Gheorghe Constantin NISTOROIU – EMINESCU – TOMYRIS – REGELE POEZIEI ȘI REGINA MESSAGEȚILOR

(PRIMA PARTE)

„Naţionalismul cultural şi filosofic al lui Eminescu,

gândit cu maximum de stringenţă, a constituit un

corp de doctrină, de la care au plecat toţi cei ce

au gândit naţionalist de atunci încoace.”

(Vasile BĂNCILĂ)

Naţiunea română – Fiica Neamului primordial pelasg, întrupează dorinţa supremă a sufletului valah să existe, să creaze, să slujească în har, să atingă spiritualitatea revelaţiei prin continuitate, pentru ca dăinuirea sa să fie pururea.

Jertfa creaţiei metafizico-mistică a existenţei de sine prin sine a profetului Mihail Eminescu a fost DORINŢA unică, esenţială, mare şi generală ca Naţiunea lui dacoromână să existe spiritual la modul imperativ şi să dăinuiască religios la infinit!

STATUL român trebuie să FIE sau să devină creştin-ortodox, ca să îşi poată trage esenţa vie, spirituală, din seva creaţiei metafizico-mistico-isihasto- carpatină a Naţiunii daco-române, hărăzită de Dumnezeu să rămână ENTITATE suverană ca STAT NAŢIONAL, întru devenirea sa drept factor imperativ, suveran pentru DĂINUIREA NEAMULUI prin TRADIŢIE, EDUCAŢIE, CULTURĂ, fundament la FORMAREA, MODELUL, ASUMAREA şi RESPONSABILITATEA OMULUI, respectiv a întregului POPOR drept măritor creştin întru NEMURIRE!

De peste o sută de ani de când respirăm Eminescu, şi fruntea ne-a crescut ca a lui, şi ni s-au tras perdelele de pe ochi şi prin versul şi rugăciunile lui vedem şi simţim tot ce e bun şi frumos şi când îl citim sufletele ni se fac mai bune, şi mintea mai ageră şi inima mai caldă.

De peste o sută de ani creştem cu Eminescu şi vom mai creşte mii de ani, dar niciunul din noi nu va ajunge la înălţime lui, acolo sus, <<Luceafăr>>. El va rămâne în veci UNICUL. LUCEAFĂRUL!

Doamne, ce s-ar fi făcut lumea fără IISUS – LOGOSUL, CUVÂNTUL!

Doamne, ce ne-am fi făcut noi românii fără Eminescu, logosul, Cuvântul românesc! (Mitropolitul Ardealului Dr. Antonie Plămădeală, De la Alecu Russo, la Nicolae de la Rohia, Sibiu, 1997, p. 15-16)

Drama ancestrală, cu mici excepţii pentru „cel mai numeros, mai drept şi mai viteaz neam al messageţilor”,pelasgo-traco-scito-dac a fost DEZUNIREA lor.

În dreptate, adevăr şi înţelepciune se cuprinde pofeţia divinului Mihail Eminescu când ne avertizează spre luare aminte că, „Rasa traco-ilirică s-a distins în decursul tuturor secolelor printr-o energie estraordinară, printr-un neastâpărat dor de război, dar totdeauna în seviciu străin, mai mult spre folosul unor vecini slăbănogi decât pentru întărirea propriei puteri. (cât de autentic şi grăitor este profetismul lui astăzi! n.a.). Sub flamurile lui Alexandru cel Mare locuitorii traco-ilirici ai munţilor au cucerit Asia şi Africa pentru… greci. În timpul romanilor mulţi iliri, după o viaţă strălucită de ostaşi, s-au suit pe tronul împăraţilor romani, lucrând pentru…romani. Şi-n timpul cel mai nou paşii şi soldaţii din poporul albanejilor, urmaşii acelor oştiri ilirice şi epirote, în fruntea cărora Alexandru a cucerit Persia, cu cari regele Pyrrhos contesta şi romanilor şi cartaginezilor posesiunea Italiei, urmaşii aceloraşi soldaţi cari-şi făceau drum la tronul imperiului universal.Traci şi iliri erau popoare înrudite. Descendenţii ilirilor sunt albanejii actuali, din traci s-au născut românii.” (Mihai Eminescu, OPERE III. Fragmentarium., op. cit., p. 61)

Mult mai dur, mult mai crud şi mult mai dureros, dar la fel de real ca destinul neamului românesc este rechizitorul făcut de marele geniu, profet Mircea Eliade. „Printre neamurile fără noroc, ne numărăm în frunte noi, românii (…). Istoria neamului românesc n-a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan şi am crescut în vifor. Popor de frontieră, luptam şi muream pentru toţi. Muream, mai ales, plătind miopia şi neghiobia altora (…)

Istoria neamului românesc e alcătuită din atâta sânge şi atâta nenoroc datorită, în primul rând, incapacităţii Occidentului de a vedea de unde vine primejdia. (Occidentul catolic şi protestant de fapt lupta pentru supunera, subjugarea Ortodoxiei, în speţă dacoromânii care se jertfeau pentru sine şi pentru ei n.a.)

Pe noi, timp de cinci secole <<ne-a scos din istorie>> victoria imperiului Otoman. Timp de secole, am luptat singuri. Hărţuiam necontenit armatele turceşti, cu preţul pe care îl ştiam: traiul <<în afara istoriei>>. Istoria se făcea în Apus, fără noi, dar datorită sângelui nostru.

Occidentalii nu şedeau nici ei cu mâinile în sân, ci se luptau; dar se luptau între ei…

Civilizaţia noastră ţărănească se adaptase nivelului vegetal la care se redusese istoria. Aşezările româneşti dispăreau şi reapăreau cu aceeaşi ireductibilă, misterioasă încăpăţânare a vegetaţiei. În timpul acesta, la o mie, două de kilometri, spre Apus, se înălţau catedrale, se îmbogăţeau castele, se înfrumuseţau mănăstiri şi oamenii aveau prilejul, măcar la răstimpuri, să citească pe sfinţi, pe teologi şi pe poeţi, să înţeleagă că sunt oameni şi să se bucure că trăiesc omeneşte – iar nu ca fiarele sălbatice prin munţi şi păduri, ca strămoşii noştri, care nu aveau altă vină decât aceea de a se fi născut în calea răutăţilor.” (C.f. Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, op. cit., p. 21-22)

Neamul, naţiunea, poporul creştin valah nu trebuie să trăiască oricum, precum individul sau insul oarecare după instincte, ci trebuie să simtă, să gândească, să întrevadă, să prevadă, să urmeze şi să împlinească DESTINUL naţional şi universal.

Rostul neamului geto-dac, destinul său în istoria naţional – universală a fost/ Este:

1. Să apere fiinţa naţională şi deci, implicit Occidentul de invaziile barbare, asiatice.

Fără noi, Ungaria ar fi fost mai din vreme prefăcută în paşalâc; fără noi, turcii ar fi fost mai curând la Viena. Noi am sângerat pentru noi, dar şi pentru Apus – şi pentru legea noastră creştină (creştinismul ne-a dat legea noastră în lupta cu semiluna. A fost etica conştiinţei noastre etnice şi militante; apogeul lui Brâncoveanu şi Ştefan cel Mare).

Ungurii s-au lăudat cu victoriile noastre contra turcilor (de atunci au început să falsifice istoria; ei sunt un fel de faux monnayeurs (falsificatori de bani) ai istoriei. Interesant: şi evreii au falsificat istoria când au avut interes. Şi azi, comuniştii. Polonii voiau să exploateze pentru ei victoriile lui Ştefan al nostru… Papa a trimis ajutoarele lui Matei Corvin al Ungariei, iar lui Ştefan doar titluri făţarnice. Tragicul cel mare a fost că nu s-a coalizat creştinătatea occidentală contra turcilor; vezi şi cazul lui Mircea la Nicopole: corbii făloşi nu l-au ascultat. Orgoliul a stricat atât de mult în istorie! Dar şi gesturi splendide de revoltă şi demnitate: când i-a pus pe poloni să are Dumbrava Roşie şi pe Matei Corvinul, să fugă ruşinos prin munţi.

2.Rolul nostru ca filtru spiritual. Timp de 1000 de ani, noi am tot purificat popoarele.

3.Rolul nostru de a da o cultură sintetică (nu <<eclectică>>. O sinteză a tuturor punctelor cardinale, o cardinalizare a culturii spiritului. Ortodoxia are şi ceva sintetic, deşi e transcendalistă!” (Vasile Băncilă, Opere, vol. X, Ed. Istros, 2015, p. 295)

Petru Dumitru Cercel, Dimitrie Cantemir, Andrei Şaguna, B.P. Haşdeu, Densuşianu, Eminescu, Bălcescu, Blaga, I. Nistor, Iorga, Pârvan, Nae Ionescu, Er. Bernea, V. Băncilă, Ioan Ianolide, Mircea Eliade, Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Mircea Vintilă, Constantin Noica, Ioan Petru Culianu, C.Rădulescu-Motru, Simion Mehedinţi, Paul Anghel, Artur Silvestri, Mihail Diaconescu, Ilariu Dobridor, I. C. Drăgan, Gh. Buzatu, sunt spirite sintetice, integrale.

Mircea Eliade, alt mare geniu şi profet naţionalist al Neamului nostru l-a surprins pe poetul nepereche, ca pe, „cel dintîi artist şi tehnician al versului românesc”, derulând cu emoţie fazele sobre, sublime, diafane şi muzicale ale unui poem erudit, „să-l vezi chinuit de toate gesturile creaţiei, să-i înţelegi geneza, cristalizarea, maturizarea.” (Mircea Eliade, Despre Eminescu şi Haşdeu, Junimea – 1987, p. 3)

Tudor Arghezi ni-l arată pe Luceafăr în ipostaza lirică sacră, că, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc. Mircea Eliade, ni-l întregeşte ca, „cel dintîi artist şi tehnician al versului românesc”, iar Alexandru Vlahuţă face o radiografie completă operei eminesciene dând Cezarului ceea ce este al Cezarului.

„Marele curent care porneşte de la Eminescu înseamnă farmecul particular al limbii, meşteşugul de a-şi sculpta versul într-o tărie de vorbe vii, sonore şi sugestive, şi într-o bogăţie de forme necunoscute până la el. Nimeni dintre scriitorii români n-a ştiut să-şi cristalizeze gândurile în forme atât de severe şi desăvârşite, nimeni n-a ajuns la această fericită descărcare de emoţii în versuri de o structură de bronz, de-a lungul cărora găseşti cuvinte neaşteptate, epitete curioase care-ţi evocă imaginile cu o preciziune şi cu o intensitate de halucinare. El are împerecheri de vorbe, căderi de fraze şi de rime ce-ţi dau impresia, fiorul unei explozii de lumină surprinzătoare. Cum să nu te urmărească şi cum să nu fii inconştient stăpânit de această limbă nouă care palpită de-o tinereţe, de-o vigoare şi de un colorit uimitor. Din acest punct de vedere Eminescu exercită asupra tinerimii noastre o influenţă aproape fascinantă..”(de atunci El exercită o influenţă divină, cum spune marele actor-eminolog Doru Vişan n.a.)

(Vol. Ei l-au văzut pe Eminescu, cf. Antonie Plămădeală, op. cit., p. 25)

Toţi trei, dar şi multe alte genii ştiau că Eminescu este Înaintemergătorul Limbii române – literare, pe care o numea limba sfântă, limba dulce, graiul dulce românesc, ghiersul mierii, limba cazaniilor, fiindcă în toate graiurile de pe pământ litera este cuvânt: alfa, beta, gama, delta etc.; alef, bet, ghimel etc.; ai, bi, si, di etc., pe când în limba română, şi numai în română, precum limba adamică ori alfabetul Aethicus (getic, din sec. IV, d.Hr), cu 22 de litere, fiecare literă având o denumire proprie: A Alamon; B Becah; C Cathu; D Delfoy; E Efothu; F Fomethu; G Garfon; H Hetmu; I Iositu etc. (Mihail Diaconescu, Istoria Literaturii Dacoromâne, Ed. Alcor Edimpex, Bucureşti, 1999, p. 399), litera este concept, care, scoasă din cuvânt, de detractori ori proletcultişti modifică total conţinutul semantic al cuvântului, alterându-l, profanându-l, dându-i stâlcirea dorită de epigoni, de mişei.

„Biblia a fost Cartea  Sfântă a Geţilor…, iar Ebraica veche – limba geţilor citită invers!” (Tudor Diaconu, Scrierea Secretă, Ed. Obiectiv-Craiova, p. 137)

Nici nu se putea ca Biblia să nu fie scrisă de geţi din moment ce ei au avut profetesele – Sybile, înaintea proorocilor care s-au adăugat pe parcurs, şi care şi ei veneau din aceeaşi stirpă nobilă massagetă, din care au descălecat Fecioara Maria – Vlaherna – Carpatina şi Fiul ei, Mântuitorul Hristos. Pelasgo-messageţii erau Patriarhii scrisului, culturii şi civilizaţiei universale, dar şi Protopărinţii omenirii.

Ca să falsifici adevărul istoric al Cronicilor primordiale ale pelasgo-messageţilor, substitui litera concept din cultura lor cu litera cuvânt a naţiei care impune falsificarea şi înlocuieşti cultura naţiei superioare cu cea a seminţiei pe care vrei s-o promovezi.

Marele nostru filosof geto-dac Socrate în dialogul cu Fedru ne spunea că: „Cel ce crede că ştiinţa se poate însuşinumai din scrieri…, acela zace într-o mareadormire. 

Căci, vezi tu, o, Fedre, scrierea are un mare defect, pe care îl are asemeni şi pictura. Şi făpturile acestei arte se arată că ar fi vii; dar, de le vei întreba ceva, ele îţi vor sta tot grave şi mute. Tot astfel sunt şi cuvintele scrise; ai crede că ele îţi vor spune toate lucrurile înţelepte; dar de le vei întreba, vrând să afli ceva mai mult decât cele înscrise într-însele, ele îţi vor da în veci aceleaşi răspunsuri.” (Cf.TudorDiaconu, Scrierea Secretă…, p. 171)

Depinde de cine?, ce?, cum? le întreabă, cum le surprinde tâlcul, misterul, taina?! Dacă le întreabă Adevărul, atunci răspund adevărului. Dacă le întrebă Minciuna, evident că răspund falsităţii înşirând o puzderie de iluzii, de înşelări grosolane.

Iată un exemplu destul de grăitor în expresia des folosită de latinii români, greco-catolici şi de slugile detractorilor, precum că: <<Noi de la Rîm/ Râm ne tragem>>, nu face nicidecum trimitere la Roma, aşa cum s-a impus prin Concordat, prin alte vasalităţi politico-religioase sau prin falsificatorii istoriei noastre bine remuneraţi de Oculta mondială, ci exprimă adevărul absolut că dacoromânii de astăzi-autohtonii arealului carpato – danubiano – pontic descend din străvechii râmleni/ râmni. (N. Densuşianu, Dacia Preistorică – „Biblia” românilor, vol. IV, Ed. Obiectiv, p. 148)

Din Cronicele pelasgo-messageţilor, „s-au tăiat începutul Omenirii şi contribuţia pelasgilor la cultura şi civilizaţia Omenirii.” (Tudor Diaconu, op. cit., p. 171)

Eminescu a fost hărăzit de Fecioara MARIA-VLAHERNA-CARPATINA, CRĂIASA, adorată să fie întru Fiinţa Neamului, CUVÂNT – ÎNŢELEPCIUNE – CÂNTARE!

În Eminescu totul era cuvânt, totul era armonie, totul era iubire, totul era muzică!

În poemul Sarmis, scris în anul 1879, Eminescu surprinde în adierea vremii messageţilor sub cerul de safir al pelasgilor, barca legănată uşor de valurile somnoroase ale mării, scăldată de sclipirile ispititoare ale Reginei nopţii, ale nuntaşilor chiparoşi şi ale teilor aplecaţi de flori, clipa angelică a frumosului Crai get Sarmis, care declama versuri, vrăjit de amorul preafrumoasei sale mirese Tomiris.

SARMIS

„Deodată luna-ncepe din ape să răsaie/ Şi pân’ la mal durează o cale de văpaie/… Din umbra de la maluri s-a desfăcut în larg/ O luntre cu-a ei pânze sumese de catarg.// Tăind în două apa, ea poartă o păreche:/ Pe Sarmis, craiul tânăr din Geţia cea veche,/ Mireasa-i în picioare, frumoasă ca o zână,/ Stătea şi pe-a lui umăr îşi sprijină o mână.// Se clatin visătorii copaci de chiparos/ Cu ramurile negre uitându-se în jos,/ Iar tei cu umbra lată şi flori până-n pământ/ Spre marea-ntunecată se scutură de vânt.// – De câte ori, iubito, mă uit în ochii tăi,/ Mi-aduc aminte ceasul când te-am văzut întâi./ Ca marmura de albă, cu mâini subţiri şi reci,/ Strângeai o mantă neagră pe sânul tău… În veci/… Pluteai ca o uşoară crăiasă din poveşti./ Dintr-o zâmbire-n treacăt simţii ce dulce eşti!/…Am stat pe loc, cu ochii doar te urmam mereu,/ Tu, gingaşă mireasă a sufletului meu/… Pân’ ce-n sfârşit ajuns-am să mângâi chipul sfânt/ Al celei mai frumoase femei de pre pământ.” (Eminescu, OPERE, I. Poezii, Ed. Gunivas, Chişinău, 2008)

 TOMYRIS – Regina messageţilor

„Tomiris, tu, Constanţa noastră,

Mai cântă-ne un vers de dor,

Peste o calmă mare-albastră

Cu rezonanţă-n viitor!”

 (Mariana Terra)

Al VIII-lea Congres Internaţional de Dacologie – Iunie 2007 a fost închinat Reginei TOMYRIS, unde s-a conturat ipostaza reală a marii regine războinice, l-a care am prezentat rezumatul lucrării Thraco-pelasgii, aleşii lui Dumnezeu – unic prin revelaţie…, avându-l moderator pe marele dacolog istoric conf. dr. Gheorghe Iscru.

În revista Dacia magazin, nr. 44, iulie 2007, care conţine rezumatele lucrărilor prezentate la congresul închinat marii noatre războinice gete, m-am întâlnit în paginile ei dacologice cu Regina Tomyris şi cu Regele poeziei Mihail Eminescu.

