să fi tânăr jumătate evreu jumătate neevreu în polonia.
– Mai avem de văzut azi muzeul evreilor polonezi, mi-a amintit Suzana.
Nu prea mai aveam chef, nu mai aveam putere. Îi spun Suzanei>
– E un bar 12/14 foarte drăguț. În fiecare seară cântă o alta orchestră. Jazz. Dacă nu vrei ești liberă, îi spun.
– Nu, zice, vin cu tine! Eu nu pot, nu pot intra singura într-un bar sau un restaurant fancy, spune Suzana. Simt că dacă cineva începe o conversație cu mine sau face un pas spre mine, simt că totul totul e fals, totul totul e doar o minciună.
Nu știam nimic intelligent să adaug. După vreo 45 minute (circulația spre seară devine foarte dificilă) am ajuns la 12/14. M-am așezat la aceași masă ca ieri. Barmanului pe care l-am recunoscut i-am făcut cu capul. În 2 minute a apărut cu meniul şi o cinzeacă de Drambuie. Semn că bacșișul de ieri i-a plăcut. În timp ce căuta ceva în meniu, Suzana mă întrebă:
– Când a-ți avut timp să-l cunoaşteţi (pe barman)?
I-am povestit de ziua frumoasă şi seara splendidă de cu o zi înainte. Suzana și-a comandat o cola, popcorn, şi o prăjitură. Temându-mă de mine, de reacțiile mele, nu am mai luat al doilea Drambuie, ci un espresso dublu să mă țină treaz. Jazzul era cred că mai bun ca ieri. Un clarinet și o trompetă erau deosebite….
Pe drumul spre hotel am întrebat-o pe Suzana, dacă vorbește cu Alex, fratele ei?
– Vorbesc… De fapt nu vorbesc. Mă duc la el pentru copiii lui. El o ține pe a lui și în două minute terminăm orice discuție.
– Suzana îi spun, nu încerca să schimbi trecutul. În primul rând e imposibil. În al doilea rând influențează negativ și prezentul și poate distruge un viitor. Prezentul trebuie trăit cu putere, cu furie din plin, pentru că nu se v-a mai întoarce. Viitorul trebuie visat, visat mereu în speranța de al transforma în realitate (sigur că numai dacă e unul fericit)
A zâmbit. Avea un zâmbet frumos! Deși era mai puțin frumoasă ca mama ei! M-a lăsat la hotel. Ne-am luat rămas bun. I-am spus să începem ceva mai târziu a doua zi… pe la 9:30. Am dormit buștean după Drambuie dar și după o zi lungă și grea. Dimineața la buffet. După o masă de fructe, mai ales de pădure cu frișcă și cafea, am ieșit în hol. Am dat mână bellboy-ului. Mai aveam 15 minute până la venirea Suzanei. Deodată mă aud strigat. Suzana ajunse-se mai devreme.
Ziua de azi voiam să o dedic Varșoviei noi. Suzana mi-a explicat că mai avem 3-4 locuri de văzut și apoi începem cheful. Am acceptat propunerea ei și ne-am îndreptat cu mașina ei, spre buncherul lui Mordechai Anielewicz. Oricum ai judeca omul ăsta a fost cu adevărat un erou. A luptat cu o grupă de câteva zeci de oameni împotriva unei întregi armate cantonate în Varșovia, a luptat aproape fără arme. Știa sigur că nu are nici o șansă să schimbe lucrurile dar el nu a vrut să moară ca un neputincios. El și ai lui au știut că vor muri. Nu aveau nici o șansă. Dar decât să trăiești în ghetto și să-ți aștepți drumul spre ultimul drum, mai bine cazi în luptă! Așa mi-a povestit Suzana despre Anielewicz. Asta a gândit Mordechai Anielewicz! Asta gândesc astăzi şi eu… După moartea lui luptătorii ghetoului au continuat încă vreo 2 ani lupta până au fost omorâți. Doar unul singur a supraviețuit.
Am ieșit foarte impresionat de muzeul Anielewicz. Suzana m-a luat de braț. Am mers apoi pe strada Zelazna. Aici era un pod de lemn ce trecea peste ghetto. Fotografia ghetoului și a podului erau puse pe trotuar „In Memoriam”… I-am spus Suzanei:
– Ai fost aici cu mama? Ăsta e un loc care trebuie vizitat de polonezi.
Pe pod o fotografie de polonezi, bine mâncați, și bine îmbrăcați din cauza gerului aspru din decembrie 1941. Stăteau și se zgâiau înăuntru în ghetto, arătau cu degetele și râdeau și chiar scuipau în jos peste gardul ghettoului. De cealaltă parte înăuntru în ghetto, o mulțime ce se uita în sus, fără puterea de a ridica mână și a obiecta. Slabi, desculți cu niște cârpe pe ei în loc de haine.
