,,Și ce-ar fi dacă, /Într-o zi blestemată/ Ne-am îmbolnăvii cu toții / Deodată ?
Și medicii și pacienții /Și părinții și copii ? / Ce-ar fi , ce-ar fi ?
Centrul orașului cunoștea –în special vinerea, o circulație, agitație amețitoare iar vocile se amestecau, se învăluiau într-o multitudine de sunete. Pluteau în văzduh. Se întreceau cu ciripitul păsărelelor –și ele îmbrăcate în hăinuțe purpurii, zburînd de pe o creangă pe alta, înconjurînd numeroasele crengi cu ramuri înfrunzite. Sub aceste creste a căror frunze strălucitoare, de un verde puternic, dar cu nuanțe bine echilibrate, erau înșirate de jur împrejur mese rotunde. Fumul țigărilor, celor care sorbeau cafeaua, înghițitură cu înghițitură, plescăitul vocilor formînd un cor-mai bine zis o vâjuială. Amestecătură de voci, gîlgîituri sonore care se răsturnau ca valuri imense, își întregeau zgomotul, adesea insuportabil. Chelnărițele nu pridideau cu serviciile, făcîndu-și loc printre valurile de oameni care inundau trotuarele. Sacoșe încărcate, pachete cu marea lor diversitate de culori și reclame înfrumusețau peisajul. Orașul trăia fiecare moment ,,hohotele de bună-voie erau amețitoare! Strada principală a orașului semăna în diminețile sfîrșitului de săptămînă, ca valurile apelor învolburate. Autobuzele, mașinile particulare gîfîiau scoțînd pufăituri, scîrțîind, producînd sgomote de-a dreptul obositoare. Șușuitul comun se transforma adesea într-un cor bine dirijat, dar a cărui muzicalitate era de-a dreptul …obositoare!
La orele tîrzii, ale amiezii, treptat, treptat începea retragerea spre străzile laterale,către apartamentele personale,la treburile gospodărești. Cînd apusul se apropia ,liniștea își făcea loc parcă anunțînd: ssst!ssst! e vremea intrării în sărbătoarea odihnei, a Sîmbetei!
Acoperit de mister / Cădeau peste el umbre mari și adînci /Ca peste toți cei ce vin din cer…Rătăcind pe stradă,/Și-a aruncat ochii peste o grămadă/ Stau pe prispă halucinat ,/M-a văzut …nu m-a văzut ?…Era așa de abătut /Ce m-a mișcat ?/ Cînd a strigat…:..O carte pentru o pîine /Să treacă copii…ziua de mîne!
Purta peste haina neagră, aruncat peste gît un șal de catifea. Era încălțat cu pantofi prin care străpungeau ,prin rosături, degete pămîntii. Buzunarele mari, adînci, ca niște pungi adăposteau cărți cu scoarțe de carton. Înghesuite, una lîngă alta, stăteau nemișcate, în așteptarea tăcută, monotonă a unei zile tăcute. Razele coborîte din înălțimi, reușeau să-i încălzească chelia înconjurată de firele lățoase, lungi care-i cădeau peste urechile care de-abia se întrezăreau. Privirea-i alerga spre porțile închise, spre ferestrele între deschise …Mergea alene …ținînd între palmele, nu prea mari, o carte cu foi de mărimea unor frunze de nuc; litere mărunte,negre, înșirate ca boabele de poame …Doar privirea-i zbura spre cafeneaua cu ușile zăvorîte. Privirea ochilor aproape ieșiți din orbite, căutătoare în găsirea cuiva, a oricărui individ căruia să-i poată oferi ,,cartea,, – creația sa din care potolea foamea copiilor. ,,CARTEA,, cuprinzătoare a frumuseții naturii, a conversației, a cîntului poenilor și al ciripitului. Ce poate fii mai melodios decît conversația dintre noi și sburătoarele care descind în zori pe prispa casei?! El, scriitorul, el înțeleptul care descifra fiecare sunet, bătaie cu ciocul în pervazul ferestrii…transforma finețea sunetelor în bogăția cuvîntului rostit! .
Rătăcind pe stradă / Aruncînd privirea spre mine…în ogradă!
Stau pe prispă halucinat,/ M-a văzut…nu m-a văzut ? /Era așa de abătut …Ce m-a mișcat?/ Cînd a strigat….O carte pentru o pîine / …
Din Superul doldora de alimente, ieșeau cîte unul, sau doi cu sacoșele pline. Nevăzuți,neauziți o porneau cu masca sub ochi, cu pasul întins. Iar în graba lor nu vedeau, nu auzeau și nu dădeau ascultare !
Orașul încă doarme /Și porțile sunt închise /Un clavir îngînă de la etaj / Umbrele sunt triste / Acorduri de bași.
E strada bătută de mine zi de zi. La colțul din apropiere, deobicei ușile sunt larg deschise iar parfumul pîinii proaspete îmbie trecătorii să se oprească și să ia la drum cîte o coptură de pe galantarul plin cu plăcinte, cornuri pe care strălucește prospețimea sau numai cîteva felii de pîine. Parfumul cafelei e diabolic. Greu de stăpînit simțurile ,pentru a nu servi măcar o înghițitură. Singurul fapt care m-a oprit din mersul alene ,un ciripit de strună, o melodie care a trezit simțămintele învinse de tristețea vremurilor amorfe. Ușile magazinului de copturi -ferecate. Doar sunetele arcușului îmi atrăgeau atenția. Bărbatul înalt ,cu fruntea semeață ținea vioara lipită de umărul său. Arcușul scotea acorduri plăcute.Iar lipit de peretele afișajului, ședea pe o banchetă improvizată, partenerul său a cărui instrument se sprijinea de pavaj. Era un violoncel. Un duo matinal; răscolitor, emoționant. Privirile noastre s-au întretăiat. Aproape lăcrămam.
-Un concert duo în ,,orașul lipsit de viață. Cei doi artiști ai Filarmonicii ,,închise,, hotărîseră să dea viață unei partituri programate pentru concertul programat-anulat. Păsărelele adunate, ca deobicei pe crăcile arborilor piuiau din cînd în cînd. Erau singurii auditori ai concertului ,,Duo,, . Iar eu ,trecătorul grăbit…m-am oprit.Palmele mi s-au apropiat într-un aplauz ,,pandemic!
———————–
Dr. Paul Leibovici
Rehovat, Israel
Ianuarie 2021