Tomyris n-a fost prinţesa nomadă ce trăia prin corturi, în deşert, în condiţii mizere, pricepută în lupta cu sabia, prezentată de un canal TV, ce cerşeşte audienţă în fimul Războinica prinţesă Tomyris, o producţie străină de proastă calitate. Nu e prima dată când denigratorii noştrii din lăuntru şi din afară, de alalteri, de ieri şi de azi ne profanează identitatea, demnitatea, cultura, spiritul, religia, geniul, profetismul, Moşii şi Strămoşii noştrii. Restul cu unele excepţii TAC încremeniţi în laşitatea nepăsării.

Regina messageţilor aparţinea unei înalte civilizaţii şi unei mari culturi moralo – spiritualo – religioase, supranumită de drepţii antici drept Zeiţa belşugului.

Numele Tomyris cuprinde îmbrăţişarea a două cuvinte – tomy/tomi, semnificând belşug, bunăstare, prosperitate, temei, iar ris, desemnând înţelesul de rege.

Înalta civilizaţie a Reginei Tomyris se observă din următoarele caracteristici:

– fundamentul material: minele de aur, agatyrşii, fiind cei mai renumiţi pelasgi pentru avuţiile lor de aur, (Stephanus Byzantinos, Cf. Tacit, Germania c. XXVIII. XLIII. – Diefenbach, Origines Europaeae, 139 seqq.), argint, aramă, plumb, fier, inox, sare, cărbune, piatră, marmura albă, statuetele de la Delos, Acropola Atenei, reprezentând idealul de femeie messagetă în regalul costum popular, compus din „iie, zăvelci, pepteraş de piele, cu vâlnic, încinse cu bete la capete cu ciucuri, (Brunn, Denkmaler griech. und rom. Sculptur. PI. LVII),piatră cioplită folosită la monumentele megalitice, piramide, columne, menhirele – monumente funerare, movile funerare în munţi pentru aristocraţi, (Pausaniae, Descriptio Graeciae, lib.III.20.9; Diodor Sicul lib.I.24.1; IV.18.2.; Servius in Aen.IX. – Cf. Isidor Hispal Originum lib.XV.11.4.; Strabonis, Geographia lib. IX.1.7);

– drumuri, construcţii, edificii, arme (arcuri, lănci, săbii, pumnale), platoşe, armuri, coifuri, bijuterii, cercei, brăţări, diademe, creşterea turmelor de oi, păstorii hiperborei, ramură a messageţilor – pelasgi, care au întemeiat prin sacerdoţi lor Oracolul din Delphi, ajungeau cu mulţimea turmelor lor până dincolo de Pind, (Pasanius lib.X.5.7.), animale de muncă, de luptă, cultivarea culturilor de mei, orz, încă dintimpurile primare ale omenirii, (Tibulli, Eleg. lib. I.7 v.29; Macrobii, Saturn. 1.7);

– pomi, viţa de vie, pescuitul, creşterea albinelor, folosirea apei pe conducte din argilă arsă pentru pătura aristocrată, comerţul pe ape şi cel maritim; ceramica, olăritul, folosite încă din neolitic şi portul popular, „ceramica şi portul popular, la noi, păstrează şi azi motive predacice, cu cel puţin 4000 de ani î.Hr.” (Vasile Băncilă, Opere, vol. X, Ed. Istros, 2015, p. 291); 

– relaţiile cu alte popoare aparţinând aceluiaşi Trunchi primordial pelasgo-get;

– caracterul unitar al limbii, cu multitudinea dialectelor care facilitau comunicarea cu celelalte populaţii;

 – legătura de sânge între daci, traci, sciţi, messageţi, pelasgi;

 – fundamentul moralo – juridic, Leges Bellangines – Legile FrumoaseLex Antiqua Valachorum, norme orale ale reginei Hestia, scrise de preotul-rege Deceneu;

 – fundamentul spiritual – Codul Zamolxian, monoteismul, familia, credinţa în nemurirea sufletului, cultul Morţilor, cultul Cetăţii, cultul Eroilor, patriotismul.

Regina Tomyris domnea în secolul VI î.Hr. peste messageţii din Caucazia – Regatul celebrelor Amazoane, care au cucerit lumea prin faima lor vitejească, cu capitala la Themiscyra, cetate situală la gurile râului Thermodon. (Plinius VI, 4,1).

Regatul messageţilor făcea parte din imperiul Cimerian, ramură a tracilor, dintr-un străvechi regat al carpilor ce se întindea de la gurile Dunării până la cele ale Niprului. (de la strâmtoarea Bosforului Cimerian, azi Kerc, sudul Rusiei, Cubanul, Caucazia). (Maria Crişan, L’ubicuite des Geto-Daces, 1999)

„Cimerii, au devenit faimoşi prin puterea, vitejia lor, din timpurile vechi când cutreieraseră şi prădase toată Asia.” (Diodor Sicul, V. c. 32; Strabon, XI. 7. 2.)

Celebrul savant get Eratosthene, născut în 276 î.Hr., la Cyrene, format la Şcoala filosofică din Alexandria, bibliotecarul acelei vestite instituţii, pe care au ars-o ucigaşii de Hristos, a întocmit o hartă a imperiului cimerian. În ţărilor nordice au existat documente până în secolul XVI, (dispărute între timp de către aceiaşi incendiatori de istorien.a.), care afirmau că toţi regii strămoşilor noştri de la Tomyris la Decebal erau în acelaşi timp şi monarhi ai Sueoniei şi Gothislandiei, extra patriam.

Istoria arhiepiscopului de Upsala Johannes Magnus Gothus (1498-1585), care a scăpat de foc (Cronica sa) prin minune de Sus, consemnează că din cei 230 de regi ai geţilor, 143 au fost regi interni, iar 87 regi externi. (Historia de omnibus Gothorum Sueonumque regibus. În cartea a III-a din istoria sa marele Gothus îi acordă primele 6 capitole Reginei Tomyris, pe care o venerează ca pe o ilustră suverană a sa).

  Plutarh descrie momentul solemn când Marele get Alexandru Macedon a ajuns la Pasargada, la mausoleul închinat lui Cyrus cel Mare, biruit catastrofal de regina messageţilor Tomyris, aşa cum el l-a învins pe Darius cel Mare. L-a compătimit pe Cyrus, dar s-a mândrit că el este urmaşul şi continuatorul glorios al reginei Tomyris.

Messageţii Reginei Tomyris sunt de fapt descendenţii Moşilor geţi, strămoşii primordiali ai pelasgo-traco-dacilor, adică Patriarhii dintru începutul Creaţiei.

Istoricii noştrii clasici, moderni şi contemporani tac mai mereu sau nu ştiu prea multe, când e vorba de adevărul Istoriei naţionale. „Istoricii (pseudoistoricii n.a.) pun de obicei începuturile vieţii poporului nostru la cucerirea Daciei de către Traian (de fapt a unei mici părţi cca.14-24% din teritoriul Daciei Mari)… Nici că se poate mai superficială concepţia. Când a sosit el la Dunăre, statul dac era de o sută şi mai bine de ani în culmea înfloririi; era singura putere europeană capabilă de a ţine în cumpănă Imperiul Roman.Şi nu e de mirare că ajunsese aşa. La 512 I.d.Hr., când Roma stăpânea doar câteva sate de pe malul stâng al Tibrului (nici cât Ţara Bârsei), părinţii noştri de la Dunăre, formau un neam mare, închegat şi puternic, care ţinea calea, în Balcani, celui mai mare monarh al Asiei, lui Darius a lui Histaspe.” (Simion Mehedinţi, citat de Cornel Bârsan în Revanşa Daciei, Ed. Obiectiv – Craiova, p. 15) 

Numele Reginei Tomyris întâlnit în Istoriile lui Herodot (cca 425 î.Hr.), apare ca aură în urma victoriilor legendare purtate cu Cyrus cel Mare şi cu Darius. Războiul cu Cirus a fost considerat „cea mai sângeroasă şi mai feroce bătălie dată vreodată în lumea barbară, iar sursele persane descriu cum în această bătălie au fost măcelăriţi circa 200.000 de soldaţi din tabăra persană nemairămânând nici măcar un supravieţuitor care să se întoarcă în Persia să anunţe înfrângerea.” (Apud Olivia Tulbure-Strachină, Tomiris – repere iconografice, în Dacia magazin, nr.44, iul.2007) 

Regina Tomyris era înconjurată din toate părţile fiinţei sale diafane de o frumuseţe princiară, din care parcă emana acel revărsat de zori, prelins din azurul serafic de peruzea, sfătuitorul de taină şi ocrotitorul misterioasei Regine a nopţii înstelate, spre a binecuvânta mireasma Florilor ori mirificul ciripit de păsărele şi candela Zilei, îmbujorată de acel rai pământesc, rânduit de Atotcreator, Odraslei Sale, Omul.

Gheorghe Constantin NISTOROIU

29 ianuarie 2022

***

EMINESCU – TOMYRIS, Regele poeziei şi Regina messageţilor

(partea a II-a)

Mihail EMINESCU – Regele poeziei universale

„Peste tot unde au trecut, paşii Luceafărului

au lăsat urme din pulberea de stele.”

(Mitropolit Antonie PLĂMĂDEALĂ)

Mihail Eminescu – Profetul Daciei, cum îi plăcea permanent să numească Vatra străbună a Trinităţii româneşti, „fulgerat de ideea unei epopei dacice” (G. Călinescu în exegeza Opera lui Mihai Eminescu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1976, p. 54), a legitimat primordialitatea civilizaţiei traco-geto-dace, între marile civilizaţii ale omenirii, închinând Daciei eroico-legendare, în vremea studiilor de la Viena (1870-1872), 104 strofe-scenarii în cadrul unui proiect de 217 strofe(1302 versuri).

Complexitatea şi profunzimea gândirii sale filosofico-teologice, a conferit postulatul conform căreia „totul trebuie dacizat de acum înainte!” – <<Distinguendum est!>>, adică identitatea în care se cuprinde totul, TRECUT-PREZENT-VIITOR.

„Orice popor, grăia cu însufleţire şi vibraţie Luceafărul EMIN, pentru a se putea întări ş-a pune baza unei existenţe durabile, mai nainte de toate are trebuinţă neapărată de-o patrie, de un pământ de care să se lege cu sângele şi viaţa sa, la care să ţină din toată puterea şi dragostea inimei sale.” („Curierul de Iaşi”, IX, nr. 92-93, 22 şi 25 August 1871, p. 1-3)

Menirea lui Eminescu a fost întruparea întru naţionalismul şi ortodoxia naţiei sale!

„Eminescu a adus o concepţie sociologică şi de filosofie politică, o poezie a trecutului, o intuiţie uimitor de justă şi de originală a naturii economice clasei de mijloc dintr-o societate, o înţelegere plină de pasiune a ţăranului şi culturii lui, o cunoaştere profundă a românilor de peste graniţe, o dezinteresare de mucenic, o muncă şi o dăruire de erou, o iubire nesfârşită şi, câteodată, o ură sacră (corect este mânie sacră, fiindcă ura ucide iubirea, pe când mânia o înteţeşte n.a.), o scârbă imensă şi incisivă de tot ce era parazitism, fie din partea ciocoilor proprii, fie din partea străinilor aciuaţi în ţara noastră.” (Vasile Băncilă, OPERE, Vol. IV, Muzeul Brăilei, Ed. Istros, ed. îngrijită de Dora Mezdrea, 2006, p. 445-446)

Permanent în toată creaţia sa epico-lirico-dramatică, de natură economică, estetică, filosofică, folclorică, lingvistică, pedagogică, sociologică, teologică, l-a însoţit credinţa, adevărul şi dragostea de unitate a poporului său întru Vatra Străbună a Daciei Mari – polul sacru carpato-danubiano-pontic în care şi-a zidit conştiinţa istorică, religioasă şi naţionalistă sub aura profetismului dacic.

„Ideea de unitate al Imperiului Bizantin a fost sâmburul – sau mai bine zis direcţia de mişcare a grupului de popoare din triunghiul tracic şi din Dacia. Grecii s-au substituit romanilor, grecilor li s-au substituit turcii, turcilor vor să li se substituie ruşii. Cestiunea e de a nu-i lăsa. Acea idee de unitate trebuie păstrată, trebuie întărită prin deşteptarea elementelor comune din popoare, fie acele elemente de conformaţiune fizică, fie de conformaţiune psihică, fie ele întemeiate pe identitatea radicalului rasei, a tracilor, traco-ilirilor, fie pe identitate de limbă. Dacă nu vom voi nici unul să-i lăsăm, turcul va dispărea prin propria lui slăbiciune, şi o ginte nouă, despărţită poate după limbă, dar una în interesele ei, îl va substitui.”(Eminescu, OPERE III. Fragmentarium. Corespondenţă. Coord. ediţiei: acad. Mihai Cimpoi, Ed. Gunivas – Chişinău – Moldova, 2008, p. 60)

Neputând realiza marele vis al epopeii dacice, Mihail Eminescu a schiţat doar câteva fragmente de epocă, evocate liric precum, Memento mori, Sarmis, Gemenii, Rugăciunea unui dac, Decebal (drama istorică în cinci părţi).

În anul 1882, Luceafărul nostru a elaborat poemul Gemenii, din care se desprinde rivalitatea acerbă dintre cei doi fraţi Sarmis şi Brigbelu,pe de o parte pentru succesiunea la tronul regal, dar mai cu seamă pentru dorinţa stârnită de frumoasa TOMIRIS, de a-i cucerii iubirea princiară.

Brigbelu, fratele cel mic eclipsat de frumuseţea, bunătatea, iscusinţa, demnitatea fratelui Sarmis, principele moştenitor şi mai ales de frica de a-i cuceri şi inima sublimei Tomiris, urzeşte mişeleşte complotul îndepărtării prin asasinat. După sorocul doliului de un an de zile, Brigbelu urcă pe tronul regal, râvnind-o şi peţind-o pe Tomiris preafrumoasa, parcă atrasă hipnotic ca de un vampir.

Brigbelu îşi consolidează puterea prin conspiraţia aţâţării deşertăciunii supuşilor. Nunta lui Brigbelu este cosmogonică, cu Zeul între zei Zamolxe, cu regi, cu voievozi, cu nobili şi aştri lucitori. Două personaje umbresc totul în jur, Zamolxe şi preafrumoasa Tomiris… Stafia-Sarmis îl urmează continuu pe Brigbel prin sălile palatului şi vrând să scape de ea, de el, cade în propriul pumnal şi moare.

 GEMENII

„O candelă subţire sub bolta cea înaltă/ Lumină peste regii cei dacici laolaltă,/ Cari tăiaţi în marmur cu steme şi hlamide/ Se înşirau în sală sub negrele firide,/ Iar colo-n fruntea salei e-un tron acoperit/ C-un negru văl de jale, căci Sarmis a murit…// Voieşti ca să se-nchine cu toţi l-a ta oasă,/ Atunci învie-ntr-înşii pornirea duşmănoasă,/ Invidia şi ura botează-le virtuţi,/ Numeşte-erou pe gâde ca fierul să-i ascuţi,// Pe cel viclean şi neted numeşte-l înţelept,/ Nebun zi-i celui nobil şi simplu celui drept,/ Din patimi a mulţimii fă scară la mărire/ Şi te-or urma cu toţii în vecinică orbire// Cu laude mângâie deşertăciunea lor,/ Din roiuri răsăpite vei face un popor…// Că lauda, cu care i-ncarci e o ocară/ Că tot ce e ca dânşii e vrednic ca să piară…/ Când iată o femeie mai albă ca omătul,/ Ieşind încet din umbră, o-ntoarce de-a-ndărătul,// Priveşte cum din discul de aur iese fum/ Şi zice rar şi rece: – Eşti mulţumit acum?/ Atuncea el tresare şi ochii învârteşte./ Cum sta-nainte-i naltă, privind o mistuieşte:// – O, vino mai aproape, aproape l-al meu piept,/ Odor cu păr de aur şi ochiul înţelept./ Ca zece morţi deodată durerile iubirii-s/ – Cu-acele morţi în suflet eu te iubesc, Tomiris.// – Dar lasă-mă – ea strigă. – Ce galben eşti la faţă,/ Suflarea ta mă arde şi ochiul tău mă-ngheaţă…/Ce ochi urât de negru! Cum e de stins şi mort!/ Închide-l, ah, închide-l – privirea ta n-o port…// Simt că l-a ta privire voinţele-mi sunt sterpe,/ M-atragi precum m-atrage un rece ochi de şerpe,/ Fugi, fugi în lumea largă! Mă faci să-nnebunesc,/ Căci te urmez şi totuşi din suflet te urăsc…// În capul mesei şade Zamolxe, zeul getic,/ Ce lesne urcă lumea cu umăru-i atletic./ În dreapta lui sub vălul de ceaţă mândrul Soare,/În stânga-i şade Luna sfiasă, zâmbitoare…// La mijlocul de masă pe tronu-i şade el/ Cu plete lungi şi negre, întunecos, Brigbel./ Şi răzimat pe spată al zeilor fiastru/ Privea-n ochii miresei al cerului albastru./ Frumoşi ca două basme, izvoarele uimiri-s,/ În păru-i lung de aur se învălea Tomiris…// Şi decât toată lumea de două ori mai mare/ În propria lui umbră Zamolxe redispare…/ Dacă deschide-n evii-i el buza cu mânie/ Şi stelele se spulber ca frunzele de vie;// El mână în uitare a veacurilor turmă/ Şi sorii îi negreşte de pier fără de urmă./ Dacă se uită-n mare, ea tremură şi seacă./ De-şi pleacă a sa frunte, tot ceru-atunci se pleacă.// Ci-n evii tăi, Zamolxe, tu n-a creat vreodată/ Un chip mai blând, mai gingaş decât ăst chip de fată! ” (Eminescu, OPERE, I.Poezii, op. cit.)

Atmosfera nunţii regale se mlădia sub imaginea cosmogonică a marelui profet-zeu Zamolxe şi sub adierea unui romantism hieratic, tulburător. Pentru momentul său Eminescu a substituit-o pe războinica regină Tomyris, care şi-a răzbunat fiul Spargapeithes, cu frumoasa mireasă cu păr de aur, ce-i surâde Cerul din priviri.

Eminescu este LIRA sublimă a liricii serafice a sufletului geto-dacoromân!

Eminescu este pentru universul poetico-filosofico-profetic o perpetuă REVELAŢIE!