– Arată-i mamei, nu m-am putut stăpâni.
De pe podul ăla se putea arunca și o coajă de pâine, sau un pullover. Mi-am zis apoi că asta este ultima mea reacție la polonia, la polonezi, la ghetto, la evrei și tot ce e legat de astea, pentru că Suzana izbucni-se iar în plâns. Am calmat-o ne-am cumpărat câte o înghețată și nişte pere. Așa pere n-am mâncat din Fălticeni.
Următorul monument ere monumentul închinat ghettoului din Varșovia. Un monument mare impresionant. În engleză scria „închinat celor căzuți în lupta antifascistă”. Suzana mi-a spus, cu o privire umilită, rușinată, că în poloneză scrie că e dedicat evreilor și neevreilor care au trăit și luptat în ghettoul Varşoviei. Am tăcut. Sunt momente în viață când cuvintele nu pot decât deteriora realitatea sunt realmente inutile.
– N-am cuvinte, am murmurat!
Era cam 12:00! I-am propus Suzanei să mâncăm ceva. A spus: să stăm doar câteva momente, acolo la restaurantul Matrix e foarte plăcut ne odihnim și apoi…
– Sper, am spus că am terminat cu războaiele, vreau să văd Varșovia de astăzi. Mai avem doar muzeul istoriei evreieşti…
Matrix restaurant de nouă bucătărie era într-adevăr plăcut. Mi-am luat o salată și o bere. Suzana nu bea când conduce. Ea și-a luat o salată și o coca cola. Am tăcut tot timpul mesei. Eram deja prieteni buni. Puteam tăcea împreună. Sunt mai mare decât ea cam cu vreo 35-40 ani. Îi simpatizez foarte mult părinții ei. Îi înţeleg contradicțiile în care trebuie să trăiască. Nu-i ușor! Muzeul Istoriei evreiești e într-o clădire superbă, arhitectura modernă, uriaș. Te poți plimba o jumătate de zi fără să simți. Istoria evreimii poloneze de la anul 1500 până azi era acolo în zeci de camere… Mi-am zis că la perioada bellică nu mă mai uit. Eram prea sătul de cele văzute.
Ca să încerc să o mai liniștesc pe Suzana, i-am citit la ieșire câteva notițe pe care le-am luat. Prin 1900 erau în Polonia vreo 5-6 milioane de evrei. De necrezut pentru mine această cifră uriașă. De ce? Pentru că regele Poloniei prin îngăduința și omenia lui, pe la 1500 îi primise pe refugiații Spaniei și le dădu-se cetățenia și toate drepturile. E adevărat că un rege nu domnește o veșnicie și au venit alții. Invidia acestora și felul închis al evreilor de a se comporta, din dorința de aș conserva religia, le-a adus multă dușmănie. Au început pogromurile. Înainte de 1900 au plecat spre America, Argentina, Africa de Sud etc cam 3 milioane de evrei. Da ați citit bine 3.000.000 de evrei. Celelalte 3 milioane au murit în lagăre! Tristă istorie a unui trist popor.
Era ora 20.00 simțeam nevoia să stau singur să diger clipele trăite în Polonia… Cracovia, Zakopane, Varşovia. Ne-am luat rămas bun, ne-am sărutat ca prieteni. Suzana mi-a spus înainte să plec:
– Știți de ce nu o iert pe mama, și fără să se oprească, din cauza pogromului de la Kielce. În 1946, vă închipuiți în 1946 după război (!!!), polonezii au omorât cu sânge rece vreo 800 de evrei. De ce? Aceștia cu greu au scăpat din lagăre.
– Eu unul nu știu ce-i adevărat din toate astea am zis. Nu mai vreau să știu. Din păcate prietenul Google a putut confirma. Masacrul de la Kielce..
Am continuat spre Varșovia de astăzi. Fără partea evreiască văzusem cam tot în prima zi. Suzana nu era cel mai potrivit ghid pentru Varșovia de azi. Ne-am despărțit…
– Uită Suzana i-am spus, uită te rog trecutul!
Stăteam amândoi îmbrăţişaţi plângând. Dacă vreau să văd Polonia nouă, îmi mai trebuie o vizită de 12 zile. Fără pogromuri, fără cimitire, fără eroi polonezi…
(Sfârșit)
––––––
Raul ANCHEL
Tel Aviv, Israel
12 februarie 2020