Nu vă lăsați amăgiți: Gheorghe Andrei Neagu, „constructorul” acestei „tabere” este un hoț! Iar când spun aceasta o fac cu deplină responsabilitate a celuia care are proprietatea termenilor… Am lecturat pentru întâia oară romanul „Tabăra damnaților” în timpul desfășurării festivalului literar organizat în toamna acestui an (octombrie 2016 n.n.) de către revista Salonul Literar a scriitorului Culiță Ușurelu, la Panciu. Au fost câteva ore de dublă delectare culturală: lectura romanului amintit mai sus și lecturile din creația premianților s-au împletit complet într-o armonie firească a actului cultural.
Am lansat deja în aceste prime rânduri o serie de afirmații care par defăimătoare, dar mai ales pe aceea care face trimitere la „calitatea” de „hoț” a scriitorului Gheorghe Andrei Neagu. Explicațiile sunt necesare, iar substanța lor se leagă de faptele amintite: lectura romanului menționat, dospirea conținutului său un anumit timp, iar apoi reluarea în aceste zile a celor citite altădată, în contextul pregătirilor pentru lansarea romanului. Timpul cuprins între cele două momente a avut darul de a fermenta și distila ideile care la momentul celei dintâi lecturi abia germinau, astfel că, reluând lectura, ele s-au fixat și au dat naștere altora, toate alcătuind apoi o altă realitate, aceea pe care o descriu acum.
Repet: autorul este un hoț. De data aceasta nu mai evidențiez formal termenul prin ghilimele, tocmai pentru a-i conferi o existență de sine stătătoare, reală, fără alte conotații. Autorul m-a lăsat în prima fază să privesc volumul ca pe un roman de tipul altora care au în titlul lor cuvântul „tabără”, iar al doilea termen al titlului, „damnat”, la plural. Mi-am zis că este, până a începe să citesc, un roman polițist sau poate unul de genul romanelor lui Swen Hassel. Am constatat destul de repede că mă înșelasem. Era prima înșelăciune căreia îi căzusem victimă. Am început să citesc: personajele principale, Serafim și Lazăr, doi deținuți închiși pentru viol, locul, o închisoare, timpul, perioada detașărilor la mină impuse de regimul Nicolae Ceaușescu, contextul, o grațiere decretată cu ocazia zilei de 23 August, ziua națională a României socialiste.
Acțiunea se înfiripă: cei doi și alți mulți nenumiți, sunt eliberați din închisoare, li se alătură încă un fost deținut, Petre, sunt repartizați la mină, se prezintă și sunt angajați aici după ce trec prin biroul secretarului de partid. Apare o activistă de partid, tânără, după care celor doi li se aprind călcâiele. Serafim devine (fostul) deținut bun, Lazăr (fostul) deținut rău. Cel din urmă părăsește mina (se va reîntoarce mai târziu), o contactează pe victima „violului” lor, Mariana, amor, sex, merge cu ea în satul natal, se angajează ca frizer. Este descurcăreț, face rost de diferite produse greu de găsit pe piață în ultimul deceniu al regimului Ceaușescu, face un mic „biznis”, cum s-ar zice, etc.
Aici sunt înșelat din nou. Cad pentru a doua oară în capcană: cred, de data aceasta că, autorul prezintă maniheist ultimii ani ai regimului național-comunist. Serafim, simbol al celui care este reeducat de regim, Lazăr, simbol al celui răzvrătit contra regimului. Tânăra activistă de partid, dedicată, altruistă și excavatoristă îl readuce pe calea cea bună pe Serafim. Mariana, cea „violată” cu voie, îl manevrează pe Lazăr, trăiește și cu alt bărbat. Lumină aparentă, umbră relativă. Două lumi, două atitudini, două morale. Chiar așa să fie? Nu, deloc!