Cuvintele lui au devenit parolă de recunoaştere între petalele de trandafiri, când se deschid dimineaţa să salute soarele. Şi cine n-a descoperit filosofia citind versurile lui Eminescu? Cine n-a înţeles că poate fi şi el poet şi filosof şi că fără poezie şi fără filosofie nu se înţelege nimic din viaţă? Şi cine nu se poate ruga Maicii Domnului pe inspiratele versuri ale lui Eminescu? Eminescu e născătorul nostru de gânduri… Eminescu ni se dăruieşte fără încetare, ca soare de zi, şi răsare de îndată ca Luceafăr de noapte, prelungindu-ne lumina.” (Antonie Plămădeală, De la Alecu Russo, la Nicolae de la Rohia, Sibiu-1997, p. 14-15)

În poezia sa profund filosofică, în poemele sale cu adâncimi mistice Mihail Eminescu şi-a scris Biblia vieţii sale, deopotrivă cu Biblia poporului său eminamente ortodox, cu o înaltă clarviziune, întâlnită doar la profeţii isihaşti ca înaintevedere

Mihail Eminescu a fost POETUL-FILOSOF vizionar hărăzit cu darul profeţiei!

În acest sens Ştefan Zweig afirma că, „Poetul este un intermediar între Divinitate şi oameni. Poeţii urcă să se adape la al tainelor curat izvor, şi de la temple ca râuri curg apoi în văi, dând roadă pomilor vieţii.” (Scrieri despre Holderlin, apud Tudor Diaconu, Scrierea Secretă, vol. II, Ed. Obiectiv-Craiova, p. 123)

„Eu te fac s-auzi în taină mersul cârdului de cerbi.” (Lucian Blaga, Trilogia culturii, Ed. Humanitas, Bucureşti, p. 250)

„Eminescu era înălţat în cvadridimensional, cea de-a patra formă a existenţei despre care Cantemir scria că este nepieritoare…” (Tudor Diaconu, ibid., p. 123)

Imaginea Reginei Tomyris se încarcă de admiraţia Regelui poeziei universale Mihail Eminescu, fiindcă în chipul ei surprinde ipostasa eroică a neamului său legendar, aşa cum Icoana lui „Ştefan cel Mare, constituie un adevărat catarg spiritual al gândirii sale, un ţărm de compensare şi revigorare morală pentru toate suferinţele colective pe care le-a preluat mereu în chip personal. Eminescu a avut un model ideal al realului, în primul rând al celui naţional, al cărui reprezentant simbolic se simţea şi se comporta ca atare. Astfel, aducerea în prim plan a personalităţii reginei Tomiris, femeie luptătoare pentru neamul său şi victorioasă în lupta cu regele persan Cirrus, mare şi celebru războinic, cuceritor al atâtor neamuri, are în mentalul eminescian o valoare simbolică deosebită, cumulativă,alăturând sub învelişul aceleiaşi identităţi feminine, afecţiunea şi admiraţia sa naturală pentru FEMEIE, cu nevoia satisfacerii demnităţii naţionale.” (Lucia Olaru Nenati,Tomiris – emblemă a conştiinţei eminesciene, în Dacia magazin, nr. 44, iulie 2007)

În Corola operei eminesciene, Regina Tomyris are corespondenţă cu Cezara, eroina poemului său, împărăteasa, stăpâna unei insule ideale, pe care profetul şi-ar fi dorit-o pentru neamul său preaiubit, în care să se aşeze şi bucuria creaţiei sale.

CEZARAera o frumuseţe deplină în care se răsfrângea sublim o armonie perfectă. 

„Faţa ei era de o albeaţă chihlimbarie, întunecată numai de o viorie umbră, transpiraţiunea acelui fin sistem venos ce concentrează idealele artei în boltită frunte şi-n acei ochi de-un albastru întuneric, care sclipesc în umbra genelor lungi şi devin prin asta mai dulci, mai întunecoşi, mai demonici. Părul ei blond pare-o brumă aurită, gura dulce, cu buza dedesupt puţin mai plină, părea că cere săruturi, nasul fin şi bărbia rotundă şi dulce ca la femeile lui Giacomo Palma (Giovane, 1544-1628). Atât de nobilă, atât de frumoasă, capul ei se ridica c-un fel de copilăroasă mândrie, astfel cum şi-l ridică caii de rasă arabă, ş-atunci gâtul nalt lua acea energie marmoree şi doritoare totodată ca gâtul lui Antinous.” (Eminescu, OPERE, II. Proză. Teatru. Literatură populară. Ed. Gunivas, Chişinău, 2008)

Mircea Eliade – una dintre conştiinţele filosofice ortodoxe ale lumii creştine, îl află pe Luceafăr, acolo unde deseori pătrund marile genii, marii profeţi hristofori, în lăcaşul sublim al sinelui, pe meleagurile edenice, răsfoind scrisoarea bătrânului sihastru din capitolul III, al capodoperei Cezara, şi mărturisind că este cu siguranţă, „cea mai desăvârşită viziune paradiziacă din literatura românească.”

Lumea mea este o vale, înconjurată din toate părţile de stînci nepătrunse, care stau ca un zid dinspre mare, astfel încît suflet de om nu poate şti acest rai pământesc, unde trăiesc euÎn mijlocul văii e un lac, în care curg patru izvoare În mijlocul acestui lac este o nouă insulă mică cu o dumbravă de portocale. În acea dumbravă este peştera, ce am prefăcut-o în casă, şi prisaca mea. Toată această insulă în insulă este o florărie sădită de mine anume pentru albine…” (Mircea Eliade, Insula lui Euthanasius, în Despre Eminescu şi Haşdeu, op. cit., p. 12)

Insula lui Euthanasius avea ca arhetip Mănăstirea albă sfântă – Biserica cea mare cu 9 altare, situată în „prundul Mării Negre*, în ostrovul mărilor”. (Reicherstorff, Moldaviae Chorografia, sec al XVI-lea; Ilarianu, Tesaurul de monumente. III. p. 134)

*Marea Neagră este de fapt MAREA ALBASTRĂ, precum ochii Reginei Tomyris ori ai fiicelor DACIEI Mari. „Moştenirea” o avem însă de la greci. Ei sunt cei care, pe lângă alţii ne-au adus multe, multe daruri. Grecii, în duşmănie că geţii stăpânii Mării Albastre i-au înfruntat şi i-au înfrânt deseori, au numit Pontul, axeinosnegru, „neospitalier”. (Hadrian Daicoviciu, Dacii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti-1965, p. 27)

 Istoricii noştri (cea mai mare parte) s-au mândrit cu porecla cu care grecii ne-au botezat Marea şi ni l-au impus în cronicile lor ca pe un nepreţuit testament… 

Niciodată nu mi-a plăcut termenul de Marea „Neagră”, când ea este permanent Albastră. Ea te priveşte ca o mândră Cezară cu părul despletit în valuri de mătase peste mantia princiară, contemplându-şi neliniştile metafizice sub privirea lăuntrică cu ochii mari de peruzea în care îţi desluşeşte misterul, tainele. Chiar şi când se înfurie pe noi ne priveşte tot cu ochii cerului, mai încruntată dar cu reflexe de azur. Nu ştiu de ce mulţi dintre ai noştri, de fapt ai lor…, vor să ne îmbrace numai în negru. Doar necuratul are culoarea de catran ori de smoală.

Cine a impus monahismului creştin ortodox culoarea morţii, când monahismul zamolxian a purtat culoarea purităţii – ALBĂ?!, iar Evanghelia Vieţii întru Hristos arde în lumina ei la fel de serafică şi de ALBĂ?!

De ce, „Vlahii negri”, „cara-Bogdan”, Negru Vodă, Marea Neagră etc.?!

Prin prund de mare se înţelege o insulă mică în mare. Altariul în care şade Maica Domnului, prinţesa acestui pământ şi neam hărăzit de Dumnezeu, Fecioarei Maria, îndumnezeită a fi Crăiasă a Cerului este de mărgărit. Jeţurile sunt de aur. Scaunul cel mare are 9 picături de soare

Acolo în Insula Leuce sau Albă, azi Insula Şerpilor, care a fost dată de pomană de preşedintele Emil Constantinescu, are denumire după Cimitirul-Pantheon al Eroilor traco-geto-daci, care aveau pe flamură şarpele. Acolo e şi locul unde se afla tumulul lui Achile. (Diodor Sicul lib.II. 47 – Fragmenta Hist. graec. Ed. Didit, II, p. 386; Homer, Iliada II. 681; XVI. 168; Odysseia XXIV. 36 seqq; Pausaniae lib. III. 19. 11)

Lacul cu cele patru izvoare era oglinda celor patru fluvii din Rai. „Şi din Eden ieşea un râu, (fluviu) care uda raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe (râuri). Numele unuia era Fison. Acesta înconjură toată ţara HAVILA – VLAHIA, în care se află aur.” (Facerea, 2, 10-11). Raiul biblic este destul se clar şi sigur HAVILA – VLAHIA.

Insula, ca manifestare, creaţie, iar dumbrava, peştera, florăria -Grădina din mijlocul Edenului revelează tărâmul transcendent, sinele geniului întru sinele său cel mai lăuntric, care conferă semnificaţiei spirituale o înaltă, mistică valoare ecumenică. 

Eminescu preface iubirea dintre călugărul Ieronim şi prealumeasca Cezara, într-o contemplare spirituală, o trăire adamică, o reîntoarcere la primordialul Omului din faşa Zorilor aurii ai Creaţiei divine, din paradiziacul acelei sacre Insule Albe.

Insula Albă

„Insula Albă cu cedrii umbroşi şi cu viţe bogate,/ Insula-n care străbunii trăit-au în veacuri uitate,/ Doar pescăruşii o ştiu, căci pe albe frânturi de coloane/ Scutură aripa lor în amurg, luminoase broboane;/ Şi, când se duc să se culce în templul Athenei fecioare,/ Sfâşie pânza uitării, ţesută pe sfinte odoare.// Locul e plin de mireasma sfioasei aduceri aminte./ Fete se uită-n fântână de-şi strâng cingătorile-n ţinte./ Poartă cununi de viorele în părul ca luciul de rază./ Flacără-n ochii lor umezi – dorinţa iubirii e trează./ Când se coboară la mal, să se scalde fecioarele-n mare,/ Apa senină se trage-n adâncuri şi valul tresare.// Spuma, uşoară dantelă, le mângâie-n treacăt piciorul./ Lakon pescarul le vede, şi-l arde în inimă dorul./ Toarce Hrysothemius firul subţire şi neted de lână./ Vântul de seară cu cântecul mării în taină se-ngână./ Iese din umbră de cedrii cu ochii-n lumină, Comata./ Când o cuprinde, s-anină de el, ca o trestie, fata.// Tras-am în mare o luntre-aşternută cu mândre covoare./ Hai să căutăm printre valuri, pe marea cu spumele-n floare,/ Insula-n care bătrânii trăit-au în veacuri uitate,/ Insula Albă cu cedrii umbroşi şi cu viţe bogate.” (Zorica Laţcu – Maica Teodosia, Poezii, Ed. Sofia, Bucureşti, 2000)

TOMYRIS – Regina messageţilor

„Zeiţa Cerului, Sfânta Tomiris.”

 (Inelul de la Ezerova-Bulgaria)

 Graţie celui de-al VIII-lea Congres Internaţional de Dacologie – Iunie 2007, închinat Reginei TOMYRIS,cu largăparticipare a cercetătorilor din multe ţări şi din varii domenii, istoric, filologic, teologic, filosofic, artistic s-a putut afla ceva mai mult despre ilustra suverană a messageţilor noştri străbuni, spărgând tăcerea istoricilor.

Liviu Pandele aşează regatul messageţilor între „Munţii Urali şi China… La massageţi au existat nume ca Spargapises, fiul reginei Tomyris, poeţi-scriitori ca Rudachi şi Avicena, Mirxas (Mircea) – general din armata bizantină a lui Belizarios.”

(Liviu Pandele, Transilvani –Terra Dacica, Ed. Romprint, Braşov-2005, p. 298-299)

Profesorul doctor Mihai Popescu a găsit pe internet 15. 000 de referinţe pentruvarianta Tomiris, 35.000 pentru varianta Tomyris şi 50.000 în diversele limbi ale globului. „ Am descoperit că regina messageţilor este revendicată, în diverse forme, de istoria străveche a mai multor popoare şi ţări: Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Kazahstan, Tadjikistan, Turcmenistan, România, Rusia, Ucraina.”

(Mihai Popescu, Regina Tomiris – de la internet la Herodot şi invers, în Dacia magazin, nr. 44, iulie 2007, p. 4)

Nu mai adăugăm la revendicările acestor ţări tomirisene şi unele firme comerciale, emisiuni astrologice, echipe de fotbal, cluburi, restaurante, baruri, sigle etc.

Istoriile getului Herodot, Kyropedia getului Xenofon, Persika getului Ctesias, De originae actibusque getarum, 12 vol. alegetului Cassiodorus, sfetnicul lui Theodoric cel Mare, regele ostrogoţilor, Cartea războaielor getului Procopius de Caesareea, Getica getului Iordannes, mărturisesc farmecul universal al suveranei messageţilor.

  Pe inscripţia de pe Inelul de la Ezerevo, (Bulgaria) s-a descifrat textul incitant şi semnificativ pentru cultura dacoromână universală: „Zeiţa Cerului, Sfânta Tomiris”.

Iată darul mărturiei istoricului Iordannes lăsat tuturor geţilor dea lungul timpului.

„61. Atunci Cirus, regele perşilor, după un interval mare, de 630 de ani, (precum atestă Pompeius Trogus) a pornit cu un război, nimicitor pentru sine, împotriva reginei geţilor Tomiris. Îmbărbătat de victoriile dobândite în Asia, a căutat să subjuge pe geţi, cărora le era regină Tomiris, precum am spus. Aceasta deşi ar fi putut să oprească înaintarea lui Cirus la râul Abraxis, i-a permis totuşi trecerea, socotind mai onorabil să-l învingă cu armele decât să profite de avantajul locului, ceea ce s-a întâmplat.”

„62. Când a venit Cirus, pentru prima dată norocul a fost de partea perşilor până într-atât, încât şi fiul Tomirei şi cea mai mare parte din armată au căzut în luptă. Dar continuând războiul, geţii cu regina lor i-au învins pe perşi şi i-au supus, luându-le o bogată pradă. Acolo şi atunci a văzut neamul geţilor pentru prima dată corturi de mătase, iar regina Tomiris, mărindu-şi victoria şi făcându-se stăpână pe atât de mari prăzi de la duşmani, după ce a trecut în partea Moesiei ce se numeşte Sciţia Minor, cu numele luat de la Sciţia cea Mare, a construit o cetate pe ţărmul moesic al Pontului, numind-o TOMIS, de la numele său.”

„63. Apoi Darius, fiul lui Histaspe, regele Persiei, a cerut în căsătorie pe fiica lui Antirus, regele geţilor, rugându-l deopotrivă şi ameninţându-l, dacă nu i se îndeplineşte dorinţa. Dispreţuind înrudirea, geţii i-au refuzat cererea. Respins, acesta s-a înfuriat de necaz şi a trimis împotriva lor o armată de 700.000 de soldaţi, înarmaţi, căutând să răzbune printr-un rău public ruşinea sa. Şi cu corăbii făcute pod şi legate între ele de la Calcedon până la Bizanţ, a atacat Tracia şi Moesia. Apoi construind tot în acelaşi mod un pod peste Dunăre, după ce a fost neîntrerupt atacat timp de două luni, a pierdut la Tapae 8.000 de luptători şi, temându-se ca nu cumva podul peste Dunăre să fie ocupat de adversarii săi, s-a întors în goană forţată în Tracia neavând încredere că teritorul Mysiei (Moesiei) va fi în siguranţă pentru a mai întârzia cât de puţin pe el.”

„64. După moartea lui, fiul său Xerxes, voind să răzbune insulta tatălui său, cu o armată de 700.000 de ostaşi şi 300.000 de auxiliari, precum şi 1200 de corăbii rostrate şi 3000 de vase de transport, pornind la război împotriva geţilor, nici n-a apucat să-şi încerce bine forţele în luptă, că a şi fost învins de curajul şi dârzenia adversarilor. Astfel că s-a retras precum venise cu armatele sale, fără să dea vreo luptă.” (Scurt rezumat al getului Iordanes după Chronica…getului Cassiodor).

După căderea Constantinopolului, graţie şi Occidentului pseudocreştin, erudiţii apuseni redescoperă în istoriile anticilor geţi celebritatea Reginei Tomyris, incluzând-o în operele istorice, literare, artistice ale Renaşterii, devenind astfel eroina unor tragedii, compoziţii muzicale, tablouri ce se păstrează în muzeele din lumea întreagă.

Dante Alighieri, Voltaire, Shakespeare, Eminescu, M. Eliade, L. Pandele i-au onorat cu geniul lor apoteoza, chipul ei frumos, angelic în capodoperele lor nemuritoare.

Timpul a aşezat lângă Regina Tomyris, zeiţe şi celebrităţi precum Artemis, Diana, Dochia, Sybil, Esther, Beatrice, Laura, împărătesele Elena, Irina sau Ioana d’ Arc.

La GaleşuPoarta Albă, judeţul Constanţa, arheologul Radu Florescu a descoperit două diademe tronconice de aur, cu diametrul de 19,2 cm., şi înălţimea de 15,2 cm., „aparţinând curţii regale a Reginei Tomiris.” (Luca Manta, Coifuri regale şi hotare de pământ la geto-daci, în Dacia magazin, nr. 44, iulie 2007)

Tomyris era asemuită cu regina amazoanelor de mai târziu Talestris, căreia Iordanes îi spunea „Getarum regina”. Paulus Peter Rubens a pictat-o ca „Tomiris, regina sciţilor”, devenind celebru.Mattia Preti i-a atribuit un portret eminent reginei Tomiris, iar compozitorul Musaev a scris magnificul balet „Tomiris”. Într-o frescă a lui Andrea del Castagno, descoperită în 1847, între femeile ilustre, pe care el le-a adunat la un loc, spre a fi admirate de lume, locul central îl ocupă regina Tomyris. (Josephine M. Dunn, Andrea del Castagno’s Famous Women: One Sibyl and Two Queens, Zeitschrift fur Kunstgeschichte,58 Bd., H.3., 1995).

Chipul frumos, armonios şi princiar al Reginei Tomyris a făcut celebre stampele Renaşterii italiene, flamande, franceze, germane, chiar până şi-n extrema Asie.

Perşii îi numeau pe messageţi nebiruiţii Sakâ, grecii îi adulau ca pe Skythai, chinezii îi preţuiau ca pe eroii Sai, iar egiptenii îi venerau ca gimirru – cimerieni.

Cimerii, celtosciţii – ramura de sânge a sciţilor, aflaţi la polul nordic al lor, popor puternic, iute la mânie, dar cântărind cu măsură, ca oltenii…, care în timpurile străvechi cutreieraseră şi cuceriseră uşor Asia. (Strabon XI.7. 2.)

În capodopera italiană „La Divina Comedia”, nemuritorul poet Dante Aligheri dă nemurire versurilor care răsfrâng chipul faimoase, temerarei regine messagete: „Mostraba la ruina y el crudo estrago/ que hizo Tomiris, cuando dijo a Ciro:/ Sangre quisiste, y yo de sangre te harto.” (Apud Viorel Patrichi, Tomiris, justiţiara lumii vechi şi amazoanele, în Dacia magazin, nr. 44, iulie 2007)

Cerută în căsătorie de cel mai puternic monarh al acelei vremi Cyrus cel Mare, cea mai frumoasă femeie getă – regină i-a răspuns: „Refuz să mă mărit cu tine şi jur pe Soare, domnul suprem al messageţilor, că te voi sătura de sânge.” (Herodot, Istorii)

Cyrus în persana veche, farsi, se numea Kuruş, Kiros sau Keyhusrev şi a domnit între 576-529 î.Hr. În prima parte a bătăliei Cyrus a reuşit să-l captureze pe fiul reginei Tomyris, Spargapises. Cezara messageţilor i-a cerut paşnic înfumuratului Cyrus să-i elibereze fiul şi să nu trecă fluviul Sîr Daria.

Năvălitorul persan i-a ignorat înţelepciunea. Profeţia reginei amazoane s-a împlinit. S-a pregătit cu răbdare de luptă, de apărare, de atac, şi a înfrânt zdrobitor armata lui Cyrus, pe care l-a capturat în atacul frontal, l-a decapitat şi i-a aruncat capul într-un cazan plin cu sânge dintre persanii capturaţi, ca să se sature, aşa cum i-a prezis.

Pelasgii-messageţi-erau luptători dârzi, atleţi neînfricaţi, neîntrecuţi arcaşi, iscusiţi mânuitori de lance şi sabie, faimoşi pedestraşi şi cei mai rapizi călăreţi ai lumii antice.

Un alt episod, rămas nemuritor a fost o altă confruntare celebră dintre aceeaşi messageţi şi aceeaşi invadatori, perşii lui Darius I (522-486), petrecută în anul 514 î. Hr., avându-l ca monarh pe „Ene Basarab, cel care respinge agresiunea din 514 î.Hr. împotriva lui Darius, rege persan şi faraon egiptean; ce făcea parte din Casta IO de Dâmboviţa.” (Tudor Diaconu, Scrierea Secretă, vol. II, Ed. Obiectiv, Craiova, p.154)

Despre regele get Ene Basarab, savantul Bogdan Petriceicu Haşdeu, analizând cuvântul, stabilea că prin „Saraba” se înţelege casta dacilor. Era Casta IO.

Basaraba este cuvântul cel mai important din întreaga limbă istorică a românilor.”

(„Corpus Inscr. Latinarum”, III, nr. 1585, p. 57)

Rădăcinile Castei IO se găsesc în numele ION, Protopărintele omenirii, IOAN de Buciuleşti-Tetoiu-Vâlcea, atestat cu peste un milion optsute de ani î.Hr.

Semnificaţia Castei IO a primitşi girul autorităţii Mântuitorului HRISTOS, Zic vouă: „Între cei născuţi din femei, nimeni nu este mai mare decât IOAN!” (Luca 7,28)

Casta IO arămas sceptrul autorităţii suverane care însoţeşte titulatura oricărui monarh creştin ortodox dacoromân, IO Burebista…, IO Mircea…, IO Alexandru…, IO Ştefan…, IO Mihai…, IO Basarab…, IO Brâncoveanu…, IO Cuza… şi atât!

Nihil sine Deo!, intră în altă compoziţie, cea a detronării lui Dumnezeu şi a uzurpării suveranităţii poporului drept măritor creştin, de către monarhii străini de pământul şi cerul Naţiei, satrapii care au vlăguit şi despuiat poporul creştin de bogăţiile trudei lor peste care împrejurările şi planurile Ocultei ni i-au impus destul de nefast o vreme…

În Cartea a IV-a a Istoriei sale, Herodot mărturiseşte că în faţa covârşitoarei armate persane, un sol get a adus mesajul simbolic al ţării sale, determinând retragerea miraculoasă a perşilor. Magul a lăsat darurile în faţa lui Darius, „O pasăre, un şobolan, o broască şi cinci săgeţi”, spunându-i: „Darius, du-te şi plânge!”

„Perşii întrebară pe purtătorul acestor daruri cu ce gând au fost trimise. Crainicul răspunse că nu i s-a poruncit altceva, decât să le dea şi apoi să se depărteze cât mai repede. Totodată le-a cerut perşilor să tâlcuiască singuri, dacă erau iscusiţi, ce voiau să spună acele daruri. Auzind acestea, perşii ţinură sfat.” (Herodot, IV, 131)

Gobrias, unul dintre înţelepţii persani a scos la lumină taina darurilor: „Dacă nu vă faceţi paseri să zburaţi la cer, sau nu vă faceţi şobolani să intraţi în pământ, sau broaşte să săriţi în baltă, n-o să vă mai întoarceţi înapoi, ci veţi muri străpunşi de aceste săgeţi.” (ibid., IV, 131)

Ultimatumul messaget a fost convingător pentru perşi, mai ales că le era proaspăt în memorie dezastrul catastrofal în care s-a prăbuşit Cyrrus cel Mare cu întreaga sa armată în bătălia cu bravii messageţi ai Reginei Tomyris.

Peste fruntea ei naltă, strălucitoare a anotimpurilor interioare întrupate ca stări de spirit ce ocrotesc destinul, trecea din când în când câte un nourel alb, tors din caierul de lână al cerului bleumarin, aşternând pe chipul ei angelic de Diană ori de Venus, o muzică sublimă cu suspinuri catifelate de ape argintii, primenite în fioruri metafizice, ce răsfrâng în jurui o profundă mirare, ca trăirea unei clipe desprinse din miracol.

Regina TOMYRIS a rămas în nemurirea cosmică efigia FEMEII Dace, o regală a curajului, a demnităţii, a frumuseţii, a gloriei militare şi a măreţiei unui Neam mare – Simbol al vitejiei, al onoarei, al izbăvirii întru apărarea suveranităţii, suzeranităţii şi libertăţii naţional-religioase a vechiului Regat messageto-trac!

––––––––––––––––

Gheorghe Constantin NISTOROIU

Brusturi, Neamț

5 Februarie 2022

+ Sf. Mc. Agata şi Teodula

LOCUSTEANU Lucia-Elena – BUCOVINĂ PLAI DE DOR (POEM)

PĂMÂNT DE ARTĂ RODITOR
A ROMÂNIEI CALDĂ RĂDĂCINĂ
TU, BUCOVINĂ, PLAI DE DOR

A României caldă rădăcină,
Tu, Bucovină, plai de dor,
Pământ de artă roditor
şi de istorie-încărcat,
de Ştefan şi de mari viteji ce s-au luptat
ca plaiul tău să-şi cânte-n libertate
dorinţa de iubire şi dreptate.

*

Oftează brazii mângâiaţi de vânt…
Răsună iar acorduri pe pământ…
Şi se-nfioră strune-n fapt de seară,
când cântă Porumbescu la vioară
trăiri, iubiri, fierbinţi de-odinioară…
Suspină scripca, plânge Ciprian.
Enescu îi răspunde la pian
Se-nalţă-n ceruri a sa Rapsodie
Şi Dorohoiu-i plin de melodie
şi Dorohoiu-i e plin de armonie

*

Cuvântul drag, cuvânt ocrotitor,
ce cântă dulcea Românie,
dorindu-i peste veac un falnic viitor,
e îmbrăcat în albă ie
şi şi-a găsit în plaiul roditor
mari nume ce străbat milenii
prin opere ce nu pălesc nicicând în faţa vremii.

*

Tu, Bucovină, plai scăldat de dor
Te-ai revărsat în vieţi nemuritoare,
şi în pictură ne-ai lăsat în dar
pe Andreescu,
dar şi o culoare de Voroneţ
Albastru milenar
ce ţi-a dus faima chiar peste hotare.

*

Şi sfânt şi cald spre veşnicie
se-nalţă în lumină şi-n tărie
Biserici, Mănăstiri şi Sfânt sobor
de cruci lucinde mângâind uşor
a cerului fereastră albăstrie,
lăsând comoară vremilor ce vin
al tău frumos şi zbuciumat destin.

*

Tu, Bucovină, Plai de dor
rămâi pământ de artă roditor:
Labiş cu-a lui căprioară,
Porumbescu sau Enescu,
în pictură – Andreescu,
cuvânt dulce – Eminescu…

.*

Vibrăm când spunem Eminescu!
E cald şi duce Porumbescu.
Nemuritor e şi Enescu,
dar şi Andreescu în culoare.
Toţi creatori de lumi nemuritoare

*

O, Doamne, câte nume încă sunt
ce-nnobilează acest sfânt pământ…
vibrări de caldă melodie
şi de cuvânt – dulce poezie,
de linie şi de culoare,
eşti pentru suflet încântare…
Rămâi mereu biruitoare
Tu, Plai de dor, frumoasă BUCOVINĂ,
a ROMÂNIEI caldă rădăcină
Plai roditor de cântec şi lumină,
Tu, plai de dor, frumoasa noastră Bucovină!

––––––––––––-

Prof. Lucia-Elena LOCUSTEANU

Membru al Ligii Scriitorilor Români

Cluj-Napoca 10 februarie 2022

***

Născută în Dorohoi,  la 19 noiembrie 1939, Lucia-Elena Locusteanu este fiica cea mare (alături de doi băieţi – Constantin şi Gheorghe), a familiei Petroschi Gheorghe şi Elena. Fiind studentă la Bucureşti, în 1959, se căsătoreşte cu viitorul ing. Gheorghe Locusteanu  (decedat în 2001). În 1960, îşi urmează soţul repartizat la Cluj, oraş în care locuieşte şi în prezent. Familia se măreşte cu trei copii: Codruţa – Luminiţa  (n. 1963),  Lucian – Dorel (n.1969) şi Ioan – Dan (n.1975), doi nepoţi: Margareta – Daniela (n. 1987), Dragoş – Mihai (n. 1989) şi un strănepot –  Petru – Damian (n.2013).

Absolventă a Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii ,,Babeş – Bolyai”, lucrează ca profesor de limba şi literatura română, urcând toate treptele ierarhice, obţinând gradul didactic I în sesiunea 1977/1978, dar şi titlul de ,,PROFESOR EVIDENŢIAT”( Ordinul M.E.Î. nr. 6550 / iunie 1986). Este profesor, dar şi director coordonator la Şcoala Generală din comuna Ploscoş, Turda (septembrie 1964 – august 1969). Prin concurs, din septembrie 1969, până în 1998, este profesor titular, o perioadă şi Director adjunct educativ, apoi, după 1989, Consilier educativ la Liceul Energetic din Cluj – Napoca, astăzi, Colegiul Tehnic Energetic, cu o întrerupere de cinci ani (septembrie 1984 – august 1989), perioadă în care îndeplineşte funcţia de Director coordonator al Şcolii Generale nr.5, din Cluj – Napoca, cu un efectiv de peste 2800 de elevi, astăzi Şcoala ,,Ion  Agârbiceanu”. După pensionarea din decembrie1997, un semestru, al doilea, în 2000, predă la Grupul Şcolar Industrial Material – Rulant din Cluj – Napoca.

Activitatea didactică, dar şi culturală e răsplătită cu numeroase  premii întâi, titluri de Laureat al concursurilor artistice de interpretare şi creaţie,  locul I, pe ţară, în cadrul etapelor republicane ale Festivalului Naţional ,,Cântarea României”, iar, după 1989, cu numeroase ,,Diplome de excelenţă” pentru  activitatea la catedră – ca profesor, ca Director, slujitor al şcolii, dar şi creator. Membră a Cenaclului ,,Octavian Goga” încă de la înfiinţare, este o prezenţă activă, în special, cu rubrica ,,Memoria calendarului”, rubrică lunară, susţinută şi în cadrul  Cenaclurilor clujene ,,Artur Silvestri” şi ,,Radu Stanca”, ale ,,Ligii Scriitorilor Români” – filiala Cluj. Este și membră a SOCIETÂȚII CULTURALE APLLON-ROMÂNIA.

Publică poezii, proză scurtă, eseuri, recenzii, referate, prefeţe sau postfeţe de carte, etc. în diferite ziare şi reviste clujene, în Antologiile Cenaclurilor din care face parte, în cărţi, dar şi în presa online. Debutează editorial la 75 de ani, în 2014, cu două volume: ,,TRĂIRI ÎMBRĂCATE-N CUVINTE” – poezie şi proză scurtă – Ed. EuroPRESS, Piteşti, 2014; ,,LECTURI SUBIECTIVE. CONEXIUNI. TRIMITERI METODOLOGICE”, Ed. Risoprint, Cluj – Napoca, 2014, volum dedicat poeziei eminesciene. La Editura Risoprint, îi mai apar volumele: ,,LA GRĂDINIŢĂ. NE FORMĂM, JUCÂNDU-NE NOI ÎNVĂŢĂM” – versuri –2015; ,,POVEŞTI CE SUNT TRĂITE” –  povestiri terapeutice – 2016; volumul al doilea ,,LECTURI SUBIECTIVE” – PROZĂ ŞI DRAMATURGIE. CONEXIUNI. TRIMITERI METODOLOGICE – eseuri – 2019; ,,ŞI-AU PURTAT CU DEMNITATE CRUCEA” – 2019 şi ,,TRECÂND PRIN TIMP” – 2019 ; dar și PREFEŢE; RECENZII. Cele mai recente sunt: ,,DIPLOMĂ DE EXCELENŢĂ PENTRU ÎNALTĂ MĂIESTRIE LITERARĂ, CONTRIBUŢIE SUBSTANŢIALĂ ÎN PROMOVAREA LIMBII ROMÂNE” – Revista Internaţională  Româno – Canado – Americană ,,Starpress”, 31 august 2019,  Olăneşti; ,,DIPLOMĂ VIRTUTEA LITERARĂ” – Liga scriitorilor, 31 august,2019, Olăneşti; ,,DIPLOMĂ VIRTUTEA LITERARĂ” – Liga Scriitorilor Români, 19 noiembrie 2019, Cluj – Napoca ; ,,TROFEUL LIMBA ROMÂNĂ” – Decizia nr. 12 din 10 noiembrie 2019 – Liga Scriitorilor Români,  ,,PLACHETĂ OMAGIALĂ” – Ministerul Educaţiei Naţionale, Inspectoratul Şcolar Judeţean Cluj, Colegiul Tehnic Energetic, Cluj – Napoca, 19 noiembrie 2019; ,,DIPLOMĂ DE ONOARE” – Centrul Academic Internaţional EMINESCU, Biblioteca Municipală B. P. HASDEU, Chişinău, 2020 – februarie; ,,PREMIUL” Ligii Scriitorilor Români pentru ,,CARTEA DE CRITICĂ, ESEU ŞI ISTORIE LITERARĂ”, februarie 2020, pentru cărţile apărute editorial în 2019, ,, DIPLOMĂ DE EXCELENŢĂ” pentru promovarea culturii şi spiritualităţii româneşti în ţară şi străinătate – Liga Scriitorilor Români – FILIALA Iaşi – Nord Est, Uniunea Creatorilor profesionişti – Sucursala Iaşi, Cenaclul de Literatură şi Pictură ,,Octavian Băncilă” al Cercului Militar Iaşi, 19-20-21 Septembrie 2020; ,,DIPLOMA DE ONOARE” – pentru păstrarea şi promovarea valorilor culturale româneşti – Academia Internaţională de Literatură şi Artă, Societatea Culturală Apollon – România, Lupeni, 03 Octombrie 2020. Recent, în 2021, participând la Etapa a doua a Festivalului – Concurs literar- cultural ,,ȘAPTE INIMI ROMĂNIA” a fost premiată, primind Diplomele  ,,LOJA POETICĂ DE DIAMANT”; ,,LOJA POETICĂ DE AUR”, ,,SENIOR AL POEZIEI” – locul al doilea cu 226,55 puncte  din 250, și ,,AMAZOANA POEZIEI”. E Medaliată cu „VIRTUTEA LITERARĂ” in Decizia nr, 9 din 28 mai 2021, a Ligii Scriitorilor Români. Din 2021 este membră a Academiei Elitelor, Modelelor și Valorilor.

Gruia COJOCARU – LUT GALBEN LA AMURGUL ZEILOR

Dobândind dimensiuni impresionante, popoarele cu vocație expansionistă au clamat prin liderii lor – cu emfaza crescută din tăria oțelului – că sunt stăpânii Lumii. De fapt, în ciuda vastității atinse, dominația a înghițit doar un fragment din lumea cunoscută sau, cel mai adesea, o fărâmă din viața Pământului. De pildă, înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, Imperiul Britanic – ajuns la maxima expansiune, controla ceva mai puțin de un sfert din suprafața Pământului, în vreme ce Imperiul Mongol – cel mai întins imperiu terestru – reușise să subjuge în secolul al XIII-lea abia 16% din Terra, iar Imperiul Rus – înainte de gafa vânzării teritoriului Alaska americanilor –  păstorea 15% din teritoriul planetei, având o populație de mai puțin de 10% din totalul trăitorilor din a doua jumătate a secolului XIX. Cât despre Imperiul Roman, ei bine, după cucerirea Daciei, ajuns la plenitudine, n-avea nici măcar 5% din spațiul planetar.

Am făcut apel la statistici cu caracter istoric pentru a revela un amănunt care ne privește direct, pe noi, pasagerii de azi ai planetei: nimeni, în nicio etapă istorică nu a dominat omenirea precum au făcut-o americanii de mai bine de un secol! De la Primul Război Mondial – unde contribuția SUA a fost decisivă în victoria Antantei – și mai ales după anul 1945, tot ce s-a împlinit  în geopolitica lumii a purtat amprenta americană. Însăși Războiul Rece, controlat și tranșat în favoarea Occidentului, a fost expresia supremației democrației de peste Ocean.