Am citit mai departe în timp ce în sală premiile curgeau peste autori. Inclusiv peste autorul romanului care îmi fusese oferit chiar în deschidere. Atunci nu știam că scriitorul Gheorghe Andrei Neagu este un hoț notoriu. Acum știu!… Serafim, fostul deținut, acum buldozerist la mină, se apropie tot mai mult de tânăra activistă cu nume german, Petra Gott (răutatea din mine mă face să mă întreb dacă apare în roman ca urmare a faptului că avem un președinte de etnie germană). Lazăr își continuă viața zbuciumată. Se desparte de Mariana, se apropie de fiica profund materialistă (doar suntem în plin comunism întemeiat pe materialismul dialectic, nu?) a unui popă. Angelica, așa se numește, îl toacă de bani pe Lazăr, care, ca un îmburghezit ce devine, încearcă să o culturalizeze la spectacole simfonice cu piese de Ceaikovski. Conflictele macină această „tabără [a] damnaților” cu trăiri neconforme „Codului eticii și echității socialiste”, în timp ce în „tabăra lăudaților” totul pare să fie ca în romanele proletcultiste ale anilor ’50. Mă îndrept spre sfârșit. Lazăr se reîntoarce după ce fusese „reținut” temporar de miliție, la mină. Dă cu ochii de „fericirea” lui Serafim buldozeristul și a nemțoaicei sale, excavatorista. Vrea să-și continue „biznisul”, încearcă să fure câteva calupuri de dinamită, eșuează și se spânzură sub imperiul fricii că va fi descoperit. Final în care binele învinge răul. Gata!
Gata? Așa de repede? Întorc volum pe toate părțile, îl răsfoiesc din nou, caut alte foi, mi se pare că s-a terminat prea repede, aș dori să continue. Cred că nu-i terminat.
Sunt înșelat pentru a treia oară… Iarăși autorul se dovedește un hoț de înaltă clasă! M-a făcut să îl acuz de proletcultism, să-l întreb, în mintea mea desigur, de ce nu a oferit o încheiere cărții? De ce vrea cu tot dinadinsul să mă învețe, didactic, niște lucruri pe care le știam. Sunt nedumerit. Am încheiat lectura. La fel și festivalul a luat sfârșit, urmează partea de socializare. N-am mai avut timp să-mi ofer atunci concluziile. Și a fost bine…
Urmează la sfârșitul lui noiembrie 2016 pregătirile pentru lansarea romanului „Tabăra damnaților”. Eu l-am citit. Eu trebuie să vorbesc. Et ego in Arcadia, nu? Îl răsfoiesc pentru a-mi împrospăta amintirile. Și deodată îmi răsare în minte, sclipind obsedant, o cheie, o altă cheie, încă una, un mănunchi întreg de chei, mai simple, mai complicate, cu forme gotice, baroce, moderniste, cu semnificații diferite. Din uimirea care mă cuprinde răsare certitudinea și fac un silogism simplu de forma dacă p atunci q: dacă autorul este un hoț meșter, atunci stăpânește la perfecție instrumentul său cel mai important, căruia îi este în același timp și adversar nu numai prieten, cheile. Iar scriitorul Gheorghe Andrei Neagu este nu numai un iscusit mânuitor de chei, ci și un creator de chei desăvârșit. Care sunt, în acest sens, cheile „multiple” ale romanului „Tabăra damnaților”? În ordinea în care le-am identificat în roman acestea ar fi (spun „ar fi” pentru că gama acestor „chei” poate fi uriașă, depășind întreprinderea mea) diverse, acoperind paliere obiective și subiective, cu trimiteri materialiste și idealiste.