În dinamica sa inexorabilă, Istoria ne-a adus astăzi în pragul altor realități. SUA rămâne în plan simbolic masculul alfa, însă leul pare ramolit, cu reacții tardive, nesigure. Trăiește încă din gloria de odinioară, iar ,,răgetele” au efect major doar pentru aliați, care caută cu disperare să-l motiveze și să-i cosmetizeze vulnerabilitățile. Au nevoie de protecție, dar leul pare atins de o mușcătură perfidă și-i devorat din interior. Inamicii simt că-i pe cale să ajungă pradă, așa că stau impasibili, precum așteaptă varanul de Komodo să cadă bivolul ciupit de gleznă…

Oare-așa o fi? Să vedem! Axa Beijing – Moscova – Teheran a început să funcționeze (și)  militar, în exerciții comune. Pe ea se pot altoi prosper sateliții fideli ai Moscovei din Organizația Tratatului de Securitate Colectivă, în frunte cu Belarus și Kazahstan, dar și aliați de conjunctură, de tipul Ungariei, care au posibilitatea de a încurca logistic derularea acțiunilor Uniunii Europene și NATO împotriva actanților din noul bloc de putere.

…Februarie 2022 respiră în logica Jocurilor Olimpice de la Beijing. Xi Jinping, imperial, nu admite să-i fure cineva din grandoarea evenimentului. Prietenul său, Țarul Putin, e prea diplomat pentru a-l irita inutil pe Dragon. Timpul e încă de partea sa. Presiunea de la granița ucraineană a îngrozit nu doar autoritățile de la Kiev, ci și pe cele occidentale. La limita de est a NATO, americanii se văd încolțiți, impotenți, ridicoli. Statele europene occidentale vor să joace un rol, însă se străduiesc steril să intre în ecuație. E amuzant, de pildă, să-l privești pe președintele francez Emmanuel Macron  trudind să prindă un colț de masă la Moscova  – mă rog, specialitate franțuzească testată cu succes la sfârșitul celei mai mari conflagrații din istorie. Mai reținut, cancelarul Olaf Scholz pare și el depășit de povara istoriei – aici nu-i poezia administrativă de la primăria orașului Hamburg, nici contemplarea relațiilor culturale franco-germane, pe care le-a înnobilat în calitate de plenipotențiar…

Zarurile se pare că au fost aruncate, iar SUA au ratat o șansă istorică – pacea reală cu Federația Rusă! Împingerea Alianței Nord-Atlantice sub botul Ursului a trezit jivina din hibernarea de după prăbușirea Imperiului Roșu. Degeaba-i spui că, de exemplu, scutul de la Deveselu nu are legătură cu Rusia, ce rus interesat de pulsul vremurilor te-ar credea?! Dar pentru cine l-ai construit, pentru Siria, pentru Irak, pentru Iran?!!! Ce treabă au ei cu românii?!!! E limpede că e o mișcare simbolică – în plan militar n-are relevanță –, care-i avertizează pe ruși că România, ca parte a NATO, este sub o protecție de fier. Pentru noi, românii este un fapt pozitiv, însă pentru ruși e agasant!

Totuși, tăvălugul chinez curge implacabil, iar Statele Unite au un singur aliat de calibru – Regatul Unit. Restul e încropeală de conjunctură, energică la mize ușoare, din zona periferică a Orientului Mijlociu, nu într-o competiție a durilor, unde ,,artificii” ca cele lansate de Nicolas Sarkozy în Libia vin în contradicție cu interesele economice, care prevalează în fața pericolului asiatic…

N-aș paria nici pe prietenia dintre Vladimir Putin și Xi Jinping. Țarul este împins în brațele Dragonului de către americani, așa cum Belarus s-a transformat din anul 2020 într-o adevărată gubernie rusească, în urma sancțiunilor Occidentului de după contestarea alegerilor prezidențiale din Rutenia Albă. Firește că Federația Rusă nu va fi vasalul nimănui – nu în era Putin! – însă răsuflarea galbenă poate deveni în următoarele decenii sufocantă și pentru ruși. Cu un Occident agresiv, care nu poate accepta că Rusia este un partener egal, diplomația rusă, a cărei eficiență nu poate fi contestată, nu are altă soluție decât alianța cu gigantul Asiei de Est.

Înțeleg că alegerile prezidențiale și parlamentare din țările democratice aduc în traista aparatului de stat tot felul de afini,  fripturiști, amante – o garnizoană întreagă de lichele, unite  duios în borcanul cu miere –, însă, dacă ai o brumă de instinct de conservare pentru nația ta, nu poți lăsa pe mâna unor lachei coordonatele vitale de politică externă. Slăbiciunea Occidentului e, mai ales acum, una reală: SUA respiră bătrânicios printr-un președinte numai bun de hârjoneala cu nepoții, Franța, prin Macron, vrea un exercițiu de imagine, care să-i impresioneze pe urmașii galilor în perspectiva prezidențialelor, fără nicio legătură cu vreo soluție rezonabilă la criza de la frontiera ruso-ucraineană, Anglia și-a găsit în Boris Johnson un clovn care-l eclipsează în stupizenii pe Tony Blair, iar Germania – guvernată straniu de social-democrați, verzi și liber-democrați – n-are coerența așteptată.

Întrebarea capitală – sunt atât de mărginiți occidentalii încât nu văd că, fără alianța cu Rusia, Dragonul chinez va domina Lumea?!… La o populație de mai bine de patru ori mai mare decât a SUA, într-un  teritoriu similar, cu o disciplină a muncii care urcă până la crimă, China, cel mai mare importator și exportator al planetei, mai are nevoie de un pas pentru controlul planetar – dotarea militară plasată în puncte strategice pe glob. Sprijinul Rusiei e crucial, dar poate Unchiul Sam se trezește din amnezie. Ar fi timpul! Cu yankeii – chiar dacă știm că o șăpcuță newyorkeză  și niște  aeroplane deturnate din drumul spre cimitir ne-au ars buzunarele! – tot mai poți supraviețui. Au în ei ceva din spiritul liber, boem, aplecat ca pe la noi spre chefuri pantagruelice după o muncă istovitoare, nu te încorsetează până la sufocare. Dar legiunile de furnici chineze sunt, din punctul meu de vedere, înspăimântătoare. Cu ele în rol de dirijor, respirația planetei e în pericol mortal. Asta nu înseamnă c-ar trebui să le refuzăm colaborarea în zona economică, dimpotrivă!

…În geopolitica momentului, în egală măsură, Ucraina este tranzacționată cinic de către Occident – interesat de resursele naturale ale spațiului slav, nu de siguranța și prosperitatea zonei! –, dar și de Moscova, avidă de revanșă, după dezastrul din final de mileniu. Teama Vestului e că pot rata controlul unei piețe consistente, precum cea ucraineană, și că Rusia va dirija lanțul economic al resurselor ca pe o armă geostrategică. Totuși, normalizarea relațiilor cu Federația Rusă, printr-un parteneriat care să excludă componenta amenințărilor de natură economică, poate să juguleze accesul Dragonului asiatic la resursele naturale din orizontul slavon. Este cheia menținerii Occidentului, alături de Rusia, în prim-planul macrosocial global! (S-ar putea să fie deja tardiv.)

În construcția viitorului, vitală este și menținerea Indiei printre aliații SUA. E un jucător care progresează precum Făt-Frumos și va trece puțină vreme până la momentul în care vocea sa va căpăta greutate în arena lumii. E un avantaj pentru SUA că federația indiană se află în divergență cu vecinul dominant din nord, dar, dincolo de animozitățile indo-chineze, poate fi îngrijorător faptul că Rusia lui Putin are relații excelente cu țara indușilor, Țarul putând intermedia dialogul constructiv dintre țările cu populația cea mai numeroasă de pe glob.

Da, scrutând frontierele ruso-ucrainene, Occidentul își joacă, poate, ultima carte. Dacă o gestionează vanitos, ,,amurgul zeilor” va lăsa lut galben să înflorească în leșul lui Odin!

(va urma)      

––––––––-

Gruia COJOCARU

Lișna, Botoșani

8 februarie 2022

George ROCA – POEZII ABSURDE

Noua generaţie

IMAGINE EXTERIOARĂ

EA,

vegană,

costelivă,

anorexică.

O multitudine de cercei:

cercei în urechi,

cercei în nas,

cercei în buze,

cercei în sfârcuri,

cercei în ombilic

şi puţin mai jos…

EL,

gras,

carnivor,

supraponderal

skinhead – craniu falusian.

Obraz cu aspect murdar,

neras de trei zile,

ca acei masculi macho,

faimoşii peliculelor violente

de la Hollywood!

Tatuaje,

„Tautau tahitian”,

teribilă invenţie!

Epidermă mutilată:

tatuaje pe scalp,

tatuaje pe piept,

tatuaje pe spate,

tatuaje pe membre,

tatuaje pe burtă

şi puţin mai jos…

Adam şi Amsterdam!

AMÂNDOI,

capete rase,

fără nume,

fără identitate,

fără domiciliu stabil.

Două antonomaze

cu grele jachete de piele

bătute în ţinte de fier,

imenşi bocanci Doctor Martens

şi motociclete Harley Davidson

între picioare!

IMAGINE INTERIOARĂ

I.Q. superior,

Com-pu-te-re!

Cultură cyberpunk,

technopunk

şi utopii negative.

Neuromantici,

neologişti inventivi

de limbaje cu noţiuni de argou

şi jargoane de tehnică digitală.

Pseudoyoghini,

macho-işti,

rambo-işti,

violenţi.

Emo no?

No Emo!

Iubire de avangardă,

sexualitate 3X,

bisexuali,

SIDA,

droguri.

Dumnezeu

a dispărut pentru voi.

Idolii Havy Metal

şi Punk Rock

i-au luat locul!

Politicienii

sunt prea ocupaţi

cu alţi politicieni!

O, Hybris şi Humartia,

sunteţi copiii noştri,

noi vă iubim…

Dar daţi-ne o explicaţie!

Poate aveţi circumstanţe,

poate vă vom putea ajuta,

poate vă veţi face înţeleşi,

sau poate

microscopul meu

este stricat,

sau sunt un retromaniac,

sau de modă veche,

ca tatăl meu,

sau ca bunicul meu,

sau ca străbunicul meu,

sau ca mulţi, mulţi alţii

din specia noastră… umană!

Barbarii

Moto:

„Şi mai de mult, şi în prezent,

s-au stabilit in Occident, români.

De unde vin, unii-au uitat…

şi  e păcat!” (Anul 1990+)

De aici toţi trântorii şi hoţii,

Se duc în ţară iar cu toţii,

Ca nişte comandanţi de oşti,

Să-i domine pe „proşti”!

Iar orice deţinut nebun,

Chiar dacă-a fost de drept comun,

Declară c-a fost „politíc”,

Cerşind onoare pe nimic!

Ţara-i plină de nătăfleţi,

Nu daţi pe dânşii nici doi cenţi,

Căci ei au lei, iar voi dolari,

Cu care vă daţi mari!

Aveţi de toate in valize,

Lucruri furate şi devize,

Dolari falşi şi lire sterline,

Că-n România ţine!

Moderni le sugeraţi sa fie,

În droguri şi pornografie,

Le importaţi din Occident,

Crime, SIDA şi armament!

Cu blugi, dolari şi cu cafea,

Sufletul le veţi cumpăra,

Vor sta-n genunchi, iar voi, fuduli,

Veţi fi stăpâni peste creduli!

Ruşine să vă fie vouă!

Cum nu vă crapă-obrazu-n două?

Ipocrizie

(celor care nu au mâncat salam cu soia!) (Anul 1990+)

Oare aceştia sunteţi voi…

Falşi, ipocriţi, plini de noroi,

Fără să mergeţi la război,

Vă declaraţi eroi?

Nemaiputând de-atâta bine,

Făra sudoare, de la sine,

Voi credeţi că  vi se cuvine,

Şi nu vă e ruşine.

Sunteţi şi liberi şi sătui,

Fără să bateţi nici un cui,

Ţipaţi de mama focului,

Că vreţi statui.

Stând în fotolii la televizoare,

Fără să fiţi unde se moare,

Vreţi lauri, glorie şi onoare,

Sunteţi viteji voi oare?

Dacă aceştia sunteți voi,

Răi, ipocriţi şi falşi eroi,

Trezi-vă-veţi toţi la gunoi,

La judecata de apoi!

Defectul de sferă

(prelegerea unui poet ecologist)

Stimaţi ascultători,

astăzi,

va voi ţine o prelegere

despre defectul de sferă

care distruge frumoasa Terră.

„Defectul de sferă”

se refera deci, la Terră

şi demonstrează ca planeta suferă

din cauza efectului de seră.

Implicit,

am să incerc sa fiu mai explicit!

Slogane:

„Planeta albastră

are sfera bolnavă

deoarece, Homo Sapiens

o distruge în grabă!”

„Nimeni nu vrea

să-şi asume vina

şi-i blamăm cu toţii pe

El Niño şi La Niña!”

„Pământul moare

de poluare…

Pe cine doare

acestă stare?”

„Pădurile-încep

să aibă chelie,

pentru că se consumă

prea multă hartie!”

„Nu numai

Exxon şi Valdez

sunt de vină,

de vină este tot

ce se cheamă maşină!”

Hei!

Pe cei din spate

îi rog să fie mai atenţi,

să stingă ţigările!

…să fie mai prudenţi

cu fumatul,

căci statul

cheltuieşte sume enorme

pe sănătate

şi totuşi

la poarta plămânilor noştri

cancerul bate!

Iar slogane!

Fumatul activ,

fumatul pasiv

e distructiv!”

„Cine inhalează fum,

va avea plămânii scrum!”

Vad ca sunteţi oameni

în toată firea,

deci înţelegeţi că poluarea

distruge omenirea

şi restul fiinţelor vii…

Ce ziceti, spun prostii?

Vă demonstrez

pe îndelete,

cu date concrete

şi nu pot să-mi ţin gura,

dacă recidivăm,

se duce la naiba natura

şi o omoară efectul de seră,

care bineînţeles,

merge mână-n mână

cu defectul de sferă!

Se topeşte gheţa de la poli

şi ne invadează

noi bacili şi coli.

Vulcanele împroaşcă

tone de cenuşă,

uraganele

bat tot mai des la uşă!

Se inpuţinează stratul de ozon

şi creşte bioxidul de carbon.

Razele gama şi ultraviolete

creează ciudate efecte!

Pardon,

defecte,

perturbaţii

şi mutaţii…

SIDA si Ebola

fac ravagii peste tot,

dar mai ales

în America,

Zair şi Angola!

Onorată audienţă,

În încheiere,

precum se cere,

trebuie neapărat

să găsim soluţia,

ca să oprim evoluţia

efectului de seră

care creează defectul de sferă.

Cine are o idee,

sau ceva de zis,

să mi-o comunice în scris,

sau să facă apel direct:

la senatori,

la parlament…

Sa cugetăm cu toţii pe indelete

caci altfel va trebui să căutam

locuri libere pe alte planete!

Efectul de seră

(prelegerea unui ecologist naiv)

Ajutor!

Natura strigă ajutor!

Nimeni nu mai are grija de mediul inconjurator!

Peste tot haos şi harababură,

oamenii îşi bat joc de natură.

Toţi scuipă pe jos…

şi zău, nu e nici estetic şi nici sănătos.

Maşinile emană gaze de eşapament

şi am auzit că nici vacile nu se poartă mai prudent,

mărind cantitatea de metan din atmosferă,

deci, vietăţile creează conştient, efectul de seră!

Coşuri de fabrici, pesticide şi bombe

ne vor obliga să trăim sub pământ

în peşteri şi catacombe.

Pădurile sunt tăiate fără milă,

sau ard din neglijenţă…

Mi-e silă!

Stratul de ozon găuri face.

Sunt necăjit că toată lumea tace!

Planeta Pământ e deja bolnavă,

în curând va ajunge-o epavă…

copilul infirm al Sistemului Solar,

dar cui îi pasă? Cine-are habar?

Daca nu găsim cât mai repede antidotul,

se duce la naiba Terra cu totul!

Propun deci, înţelegere şi bunătate,

grija pentru mediu, conştiinciozitate.

Japonezii să planteze cât mai multe flori,

în Hawaii să se pună dop vulcanilor,

să luptam cu El Niño în Pacific,

să-l punem cu botul pe labe, ştiinţific,

iar de la Ecuator până la Pol

marea să n-aibă o pată de petrol.

Să replantăm pădurile de lângă Amazon,

Sahara să-nverzească la fel ca în Gabon.

Europa să pună biruri grele pe tot ce scoate fum,

pe coşuri, pe furnale şi chiar şi pe tutun.

Sunt convins că de ne vom purta frumos

cu Pământul, va deveni iar prietenos

şi se va vindeca de efectul de seră,

va fi iar aer proaspăt din belşug pe Terra!

Eu şi ruşii mei

Igor a băut o sticlă de vodcă

oferindu-mi şi mie un pahar!

Oleg a băut două sticle de vodcă

oferidu-mi şi mie un pahar.

După ce am terminat de băut

cele două pahare de vodcă

mi s-a comunicat destul de oficial

că a venit rândul meu să fac cinste.

I-am oferit lui Igor un pahar de vodcă

dar acesta mi-a spus că el nu bea cu paharul…

I-am oferit şi lui Oleg un pahar de vodcă

dar mi-a făcut semn că el bea doar cu sticla

ridicând două degete în aer!

Am vrut să le demonstrez

că paharul lor are aceiaşi capacitate

cu paharul meu şi…

s-au supărat!

Mi-au reproşat că nu ştiu

să-mi plătesc datoriile 

şi au început să mă alerge cu tancul.

De prins, n-au putut să mă prindă

deoarece ştiam că fuga e sănătoasă!

Din greşeală am călcat pe o mină

şi astfel am ajuns în rai!

Unul mic cu turban

le-a aruncat ruşilor mei

o portocală de fier pe gaura turelei

şi nu după mult timp

au bătut şi dânşii la poarta raiului!

Eram iar toţi trei,

Eu şi ruşii mei!

Neştiind să spună rugăciuni,

Oleg şi Igor au fost mutaţi

disciplinar la subsol!

De atunci am devenit om liber!

Lui Nostradamus

(ad absurdum)

Cu un binoclu xenofob

Ascult din nou pădurea

Doar laurii cu flori şi bob

Îmi scot peri albi aiurea.

Afară-i frig şi-i mohorât

Iar clima-i australă

Simt o durere mov în gât

Pe placa mea stradală.

Cămila verde s-a smintit

La stâlpul infamiei

Când ochii lunii au citit

Istoria prostiei.

Piticul roşu şi-a muşcat

Creionul ud de vată

Alaturi pietrele-au crăpat

De-njurături de fată.

O stea din galben univers

Dansa în zori de ziuă

Iar pepenii cu râs pervers

Băteau iar apa-n piuă.

Parlamentarul treaz din nou

Armura şi-o îndreaptă

Spre o drezină cu furou

Ah, ce frumoasa faptă!

Albastru, este alb acum

Ca şi la Copşa Mică

Bătrânu-şi vede-ncet de drum

De-o raţă şi-o furnică.

Iar eu mă duc, mă duc spre cer

Să joc şotron cu-o cioară

De sub perucă nasc şi pier

Trei doamne şi-o vioară.

În catacombe-aud un glas

Precum marea perfidă

Mă uit cu farmece la ceas

Şi vineri la clepshidră.

Lumina de la răsarit

Îmi dă o veste tristă

Îmi plânge umărul rănit

De strofa-mi pesimistă…

–––––––

George ROCA

Sydney, Australia

2009-2022

Cristina HOROTAN – ÎN CĂUTAREA MUZEI MELE POETICE (VERSURI)

ÎNTOARCE-NE LA ÎNCEPUTURI

Întoarce-ne pe toți la începutul lumii
Ca să ne naștem iarăși inocenți,
Să fim mărinimoși, cum ne erau străbunii
Care nu-și vindeau frații pe doi cenți.

 
Întoarce-ne din nou la ale Tale
Căci astăzi suntem tare dezbinați!
Sorbim băuturi fine din pocale
Și-i socotim pe ceilalți ca pe niște argați.


Întoarce-ne din nou la rădăcini
Căci nimeni nu mai știe de unde-am răsărit.
Și ne târâm unii pe alții printre mărăcini,
Prin tina din pământul prăfuit.

 
Întoarce-ne iar, Doamne, printre stele
Să venerăm pământul ce ni-i gazdă.
Și când vom coborî de printre ele,
Să fim semințe sfinte într-o brazdă.

 
Întoarce-ne din nou, pe toți, oriunde!
Să construim lumea de la început
Și nimeni dintre noi să nu confunde
Magica viață cu un trai urât.

 
Întoarce-ne pe toți la începuturi
Chiar dacă tot ce-am construit vom pierde!
Căci tare greu e să trăim cu scuturi
Lipsiți de mâini care să ne dezmierde.


Întoarce-ne, Doamne, pân’ la Big-Bang
Și-n matematica facerii lumii
Găsește-o variabilă cu rang
Care să-nlocuiască cifra urii.

POARTA DINTRE LUMI

De voi pleca-ntr-o lume paralelă
Mă înfior! Cum ne-om mai întâlni?
Căci poarta dintre lumi e o himeră
Și-oricât vom căuta, n-o vom găsi.
De voi pleca, ce va durea mai tare?
Absența mea sau liniștea deplină?
Prin simțuri adormite, mi se pare
Că îmi sunt mie însămi o străină.
Parcă doar jumătate din ființa-mi
Trăiește acum, aici, în astă viață.
În universu-acesta plini de patimi;
Cealaltă, să plutesc prin nori mă-nvață.
Și uneori e-aproape imposibil
Să le-aduc împreună pe-amândouă.
Căci…când într-una arde-un soare nobil,
În ce-a de-a doua parcă-ntruna plouă.
De voi pleca-ntr-un univers muabil
Și nu va putea nimeni să mă-ntoarcă…
Vei fi și tu un element dozabil
Să împărțim și-aici aceeași barcă?
Mă regăsesc adesea între lumi;
Haotice, confuze,  incomplete.
– Ai putea Doamne, Tu, să mă îndrumi
Spre absolut? Sunt strânsă în corsete.
Sau ai putea să faci o nouă lume
Și să iei bucăți mici din celelalte:
Dintr-una, marea cu ale ei spume
Iar din cealaltă, muzele-mi înalte.
De voi pleca-ntr-o lume-ndepărtată,
Aș vrea să-i cer Marelui Arhitect
Să-mi proiecteze o magică poartă
Spre echilibrul utopic, perfect. 

RENAȘTERE

M-am dus hai-hui prin munții înghețați
Cu gândurile plânse și-amorțite;
Și auzeam parcă de nicăieri
Glasuri cerești ce-mi pătrundeau în minte.
În haosul cu traume și cu neguri
Din închisoarea minții hărțuite
Au venit ele, glasurile sfinte
Cu daruri tămăduitoare, să m-alinte.
Îmi înghețase pielea, era atât de frig
Mă usturau picioarele-n bocanci.
Dar sufletul se aprindea în licăriri fierbinți
În trupul nins de viață și de ani.
Puteam să mă opresc, să mă transform
Într-o sculptură frumos înghețată.
Dar glasurile îmi spuneau că trebuie s-alerg
Până când voi ajunge peste creastă.
Și am înaintat ca o nălucă vie
Mi-ajunse fierbințeala în picioare
Și-oricât de greu mi se păruse drumul
Parcă nimic nu-mi putea sta în cale.
Am străbătut cărările-nghețate
Gândind la cei ce m-așteptau acasă
Și am învins bolile tenebroase
Înseninate de glasuri duioase.
De multe ori ne prindem în coșmaruri
Ca-n niște hore fără de oprire;
Însă de sus, din noi și din iubire
Ne-nsuflețim cu neștiute haruri.
Deși alunecăm pe gheața lucitoare
Și ne pătrunde frigul până-n sevă,
Din noi răsare soarele șăgalnic
Născându-ne-n făpturi fără-ntuneric.
Iar cea care am fost, demult murit-am;
O creatură nouă s-a născut.
Cu-armuri impenetrabile de aur
Peste oțelul nins și amorțit. 

FLOARE DE TABAC

În floarea cu mirosul de tutun
Mi-am adormit în tihnă conștiința
Și somnul mi-a cuprins toată ființa
În iarnă, ca pe-un amorțit lăstun.

Mireasma nobilă mă duce iar
În secole de-a pururi adormite,
Printre mormane de pagini citite
Din Evanghelii și parimiar.

Nota înțepătoare de parfum
Mi-ascunde zâmbetul sub pălărie,
Iar ochii de culoare viorie
Se-nchid vrăjiți sub o perdea de fum.

Adorm ca niște proaspeți nou-născuți.
Visează sticla-n care stă o floare
Ce se preschimbă-n magica licoare
Care ne-ncântă și ne lasă muți.

Mă-mbrac adeseori în izul magic
Pulverizat discret din eprubetă,
Rămâne urma de parfum, cochetă
În sinusuri ce suspină letargic.

CASCADA

M-a tresărit un gând, ca o tornadă
Gândind la muza ce mă ocolește:
Ce aș fi scris, de-aș fi fost o cascadă
Cu apă care veșnic clocotește?

Pictată de-un maestru pe un munte
Din care curg șiroaie aburinde,
Stropind făpturi, din cristale mărunte
Ce vindecă în inimi suferinde.

Adânc ascunsă în sălbăticie,
O anonimă pe pământul sacru
Visând mereu, timid, la veșnicie
Într-un indescriptibil simulacru.

Din ea, s-au adăpat o vreme mulți
Când nu aveau cu ce-și potoli setea.
Iar mai târziu, uitată-a fost în munți,
De unde i-a plecat în lume vestea.

A scris cu picături de fierbințeală
Clocotul unor inimi torturate,
Iar transparența scursă din cerneală
A îmbrăcat sufletele curate.

Simbolică rămâne peste veacuri,
O frunză, într-un arbore de sânge
Plin de enigme și de blânde leacuri,
Din roua ei, pe care o tot plânge.

PLAGIA/CONDUCĂ-TORI

Conducători de țară și de neam,
Embleme ce ne poartă-amar prin lume,
Cum ați ajuns aici, habar nu am
Și nici nu-mi pasă de al vostru nume.
Mă-ntreb atât: dacă-așa mult vă place
Să-i copiați pe alții-n doctorate
De ce nicicum n-ați reușit a face
O țară ca afară, întru toate?
N-ați găsit un model de bune practici
Al unui stat ce-și iubește părinții?
Căci funcțiile v-au făcut apatici
Și-n fața noastră o faceți pe sfinții.
N-ați copiat un plan de dezvoltare
În educația ce stă să moară!
Copiii ne rămân fără culoare
Iar dascălii cu har, zvârliți afară!
N-ați plagiat și voi o strategie
Să nu mai moară oamenii de frig!
Să aboliți eterna penurie
Redusă la iaurt și la covrig!
Cum n-ați împrumutat fără citare
Câte-un capitol dintr-un masterplan
Pentru antreprenorii noștri care
Vă umflă vistieria an de an?
Dacă-ați fi copiat cu nesimțire
Vreo prevedere dintr-o lege clară
A unui stat care fără icnire
Nu vinde bogățiile din țară!
De ce n-ați plagiat fără regrete
Infrastructura pentru sănătate
Care la noi, cu fața la perete,
Visează să fie ca-n alte state!
Aplaudam, de copia vreunul
Autostrada înspre Bucovina.
Căci din doi ani, numai în câte unul
Ajung să merg la mama cu mașina.
Puteați să copiați fără sfială
O frază, cu distinsă demnitate:
„La noi, însăși dreptatea e egală;
Politica-i fără imunitate!”
Sau mai degrabă, de-ați fi plagiat
O lege promulgată-n viitor:
„Poți fi ministru, sclav sau împărat.
Nu poți șantaja un judecător”
Mai puteați plagia atât de multe
Dar cred că v-a fost lene să traduceți.
Credeați că proștii-oricum n-or să asculte
Și v-ați permis, jenant, să ne conduceți.
Ne-ați fluturat sub nas patalamale,
Titluri, zapisuri și-alte garanții,
Până acum, când v-au ieșit în cale
Viețile noastre mici și vineții.
Și-apoi, cum puteți voi să ne dați lecții,
Și să decideți pentru viața noastră?
Citiți și între coperțile cărții
Ca să vă putem spune „dumneavoastră”.
Să plagiați, de nu vă duce capul,
Dar plagiați doar ce-i de plagiat.
Căci până-acum acesta ne-a fost dat-ul:
Să trăim cu regrete într-un stat
În care pentru lefe colosale
Ne-ați păcălit și ne-ați abandonat!

MOR…DE DOR…
(din sufletul ei plin de dor)

Cu fiecare zi ce trece
Parcă mai mor câte puțin…
Nu știu nici cui mai aparțin
În viața mea….atât de rece.

Spuneai că timpul, peste toate,
Va vindeca, fără-ndoială
Inima scursă de cerneală
Care să bată nu mai poate.

Am tot sperat că-n zorii zilei
Voi mai putea privi-nainte,
Iar gerul va goni fierbinte
Pe-ale trecutului alei.

Vezi tu, te-ai dus fără să știi
Că negreșit m-ai luat cu tine!
Soarele-tată, nu mai vine,
Nu mai răsare din prăpăstii.

***
Aș vrea să pot, aș vrea să vreau
Aș vrea să sper măcar că pot…
Aș căuta un antidot
Să mai trăiesc…și să mai stau.

–––––––––

Cristina HOROTAN

Șelimbăr, Sibiu

5 februarie 2022

Ionel NOVAC – O SCRISOARE INEDITĂ A AGLAEI EMINOVICI

Rămasă văduvă după moartea profesorului Ion Drogli (11/22 noiembrie 1887), cu o situație materială precară și având de crescut doi copii (prima născută a familiei Drogli, o fetiță, Victoria, murise de difterie la numai doi ani), Aglae Drogli se recăsătorește cu locotenentul austriac Heinrich Gareiss von Döllitzsturm, la 18 februarie 1890. Anterior cununiei, oficiată în biserica „Înălțarea Sf. Cruci” din Cernăuți, la 18 februarie 1890, Aglae a acceptat să treacă la catolicism, așa cum pretinsese familia noului ei soț, care nu agrea căsătoria fiului lor cu o femeie de altă religie(1).

După cununie, Aglae, acum Garciss von Döllitzsturm, împreună cu cei doi copii ai săi, se mută de pe strada Mitropolitul Silvestru nr. 12 (fostă Residentzgasse), unde locuise până atunci, într-o casă de pe strada Austriaplatz, numărul 9. Aici  va locui următorii zece ani până la moartea sa prematură (30 iulie 1900), ani profund marcați de suferințele cauzate de boala Basedow, care și-au lăsat o puternică amprentă asupra frumoasei femei de odinioară, dar și de problemele de sănătate ale fiului mai mare.

La începutul anului 1893, frații Samoil și Elias Șaraga, cunoscuți librari și tipografi ieșeni (Librăria „Frații Șaraga”, situată pe strada Golia, nr. 50, fusese deschisă în 1877, având secții de anticariat, filatelie și numismatică), încep tipărirea celebrei „Colecțiuni” de 1 leu, pentru a pune, așa cum enunțau în „Avis”-ul care însoțea copertele, „în mânele tuturor, scrierile autorilor contimporani înlocuind preţurile cele exorbitante cu un preţ modest de tot“. Volumul cu numărul 1, care a deschis colecția, a fost cel de „Poveşti“, semnat de Elena D. O. Sevastos și tipărit într-un tiraj de 8000 de exemplare.

În cursul lunii ianuarie a aceluiași an, frații Șaraga îi trimit Aglaei câte un exemplar din primele două volume ale „Colecțiunei”, împreună cu primul număr al nou-înființatei reviste „Rîndunica” (2). Aglae le răspunde printr-o scrisoare, trimisă la 20 ianuarie 1893, în care își exprimă bucuria că aceștia intenționează să tipărească și câteva dintre scrierile în proză ale fratelui, despre care crede că vor fi mai apreciate decât poeziile sale. Probabil că aceștia o informaseră mai demult că urmează să tipărească pagini atât din poeziile, cât și din proza regretatului ei frate.

Iată scrisoarea trimisă de Aglae la Iași, fraților Șaraga:

„Cernăuți, 20/1 ‘893

Domnilor Șaraga!

Am primit nᴼ 1 și 2 a colecției Dvoastre dinpreună cu revista „Rîndunica”. Doresc succes colecțiunei căt și ernatic bun „Rîndunicăi”.

Bine zice dna C. Emilian „Încercarea e un merit, reușita o lotărie” – mă bucur că bine voiți a tipări și unele din proza fratelui meu M. Eminescu – fiți convinși că aceasta va avea mai multă trecere decât poesiele.

Sînt foarte mulțămitoare dlui profesor de universitate A.D. Xenopol pentru bunai voință cu care s’au oferit a privighia editarea poesielor – de și n’am plăcerea al cunoaște – știu înse că au fost amic cu fratele meu.

Cu poșta viitoare trimet banii pentru cărți și abonamentul pe un an pentru revista „Rîndunica” – și mulțămindu-vă de aducerea aminte mă subsemn cu cea mai deosebită stimă

Garciss von Döllitzsturm

Czernowitz

                       Austriaplatz nᴼ 9.”                     

Ca urmare, la aproape patru ani de la moartea lui Mihai Eminescu, în „Colecțiunea Șaraga”, numărul 7, apare volumul „Poezii (complecte)”, prefațat de istoricul A.D. Xenopol. „Din poeziile publicate, după cum am încercat să o facem noi în această ediţie, anume după data publicărei lor, care în deobşte va fi fost conformă cu acea a alcătuirei, putem urmări desvoltarea talentului lui Eminescu, care şi la geniu nu apare deodată în toată deplinătatea lui“, se preciza în prefața volumului.

Aglae aflase despre acest proiect, așa cum rezultă dintr-o scrisoare trimisă Corneliei Emilian, la 14 decembrie 1892: „Mă bucur de nobila inițiativă a fraților Șaraga și consimt cu plăcere a se tipări poesiele fratelui meu M. Eminescu, rugându-i înse, ca tiparul se fie corect și hărtie bună, căci ș’așa puțini care îl înțăleg, deci vă puteți închipui pe hărtie sugătoare și tipări incorect (după cum cunosc mai multe cărți în România) ce-ar deveni poesiele și limba frumoasă a neuitatului și sermanului meu frate”.

Din nefericire, volumul, în care s-au preluat poeziile publicate de poet în „Convorbiri Literare”, a apărut cu numeroase greșeli de tipar, unele chiar grave, fie din neatenția corectorului, fie din cauza grabei de a fi tipărit cât mai repede. Totuși, „Poeziile (complecte)” au văzut lumina tiparului de trei ori, cea de-a treia ediţie fiind mult schimbată față de primele, deoarece, între timp, printr-un fericit concurs de împrejurări, Elias Şaraga a găsit manuscrisele originale ale poetului.

Acesta aflase că manuscrisele poeziilor lui Eminescu nu au fost aruncate, așa cum se proceda de obicei, ci fuseseră păstrate de un fost zețar al tipografiei „Naționala”, unde se tipărea revista. Bătrân, acesta se retrasese în târgul în care se născuse, Elias Şaraga găsindu-l, după numeroase căutări, tocmai la Herța(3).

În același an 1893, „Colecțiunea Șaraga” se va îmbogăți cu alte două volume, „Scrisori către Cornelia Emilian și fiica sa Cornelia” (nr. 10) și „Nuvele” (nr. 28), pentru ca în 1895 să vadă lumina tiparului și „Diverse” (nr. 38). Acest volum include, pe lângă prefața și binecunoscutele schițe semnate de I.L. Caragiale („În Nirvana”, „Ironie” și „Două note”),  câteva dintre articolele scrise de Mihai Eminescu, precum și „Diferite acte”, studii care vor fi utilizate mai târziu de biografii poetului.            

***       

Notă: lotul, care include scrisoarea adresată fraților Șaraga și fotografia tip carte poștală a Aglaei Garciss von Döllitzsturm, a fost scos la vânzare de o casă de licitații bucureșteană, la începutul anului 2021. Nefiind vândut, lotul a fost scos din nou la vânzare, de această dată la altă casă de licitații, acțiune progamată pentru mijlocul lunii februarie.

Multumiri Casei de licitații Historic.ro, de pe site-ul căreia au fost preluate fotografia și scrisoarea trimisă de Aglae Eminovici.