O primă „cheie” cu care autorul se face că deschide ușa spre romanul său, atrăgându-ne instantaneu într-un univers care de la Papillon al lui Henri Charrière încoace se dovedește a atrage inexorabil interesul cititorului, este aceea a universului concentraționar. O închisoare, doi deținuți personaje principale, ceilalți deținuți, discuțiile dintre ei, șicanele gardienilor, temerile și speranțele specifice. Așteptarea unei grațieri care sosește, iar o primă așteptare a noastră, aceea legată de un roman tipic „de închisoare” se diluează și dispare. Romanul are o schiță de „univers concentraționar”, dar nu aceasta este miza. Autorul nu a intenționat să facă așa ceva, iar acum realizez și eu faptul acesta evident. Această cheie este secundară și nu ne deschide calea spre înțelegerea romanului. Mecanismele ușii au scârțâit, s-au mișcat undeva în măruntaiele ei, dar a rămas în continuare ferecată.
O a doua „cheie” pe care autorul o arată bine înainte de a o folosi, ca pentru a ne convinge că aceasta este cheia adevărată, cea bună a deschide lacătele toate, mai ales pentru noi cei ieșiți din comunism, este cea politică. Au apărut după 1989 numeroase romane care au pariat pe formula democrație versus totalitarism, dar pariul a rămas mai mult la nivel declarativ (declarațiile anti-comuniste au fost desigur lansate, dar realizarea literară se pare că a fost subsumată scopului pseudo-politic). În cheie politică am citit despre grațierea deținuților, la 23 august, ziua declarată de P.C.R. „Ziua Revoluției de eliberare naţională şi socială, antifascistă şi antiimperialistă”. În aceeași cheie am înțeles contextul angajărilor la mină, la fel inserția activiștilor de partid în desfășurarea acțiunii, statutul lor, limbajul de lemn. Până aproape de sfârșit am stat la îndoială dacă să accept această cheie sau nu. Și am respins-o ca fiind și aceasta secundară. Nici această cheie nu poate deschide Ușa despre care vorbeam mai sus și care, cel puțin până aici, mă împiedică să înțeleg pe deplin romanul. Cheia a fost introdusă în locașul ei, a deplasat o serie de pârghii, dar stă alături de prima, deocamdată într-o stare imobilă.
Dacă cele dintâi două „chei” au fost de natură obiectivă și legate de contextul materialist al epocii, a treia, aceea a iubirii, se plasează, relativ, la polul opus: subiectivă și ține de natura idealistă a lucrurilor. Sunt trei femei care sunt iubite în roman: Mariana, coafeza tipică, acea care se pusese anterior la dispoziția lui Serafim și a lui Lazăr pentru „violul” la domiciliu, Angelica, fata cam „prostituată” a popii Ghervasie, mai prieten cu Mamona decât cu Hristos și Petra Gott, activista de partid și excavatoristă. De primele două se îndrăgostește Lazăr. Mariana îl înșală, Angelica este interesată doar de banii lui. Povestea lui Serafim și a Petrei este opusă celei a lui Lazăr, dar din ceea ce ne este oferit în roman nu pot trage concluzii ferme. În cazul lui Lazăr poveștile de dragoste eșuează grotesc, în cazul lui Serafim, povestea lui de iubire pare să evolueze, dar incertitudinea planează până la sfârșitul romanului asupra ei. Nu pot trage, iarăși, nici un fel de concluzie după folosirea acestei chei. Rămâne introdusă în locașul ei, alături de cele dintâi. Ușa rămâne închisă!
Să fie cea de-a patra „cheie”, cea socială, cheia principală? În roman apar personaje reprezentative care ilustrează existența unor clase și a unor categorii sociale. „Tovarășul Spirică”, activista Petra Gott, sunt reprezentanți ai „Partidului”, dar în același timp, pentru că partidul este „avangarda cea mai înaintată a clasei muncitoare” (citez din părinții, germani și ei, marxismului), ei sunt și reprezentanți ai clasei muncitoare, iar într-un plan general ei chiar sunt clasa muncitoare din acea perioadă! Avem așadar aici un personaj colectiv personificat de către cei doi oameni ai partidului, dar și de aceia care trec rapid prin scenă pentru a da măsura existenței clasei lor. Apare și „țărănimea muncitoare” sub chipul lui Petre și a țăranilor cu care Lazăr ia contact în satul Marianei. Funcționari ai partidului, muncitori, țărani, funcționari de stat (de la Forțele de Muncă, milițieni, gardieni) apar cu toții, autorul împingându-mă, parcă, spre acceptarea acestei chei interpretative a romanului. Mă forțez să accept această cheie, dar ceva mă reține. Realizez că proletcultismul acesta de ocazie, duce existența tuturor acestor personaje individuale și colective în rizibil, în parodie. O parodie amară, dar tot parodie. Clasa muncitoare nu este clasa muncitoare, țărănimea nu este țărănime, instituțiile statului socialist nu sunt cele adevărate, cheia oferită de autor nu este cea adevărată. Și cheia aceasta este secundară și nu clintește oricât aș încerca eu, nici o ușă.