––––––––––––––

(1) Augustin Z.N. Pop, „Despre Aglaea Eminescu sora poetului”, Tipografia „Mitropolitul Sivestru”, Cernăuți, 1943

(2) „Rîndunica”, „revistă literară, științifică, folcloristică” de emancipare a femeii, editată de Elena DO Sevastos la Iași, cu apariție lunară (ianuarie-decembrie 1893). Revista conținea articole de literatură, în special folclor. Printre colaboratoare s-au numărat Matilda Cugler Poni, Adela Xenopol, Ada Culianu, Virginia Micle Gruber, Lucreția Suciu Rudow (versuri), Elena Didia Odorica Sevastos (folclor), Aspasia Culianu (proză), Elena Niculiță-Voronca, Constanța Demetriadi, Cornelia Emilian Sevastos șa.

(3) I. Massoff, „Strădania a cinci genrații. Monografia familiei Șaraga”, Biblioteca Evreească, București, 1941

Ionel NOVAC

București

Ianuarie 2022

 Carmen Cristina OLTEAN – TAINA SCRISULUI (132) – EMOȚIE PRIMORDIALĂ PE DRUMUL DESĂVÂRȘIRII

„Amintiri, sunteți că gustul fragilor sălbatici/ Găsiți în iarbă ca pe un miracol, cu inimă de copil/ Viață depănată ca o vârtelniţă/ Ghem moale, colorat, cu miros parfumat/ Ai împletit din amintiri alte trăiri/ Unele parfumate din trandafiri/ Care-s înlăcrimate că te-ai înțepat în spini/ Emoții vii că gustul mierii/ Emoții calde ca ploaia verii/ Emoții ruginii ca toamna/ Emoții reci de despărțirea de cei vii/ Amintiri , s-a înserat în viața mea, e gata cu joaca/ De ce nu mă strigă mama mea…«Hai acasă, draga mea!»//”

Am stat mult în cumpănă până m-am decis să scriu ceva pe tema „Taina Scrisului”. Am îndrăznit să iau avânt fiindcă n-am putut să mă îndepărtez de căldura îndemnului de a scrie, oferită de generosul om de cultură, romanul-australian, George  Roca.  E o stare de spirit specială şi despre aceasta  m-am gândit să scriu câteva rânduri, gândindu-mă că poate toţi cei care scriu îşi vor aminti cu emoţie şi zâmbete pe buze cum au trecut prin acest purgatoriu şi astfel, vor privi cu îngăduinţă stângăcia începutului strădaniilor mele.

*

„Vioara a fost vie/ A fost copac măreţ/ Ales, sacrificat/ Un testament lăsat/ Să reînvie sufletele în muzică ce o va crea/ In mâini alese/ Cuminecare, minte omenească/ Ce mânui vioara cu note divine/ Din care zboară muzica măiastră/ Pe aripi întinse înaltă duh/ Să pună cuib de iubire în inima noastră/ Copacul devine vioară/ Vioara devine muzica sublimă/ Muzica ajunge în inimă/ Viaţa continuă/ Copacul trăieşte…//”

L-am întrebat adeseori pe Dumnezeu care este menirea mea în aceasta viaţă şi ce pot eu a dărui lumii. Pe lânga dorinţa sacră de a fi mamă, mi-am dorit din toate inima ca răspunsul sa fie scrisul. Îmi doream să fie așa căci speram se găsesc în scris ceva tainic, legat de iubire, refugiu, vindecare, liniște, împăcare.

Am început să scriu poezie la data de 1 februarie 2020, exact de ziua mamei mele trecută în veșnicie in urma cu 14 ani. A fost un impuls covârșitor și de atunci tot scriu, fără nici un plan, fără vreun scop măreț, revărsându-mi ce am pe suflet, raspunzâd propriilor mele întrebari, căutari şi nu în ultimul rând sperând că pot să daruiesc ceva lumii, să descrețesc o frunte sau să aprind o făclie în inima cuiva in nevoie. Pe 12 martie 2021 aveau să vadă lumina tiparului primele mele două volume de poezii – „Desculță prin Suflet” și „Și Îngerii Plâng”, apărute la editura „Ecou Transilvan” din Cluj-Napoca.

Scrierile mele sunt scindările sufletului meu. Ceea ce scriu în versuri sunt trăiri pur sufletești și nu m-a obsedat să le îmbrac în figuri de stil, metafore, rimă. Tot ce s-a înfățișat a venit simplu, curgător, neostoit să se aștearnă. Dorul de a vorbi în limba mamei s-a întrupat cumva în poezie. Le-am scris pentru mine și o parte a sufletului meu, rămasă în România (sunt stabilita în Canada din 2001), și le-am dedicat memoriei părinților mei precum și tuturor românilor plecați în lumea largă pentru o viață mai bună.

Noi, oamenii, deținem un limbaj universal al iubirii, dăruirii, bunătații, al empatiei. În zilele noastre inundate de tehnologie și invenții, a devenit o artă să ne oprim să medităm în liniştea rugăciunii, ca să ne ostoim sufletul însetat de frumos, mister, speranță. Asemenea meditației, scrisul ne ajută să găsim fiecare dintre darurile sădite în noi de Dumnezeu… toți avem ceva de dăruit, important este să ne manifestăm această intenție și calea spre desăvârşire se va deschide. Eu cred că Dumnezeu lucrează prin oameni și îngeri care sunt trimiși să ne ajute să materializăm ceea ce ne este menit sa înfăptuim.

Cel mai bun mod de a defini ce înseamnă scrisul pentru mine este emoția de a călători „virtual” în timp încercând să îmi imaginez cum ar fi fost lumea fără scris, cum am fi fost fără sfintele scripturi, fără psalmi, fără istorie, fară scrisori de dragoste; cum am fi știut sa păstrăm și să dăm mai departe atâtea gânduri frumoase, cum am fi fost fără hărți, fără identitate, fără geografie, fără partituri, fără rețete, cum am fi predat legăminte de veacuri, cum am fi trăit fără pildele de înțelepciune ale lui Isus, fără Ecleziast, cum l-am fi descoperit pe Marcus Aurelius, Feodor Dostoievski, Liviu Rebreanu, Nicolae Steinhardt, Emil Cioran, Lucian Blaga sau chiar pe d-na Elena Buică.

Când taina cununiei scrisului cu cititorul se săvârşeşte, are loc o contopire a sufletelor, o vibrație înaltă se propagă. Scrisul devine astfel hrana sufletului așa cum este apa hrană pământului. Uneori, după un drum anevoios, scrisul săvârşit devine carte, iar cartea aduce la numitor comun sufletele cititorilor în diferite timpuri, indiferent de rasă, de unde eşti de pe pământ, cine eşti. Cartea nu te întreabă cine e cititorul, ți se dăruiește…o carte scrisă în duet cu sufletul va duce la o carte iubită care va face multe suflete să danseze, să ajungă la un extaz propriu și unic fiecăruia.

Ce binecuvântare avem prin scris şi prin cărți… ce exacerbare de simțuri, ce triumf, ce aripi înălțătoare oferă cartea! Ce capacitate de a te trece prin spațiu si timp, indiferent în ce viață trăieşti, având posibilitatea să te refugiezi în orice țară, loc, munte, într-un submarin în adâncul mărilor, să te cuibăreşti în tine, să ai bilet gratuit în tot universul, posibilitea de a intra oriunde, în orice casă, muzeu, teatru, să descoperi taine de la începuturile lumii…

*

A coborât mama din duh să-mi spună/ Și mi-a șoptit blând/ Deschide colivia cuvintelor din tine/ Deodată, aripile mele în duh s-au înălțat/ Și-au început să aștearnă pe hârtie/ Ce sufletul și mama mi-a dictat/ Tot ce iubirea și viața m-a învățat/ Am scris șoaptele îngerilor/ Cuvintele din colivie aripi suave se înălțau/ În poezie se întrupau.//”

Scrisul pentru mine este o stare fluidă, un ecou din trecut trăit în prezent, care va dăinui în viitor. Scrisul mă conecteză cu memoria părinților mei trecuți dincolo, cu copiii mei, mă ajuta să ințeleg cine sunt, de unde vin. Scrisul este totodată o dăruire, un tribut oferit părinților mei,  copilariei mele, limbii materne, sufletului meu însetat de a dăinui așa cum mi-a fost “scris”; scrisul este penelul trăirilor care nu le-am capturat la timp. Acele trăiri care vor exista în scris, căci nimic nu este pierdut ci chiar se reîntregesc, cântă, călătoresc, tac și ascultă reînnoit sufletul, se propagă, aprind făclia nemuririi, storc o lacrimă care se dăruiește din adâncimi, lacrimă care nu s-ar fi eliberat niciodată, înfloresc un zâmbet care nu ar fi existat, depun mărturie când nu mai este speranță. Scrisul este timbrul sufletului meu ce duce mesaje mai departe. Scrisul precedă moartea, reînvie clipe prețioase, scrisul este viața curgătoare, călătorie în eter, rugăciune, vindecare, elixir… scrisul este o îmbrățișare permanentă fără de care oamenii ar fi incompleți, insuficienți.

Cred ca cel mai credincios cititor al meu este socrul meu, Oltean Gligor, ce locuieşte în oraşul Blaj. El mi-a oferit o lecție înțeleaptă, începută cu o dezamăgire cruntă, dar încheiată în triumf, o lecție de răbdare și de încredere… L-am sunat să îl întreb dacă mă poate susține financiar, cumpărand câteva volume pentru a le distribui mai departe. Dar socrul meu, in varsta de 85 de ani, un om hotărât, corect, înțelept, direct, mi-a spus răspicat că el nu (mai) citeşte cărți, doar ziare.

Eu nu m-am simțit indignată, doar mirată, şi convinsă că îl pot convinge, am tot insistat, deși ştiam că e un om direct, de la care nu ai loc de negocieri, răspunsul rămânând același. Am considerat că eu am mai multe săgeți în tolbă să îl „ochesc” unde e mai sensibil, la partea sentimentala…așa că mă duc înapoi cu replica: „…păi stați puţin, doar sunt nora dumneavoastră şi v-am dăruit doi nepoți care vă duc numele mai departe, plus nu sunteți curios?” Răspunsul s-a repetat vehement, un „Nu!” de 5 ori, clar, convingător… eu sleiesc greu la puteri, dar nu îmi place să mă impun, să forțez mâna nimănui dacă persoana respectivă nu reverberează cu ceea ce eu reverberez. Am cedat mâhnită, fără să vreau, era o stare dictată de firesc … în fine a venit timpul și și-a primit cărțile lui, ușor împins de la spate, după o discuție cu soțul meu care i-a explicat că nu trebuie să le citească, ci doar să le dăruiască la cine își dorește el – la prieteni, rude, vecini. Vorbim de un om inteligent, harnic, respectat, care știe ce vrea și care citeşte într-adevăr doar ziare. Îl respect pentru sinceritatea lui.

Derulând înapoi în timp, îi ajung câte 5 copii din fiecare cele 2 volume care tocmai văzuseră lumina tiparului, și după nici o zi de la primirea cărților, ne-a întrebat de unde își mai poate face rost mai multe. Îl cunosc de mai bine de 25 de ani și niciodată nu l-am simțit așa covârşit,  impresionat…nu putea să ne descrie cât de mult îi plac cărțile, îngăima fericit, era ca un om mut la telefon, îi simțeam sufletul expandat… și încă știm din surse sigure că recitește poezii zilnic. Ce bucurie mare și dovadă și mai mare că scrisul este magic? Deci nu vă lăsaţi păgubași…Sora lui mai mare cu 2 ani, d-na Ana Kemedi din București, absolventă de litere și drept, având în trecut o poziție înaltă în Ministerul Învățământului, a fost și dânsa covârșită și a plâns. A fost ravășită povestindu-ne ce efect au avut poeziile asupra ei și a soțului ei, cercetator-fizician la pensie, care în momentul prezent, la 88 de ani, s-a decis să „zguduie” matematica, lucrând la un manual total diferit, de calcul diferențial, cum să nu văd ce valoare a avut gestul meu, am făcut fericiți niște oameni deosebiți și îmi ajungea deja să simt că munca mea nu a fost în zadar.

Orice lucru pozitiv se propagă și nu se poate să nu creeze un efect frumos și chiar dacă poate nu e literar valoros, tot ai dăruit o clipă cuiva un moment frumos scriind despre o livadă de meri din copilărie, despre culesul fragilor sălbatici, toporașilor, despre pâinea cea de toate zilele care o făcea bunica în covată de lemn, la cuptor cu jar, despre orice dă valoare și sens vieții noastre.

Transmit mulțumiri celor trei poeți care m-au încurajat înainte de publicare, trei personalități de renume din cultura românească, în ordinea în care i-am cunoscut: 

– domnului Constantin Preda, care a publicat peste 60 de volume,  care prin dăruirea postărilor din Facebook a poeziilor sale, m-a încurajat să scriu, şi prin postarea fotografiilor, corespondenței, fotografii ale scrisorilor și plicurilor cu timbre, din timpul prieteniilor cu Adrian Păunescu, Nichita Stănescu, Grigore Vieru….mi-a transmis emoţii, admirație, inspirație, mi-a dat o dovadă clară că am o datorie chiar dacă sunt om simplu și că este un păcat în față lui Dumnezeu care ne pune daruri în noi, să le lăsăm neîmpărţite. Mi-a spus direct că am talent, că anumite poezii pot fi cântate, ceea ce simțeam și eu, că am un vocabular bun, scriere corectă, m-a încurajat să nu mă las, să continui, ceea ce este de foarte mare valoare și de apreciat.

– doamnei Mihaela Borzea care mi-a acceptat prietenia pe Facebook, unde am avut privilegiul să îi urmăresc postările. Am luat legătură cu dânsa și mi-a transmis cu deosebită sensibilitate și căldură încurajări și aprecieri citindu-mi poeziile.  Mă înclin operei sale desăvârşite, adâncimii și complexităţii poeziilor sale.

– domnului Ionuț Caragea care a publicat peste 50 de volume, ținând pagina de Facebook foarte activă, unde am avut privilegiul să citesc multe din postările dăruite. L-am contactat în privat pe Facebook cumpărând-i o carte, apoi mi-am luat inima în dinți și l-am întrebat dacă ar putea sa-și exprime opinia despre câteva din poeziile mele, necorectate, nefinisate la acea vreme. A acceptat, și eu cu inima cât un purice, le-am trimis sugrumată de emoții, aşteptând răspunsul ca pe o eventuală sentință a tăierii la ghilotină. Îi sunt recunoscătoare că și-a dăruit din timpul prețios să îmi transmită că am talent, să mă felicite și să îmi ureze succes.

Flutură un steag românesc pe pământ canadian în inima mea? Va asigur că flutură de câte ori cineva spune că trăiește emoții citindu-mi poeziile. Flacăra limbii române stă vie atâta timp cât o folosim, dăruim, fie in scris, citit sau vorbit. Totul a fost în secret deși eu sunt o persoană foarte transparentă. Așa a trebuit să fie. Așa am fost condusă de acest duh bun, sfânt, care mi-a dat aripi să mă înalț în mine și să scriu, să îmi înfrâng subtilele și insistentele bariere ale minţii. Acest secret nu a fost divulgat decât în ziua de 12 martie 2020, când am primit confirmarea cu poze, de la alt un înger păzitor, d-na Nadia Fărcaș de la editura Ecou Transilvan. Ea a făcut ca aceste volume să devină realitate. Îmi țopăie inima și acum gândindu-mă ca a fost ca un vis, ca o revelație clară că Dumnezeu ne aude rugăciunile.

Înainte de toate, să ma intorc înapoi în timp. A fost o nevoie imperativă de duhul unui om extraordinar de drag mie, o ființă foarte înțeleaptă, o prietenă adevărată, sora cea mica a mamei mele, Alunița Fizeșan, profesoară de biologie aflată la pensie, care a contribuit la educația copiilor din comuna Cătina, județul Cluj, locul nașterii mamei mele. Mătușii mele îi datorez încrederea care mi-a insuflat-o în mine vizavi de scris, și de tot ceea ce sunt eu ca om, cu simplitatea ei firească din care m-am înfruptat în aproape zilnicele nostre conversații despre lume, viață, despre cine suntem, ce simțim, încotro ne îndreptam… Această modestă femeie mi-a arătat drumul spre vulcanul care fierbea în mine fără că eu să admit că acel clocot există, și mi-a arătat cu răbdare și simplitate că ceea ce am moștenit trebuie dat mai departe. Așa cum albina nu face si nu ține mierea pentru ea, așa cum floarea își lasă polenul extras și ne încântă cu frumusețea ei, parfumul ei, așa cum soarele există și se dăruiește, așa și noi oamenii, cu unica noastră amprenta, avem ceva de dăruit.

Eu îi citeam ce scriam prin telefon, ea îmi spunea ce crede, totul se rezuma în concluzie că aceste poezii conţin mesaje în care fiecare posibil cititor ar avea ceva de descoperit. Mai în glumă, mai în serios, am adunat într-o zi toate poeziile răsfirate și m-am crucit când am vazut câte s-au adunat… am scris pe hârtie cu creionul, cu pixul, în maşină dacă călătoream undeva și eu eram pasager, în pat seara înainte de culcare, am scris din mers pe telefon când făceam plimbări în natură; aceste momente nu le decizi, îți vin și trebuie să le respecți, iar dacă nu poți, se pierd. Ca un foc pus la început care se aprinde și dacă nu îi dai vreascuri nu se poate întreține…mi-am învățat lecția amar, crezând că o să îmi amintesc senzația, trăirea, și nu, nu era așa pentru mine; o scriere amânată era deja afectată, trăirea dusă… era o clipă nou, o nouă trăire. Așa că draga mea Alunița are toate „drepturile de autor” ale acestor poezii care nu ar fi existat fără povața ei, și de aceea i-am dedicat primul volum.

*

„Când se împlinesc dorințele/ Cuvinte, scrise cu stropi de ploaie pe sufletul meu/ Cuvinte, înaripate păsări, evadate din colivia cântecului meu/ Cuvinte, fluturi colorați se zbenguie în zbor căutând cu dor/ Cuvinte, albine cule`gând nectar lăsat de îngeri, florilor/ Ca scrise să dăruiască iubire tuturor//”

Omul muritor poate să cunoască nemurirea prin dăruire, poate atinge înălțarea prin iubire, poate să trăiască dăruit în duh dumnezeiesc prin îngrijirea sămânţei iubirii sădită de Dumnezeu în el. Omul gliei care frământă pământul cu mâinile lui dăruiește lanurile, omul care iubește vioara dăruiește melodia, omul profesor dăruiește șlefuirea intelectului, omul înger-pământean îngrijește bolnavii, iar omul iubitor dăruiește ce ştie el mai bine: bunătate, zâmbete, vorbe de duh, o rugăciune.