Să fie cheia religioasă cheia romanului? O cheie întoarsă invers, o cheie satanistă, mânuită de acel personaj-popă-jucător de poker, îndepărtat și de oameni și de Dumnezeu. Să fie cheia prieteniei false a celor doi, Serafim și Lazăr? Să fie cheia anunțării noii societăți? A prefigurării sub chipul lui Lazăr a viitorilor businessmeni? Cheia culturală, cultura fiind caricaturizată prin alăturarea lui Ceaikovski cu Lazăr și Mariana?
Să fie, în sfârșit cheia înțelegerii romanului chiar numele personajelor? De ce Serafim, de ce Lazăr, de ce Petre, de ce Mariana, de ce Angelica? Unde sunt cele trei aripi ale lui Serafim și care este strălucirea de care se apără? De ce Lazăr moare în loc să fie înviat? De ce Petre în loc să păstreze cheile Raiului, este ținut destul de mult timp sub cheie? De ce Mariana nu are darul profeției noii societăți care avea să vină? De ce Angelica este opusul total al unui înger?
Răspunsul la această întrebare completează tot ceea ce am scris până aici: falsă libertate, falsă eliberare, falsă iubire, falsă credință, falsă umanitate. M-am întrebat de ce autorul nu a continuat romanul: pentru că a realizat tot ceea ce și-a propus. Și atunci întreb: ce și-a propus scriitorul Gheorghe Andrei Neagu cu acest roman? Dacă acest roman nu este unul social, unul politic, triller, polițist, romantic, etc. ce fel de roman este?
Consider că s-au acumulat suficiente întrebări, dar și suficiente ancore care mă opresc în adevărata cheie a romanului: romanul „Tabăra damnaților” este unul filosofic, este unul despre condiția umană și despre sensurile existenței. Nici un strop de înțelegere pentru personajele sale, nici un strop de ură pentru ele pentru că înainte de toate Gheorghe Andrei Neagu acționează aici ca un filosof structuralist și existențialist în același timp. Cheile pe care ni le-a oferit și pe care le-am folosit decelează structuri ale unei realități damnate. „Tabăra damnaților” nu presupune o „tabără a lăudaților” cum clamam eu la începutul acestui eseu, ci există doar o singură tabără, așa cum este creată și înfățișată de autor în acest roman. Totul și toate sunt supuse dispariției. Omul, bărbatul, femeia, societatea, instituțiile, morala, iubirea, munca, toate acestea apar din perspectiva romanului „Tabăra damnaților” având ca viitor lipsa de viitor. Cheia care trebuie să fie arătată în acest final este una care are barba îndreptată în mai multe direcții, care se contrazic unele pe celelalte și care creează imensa iluzie că există un sfârșit al acestei „tabere”. Iluzie pentru că în continuare trăim, cu toții și cu toatele într-o altă versiune a acestei tabere. Structuralismul existențialist al scriitorului Gheorghe Andrei Neagu face din acesta unul dintre cei dintâi scriitori care ne propune sub forma unui roman ușor teme filosofice cu greutate existențială la care poate avea acces oricine. Un fel de Post-filozofie, într-o lume a Post-culturii.
––––––––––
Petrache PLOPEANU
Focșani, 2016