*

„Porțile raiului nu au lacăte/ Porțile raiului se deschid cu har dumnezeiesc/ Cules de-o viață dăruită// M-am rugat lui Dumnezeu cel sfânt/ Dacă am un dar pe pământ, să mi-l arate/ Să pot a dărui cea mai frumoasă trăire de nemurire/ Nici cerbii nu știu adâncimea/ Când sorb din izvoare secrete de ei descoperite/ Nici florile nu-și cunosc înflorirea/ Fără zâmbetele lui Dumnezeu/ Nici pădurea nu își cunoaște adâncimea, tezaurul/ Adăpostul copacilor, vietăților, secretelor/ Arată-mi, Doamne, ce pot eu să dăruiesc!/ Mi-ai dăruit o viață pe pământ, un sfânt legământ/ Arată-mi, Doamne, ce pot eu să dăruiesc!/ Nu este har mai mare ca dăruirea/ Nu este har mai mare/ Să cauți această lumină sădită în tine./ Întreabă mereu: ce pot dărui eu?//”

 ***

Deși poezia îmi ocupă marea parte a timpului (lucrez la al 3-lea volum), aș dori să vă prezint în continuare câteva dintre încercările mele modeste în domeniul eseului și prozei scurte. În primul rand aș vrea sa-l mentionez pe înțeleptul Nicolae Steinhardt, unul dintre scriitorii care m-au inspirat profund. „Dăruind vei dobândi” e mesajul lui primordial care îmi sună ca o rugăciune de îndeplinit.

„Despre lucrurile gratis și dăruire”

De multe ori ne bucurăm de ceea ce e gratis, de lucruri gratuite, de orice primim și nu ne costă nimic. Există atâtea aspecte, însă, voi sublinia cele care sunt naturale prin dăruirea unui om. Voi sublinia cele care îl costa pe om timp, energie, și le dăruiește gratuit, că așa simte el; cel mai frumos lucru de pe pământ, este să dăruiești, inclusiv pe tine; dăruirea este izvorul inimii, împachetată în suflet, dăruită cu un zâmbet.

Există oameni empatici, altruiști care văd mai mult decât ne oferă ochii, văd cu sufletul; aceștia sunt oameni plini de ardoare care se culcă gândindu-se cum să mai facă un bine pe pământ și se trezesc cu același sentiment. Și, deși, acești oameni poate nu dăruiesc flori tăiate, cumpărate, nu oferă ceva material, ca și un cadou învelit într-un ambalaj frumos, dar acești oameni cu duh, poate vă descurcă dintr-o situație grea, în care știu că vă aflați, cu o vorbă bună, cu un zâmbet duios, vă caută și vă vorbesc, cu sclipirile din ochii lor, care denotă bunătate, compasiune, înțelegere; acești oameni sunt tămăduitori doar prin prezența lor; acești oameni vă îndrumă înspre o informație care vă ajută să vă găsiți un serviciu, să vă câștigați o pâine, va îndruma spre o informație utilă care vă ușurează viața, care vă salvează timp, bani. Acești altruiști, hrana sufletului lor, este a dărui ceva, orice, și, mulțumesc oportunităților care le vin în cale, se bucură și se închină lor, că au posibilitatea să facă un lucru bun, fără de care, nu ar putea trăi, pentru ei, aceasta este esența vieții, asta îi ține arzând, trăind. Ca și o vioară extrem de specială, care ajunge să își atingă scopul ei, prima dată sacrificându-se un pom, din care o bucată de lemn a fost tăiată și, apoi, sculptată de mâini meșteșugite, ajunsă în mâinile omului cu talent și duh să o mânuiască, ajunsă în fața concertului, pe scenă. La această adunare, la concert, câte inimi fericite, zdrobite, speriate, alarmate, tensionate, inimi și inimi care duc stări și stări de iubiri de tot soiul, câte inimi va înmuia acea vioară cioplită de mâini meșteșugite, mânuită de un om cu talent și muncă asiduă, ca să își împlinească menirea? Câte inimi vor trepida, se vor înălța la cer, să vină înapoi pe pământ, înmuiate în duh sfânt, să se împlinească simbioza duhului și a muzicii, întâlnire în duh, om, vioară. Și acești oameni, acești altruiști dăruiți, ocupă un loc gratuit în univers, ca toți alții, ocupă un loc care ei înțeleg că e dăruit și nu că li se cuvine, în grădina lui Dumnezeu fără să dea ceva înapoi. Existența lor este închinată dăruirii. Acest om stă în crisalida lui și rabdă și are răbdare să își lase aripile fluturelui să se formeze, pentru a se putea ridica la cer, să se bucure și să se îmbete de albastru măreț, să privească în jos, fericit, ce floare mă așteaptă, ce copil mă așteaptă, ce bătrân mă așteaptă să îi încânt?

Și acest om, acest om există ca și albină! Albina face mierea și nu își ține mierea ei și nu știe cât e de dulce mierea, nu știe ce este mierea pentru muritor, câtă nevoie are de ea; această albină face ceea ce știe ea să facă și să dăruiască. Această albină este slujitoarea florilor, slujitoarea oamenilor, slujitoarea lui Dumnezeu; această albină nu se încoronează, nu se adulează, ea desăvârșește și, la rândul lor, aceste flori, acești oameni, există într-o perfectă îmbrățișare de neînlocuit, pe care această minusculă ființă o dăruiește. Această albină, care ne sperie cu acul ei.

Și acești oameni care dăruiesc, precum albina, desăvârșesc mierea, mierea lumii, fiind pansamentul lumii, îngeri pe pământ. Acești oameni sunt, totuși, oameni, au nevoie de somn, pe care îl sacrifică de multe ori să își dăruiască „mierea”, acești oameni au nevoie de liniște, înțelegere, nu așteaptă nimic în schimb. Nu îi răniți, vă rog, acești oameni sunt sensibili și au și ei un ac nevăzut, care, ca și albina, dacă îl scot, se sacrifică pe ei.

Ne permitem să îi sacrificăm pe acești oameni? Ne permitem să îi pierdem? Ne permitem să le abuzăm încrederea? Ne permitem să luăm totul ca atare, să acceptăm cadourile lor sufletești, timpul lor, doar ei ni le-au dat? Acești oameni, nu așteaptă nimic în schimb, ei sunt cei mai mult călcați în picioare; acești oameni acceptă și asta prin duhul lor înțelept, că „așa trebuie să fie” ca să devină și mai înțelepți, acești oameni gândesc „iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!”. Înțelepți în fața vieții, smeriţi, îl urmează pe Iisus în Grădina Ghetsimani, sorb paharul suferinței până la capăt: „Tată, dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuși nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu”. Și să ne întoarcem la lucrurile gratuite, acceptate cu ușurință. Înainte de a accepta ceva gratuit, gândiți-vă dacă nu cumva pe acel om l-a costat timp, energie, odihnă, sacrificiu și, chiar, dacă vă iubește și vă dă din iubire, poate că taina este să se facă un schimb divin. Și ar trebui să îi dăruiți ceva în schimb, să nu rămână sacul fără fund, albina fără stup, fluture fără floare. Și să nu uităm, mai ales, să ne dăruim și nouă înșine.

*

22 martie 2021

„Duhul umilit, inimă înfrântă şi smerită Dumnezeu nu le va urgisi” (Ps. 50, 19).

În postul mare… nuuuu… în fiecare zi… nu urma cuvintele, urmează fapta. Şi fapta devine iubire, cântec, rugăciune, duh. Dumnezeu ne crează un seism în viaţă dacă trebuie să ne smulgă de unde nu mai înflorim, nu mai creştem. Aşa ne iubeşte Dumnezeu, lăsându-ne să ne luăm lecţiile şi odată ce sunt învăţate ne aşează în alta poieniţa, alte flori de cules, alte lecţii; nu toate lecţiile sind dulci, de iubire, multe sunt triste, amare, dureroase; acestea din urmă ne ridică aproape de cer, de unde simţim izul şi mireasma lui Dumnezeu, de unde albastrul cerului nu este doar o culoare, de unde pacea este câmpul de margarete, zâmbetele lui Dumnezeu când ne supunem voinţei lui. Şi aceste pahare de amărăciune ne sunt trimise prin oamenii care sunt invidioşi, secaţi în suflet, nemulţumiţi, oamenii cu măşti, oamenii care sunt înglodaţi în ei înşişi, în marasmul urii, indiferentei, ignorantei, a tot ceea ce nu este iubire. Invidia este ca şi cariile lemnului care nu se poate apăra; aceşti oameni sunt tulburaţi, sunt nămolul lacului care are nevoie de sedimentare, să poată să îşi arate nufărul zâmbind cerului. Aceşti oameni nu înţeleg că fiecare este unic, fiecare are ceva de dăruit, pentru că Dumnezeu ne-a dat la toţi daruri, dar noi trebuie să le explorăm, să le găsim, să le şlefuim. Oamenii care îşi găsesc darul prin umilinţa lor, neobosita căutare, îngenunchere, căutarea chintesenţei, aceşti oameni îşi desfac panglica darului şi se bucură şi îl dăruiesc lumii, nu şi-l ţin lor, că nu e al lor de ţinut. Nu sunt în competiţie, poate doar cu ei înşişi.

Mă bucur tare că nu se pot îngrădi cerul, oceanele, mările, munţii, să fi ajuns prada dorinţei de stăpânire acestor oameni care vor să îşi ţină doar lor. Aceşti oameni îşi recită rugăciunile cu buze reci, de zăpadă, cu inima sleită, mecanic. Lumânarea din ei este stinsă; şi atunci, în postul mare, când încercam să ne devotăm şi mai mult iubirii, jertfirii, căutam să ne curăţim trupeşte în suflet şi în duh, prin ceea ce gândim, simţim, rostim, facem cu un dorit cuget curat, cu un cuget supus între ciocan şi nicovala, cu un cuget care se poate căli prin „Duhul umilit, inimă înfrântă şi smerită Dumnezeu nu le va urgisi” (Ps. 50, 19), mai vârtos decât zăpada mă voi albi, să ne înfrângem.

Aceşti oameni nu cred că înţeleg comuniunea cu Dumnezeu, comuniunea inimii, care nu constă doar în genunchi obosiţi pe podele reci, nu constă în a intra în câte mai multe biserici, nu în ceea ce mănânci, în noţiuni de post urmate mecanic; toată comuniunea este trăită, de la început până la sfârşit prin a întreţine duhul dumnezeiesc arzând şi dăruind flacăra mai departe; printr-o vorbă bună, intenţie, bucurie, decizia de a vrea să faci şi să dăruieşti, decizia să nu fi tentat, acaparat de poleială, succes, faimă, sclipire, goană lumească, unde Dumnezeu nici nu este prezent. Şi de vei fi căzut, îţi va părea rău şi te vei lupta să te îndrepţi, cu inima umilită.

Opreşte-te şi nu mai invidia, ajută-te că nu te poţi ajuta decât tu, căutându-l pe Dumnezeu în post, în rugăciune, în jertfire. Îngrijeşte cariile lemnului şi vei simţi libertatea. „Spală-mă-vei și mai vârtos decât zăpada mă voi albi.” (Ps. 50, 19) Jertfeşte-te ca să iubeşti.

*

„Poezia mea e mărturie din trăire/ Între cer şi pământ, pe fluturi de aripi se scrie/ Nu este teatru de păpuşi deghizate, abil machiate/ După cortine grele, aşteptând să fie adulate/ Când cortina se ridică, se vor aplaudate/ Păpuşi de cârpe mânate dibaci, cu rimă/ Poezia mea e izvor din mine, pentru cei în adevăr însetaţi.//”

De ce să îmi fie teamă să îmi arăt sufletul când noi “mergem” prin viaţa în trăire cu Dumnezeu? Încotro ne îndreptăm purtând măşti? Măcar de am fi găsit călătoria spre noi înşine. Îi e teamă copacului desfrunzit şi gol în faţa cuiva, îi e teamă de frig? Trăieşte cu teama de secure? Plânge când e arşiţă? E alarmat de furtună?

De ce să îmi fie teamă să îmi arăt sufletul? Eu pentru asta am venit pe pământ, să dansez în viaţă, să umblu desculţă, să mă uit la cerul care mi se dăruieşte cu atâta ardoare, da, ardoare, voi îi simţiţi ardoarea? Voi vă bucuraţi să îmbrăţişaţi soarele, să-i simţiţi căldura?

De ce să îmi fie teamă să parcurg călătoria pentru care am venit? Poate câteodată îmi e teamă, dar nu mă las şi câteodată e nebunie fără de care nu aş fi reuşit mai nimic. Viaţa e un plonjon continuu, viaţa e un lan de grâu, care începe cu un bob, lângă milioane de alte boabe ce stau îngropate în întuneric să devină spicele ce se vor lăsa tăiate de secera ca să îşi atingă menirea…nu mai avem de ales, trebuie să mergem până la capăt, fericirea nu se caută, am aflat; fericirea e bobul de grâu în devenire, îmbrăţişarea cu metamorfoza, te laşi sau te opui?

„Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu.” (Matei 26:26-29) „Via, metamorfoza viei, truda lucrătorului îndoit, soarele, ploaia, glia, până la vinul stors, „căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor.” (Matei 26:28)

*

Unde ești copilărie cu toporaşii tăi…

Ieri a nins, în Toronto. Nu este neobișnuit să ne rânjească iarna printre florile cele îndrăznețe care apar sfidând frigul între răfuielile despărțirii dintre anotimpuri; suntem obișnuiți cu șicanele acestea aici. Mi-a fost teamă de usturoiul plantat din toamnă, de care sunt așa împăcată că a ieșit, să nu piară. Am ieșit la plimbare și îmi era frig; un frig zgribulit până în suflet. Mă acomodasem cu căldura care a adus toporaşii pe lume și în primăvara lui 2021. Am îngenuncheat într-o zi și i-am mirosit, am primit confirmarea care am luat-o doar acum, după 20 de ani în Canada; da, toporaşii au aceași mireasmă ca acasă în România.

Când eram la Lunca Mureșului, în copilărie, aveam primăvara un ritual, o expediție să zic așa. Mergeam la biserica de lemn situată în craterul dealului, de unde această troiță străjuiește cu credincioșie de foarte mulți ani toată lunca. Această biserică cu șindrilă, plouată de atâtea ori de cer, această biserică îmi inspiră atâta mister încă din copilărie, și parcă duhul ei auster mă stânjenea într-un mod de neînțeles. În jurul ei te simțeai ca în brațele pământului, o formaţiune de pământ de parcă eram într-o căldare uriașă, tăiată pe din două. Acolo îmi petreceam ore în șir să strâng toporaşii violeți și albi, eu și altă puzderie de copii. Cei albi ne fascinau mai mult  în contrastul culorii și pentru că erau mai puțini. Era ceva de râvnit să ai și toporaşi albi fiind mai greu de găsit, dar nu miroseau pe măsură celor violeți. Toporaşii violeți mai ales, mă fascinau și mă îmbătau cu mirosul lor, gingășia lor, erau încâlciţi în iarbă, frunze, sub formă lor aplecată, umilă, ca un călugăr în rugăciune și totuși cu petalele deschizându-se îndrăzneț, râzând cu gingășia culorii gălbuie din interior ca un soare zâmbitor.

Toporaşii vasali pământului care i-a creat, uitându-se timid spre soarele care i-a îmbrățișat. Și stăteam aplecați, culegând cu venerație acești plăpânzi toporaşi, de care era împresurat dealul, cu o credință topită, cu o râvnă fluidă de iubire, într-o stare magică. Și în secret, câţiva copii știau un loc, deasupra cimitirului unguresc, unde mergeam cu secretul învelit în răbdare, speranță, ascuns în inimă, să găsim tezaurul pâlcului de toporaşi albi, mai rari, care păreau un pic mai dezvoltați și mai ușor de cules în contrast cu ceilalți.

Eram fascinată și această fascinație trăiește cu mine. Fascinația dealului cu toporaşi care străjuiește o biserică veche, și biserica străjuiește tot, și cerul și pământul. Și ne făceam o serie de buchețele fragile, legate măiastru cu specmă, și le lăsăm legate în șir, aninate una după altă, cu un pic de distanță între ele, și când venea finalul acelei emoționante călătorii, ne duceam spre casă, fete mândre, cu ghirlande de toporaşi în jurul gâtului, trofeul iubirii primelor zile ale primăverii timide și totuși și îndrăznețe, care ne fericea cu toporaşi. Într-un an anume, unul dintre copii mi-a arătat cum să găsesc niște rădăcini ascunse a unei plăntuţe, nu îmi amintesc decât că era foarte interesant de depistat, și magic, pentru că era ceva minuscul, de care nu îmi amintesc decât că era foarte dulce, cred că le spunea “baraboi”. Scoteam aceste rădăcini ovale parcă, pline de pământ, aveau gust dulce, gustul iubirii lui Dumnezeu. Luăm aceste rădăcini mici, le ștergeam de sfetar, laibăr, și aia era călătoria dintre pământ și gură, și eram încântată de gustul divin al pământului împrimăvărat, care îl simt și acum, în acest moment, cu nările inundate de toporaşii copilăriei.

*

„Doamna Nuşi”

Doamna Nuşi, doamna de la librărie era o fiinţă distinsă, frumoasă. Eu nu am cunoscut-o, doar o ştiam mergând la librărie să îmi cumpăr ceva. Avea un parfum subtil care se potrivea extraordinar cu fiinţa ei, cum merge soarele cu cerul; ştiam de atunci, de copilă, că ceva era diferit. Arata ca o burgheză şi se purta ca una. Părea decupată dintr-o altă lume, dintr-un alt timp… unul al nobilimii, bibliotecilor, cărţilor. O lume sofisticată, complet diferită de cea în care trăia… o prezenţă undeva într-un salon somptuos, lângă un pian.

Doamna Nuşi era îmbrăcată în negru de obicei, foarte elegant, cred că era văduva la acea etapă; îşi purta părul negru de culoarea corbului într-un coc fin, maiastru aşezat, şi peste care se vedea de abia o plasă fină, menită să îl ţină coafura în echilibru. Avea un aer blajin, dar sobru, era tăcută, austeră şi îmi stârnea la fel de multă admiraţie pe câtă sfială. Cred că îmi cauza intimidare, cu acea atitudine de nepătruns, parcă oarecum voită. De multe ori când intrăm în librărie, dacă nu era ocupată cu alţi clienţi, o vedeam cufundată într-o carte. Intrăm atunci în librărie ca în biserică, aş fi vrut să nici nu ştie că am intrat, să pot să mă uit în voie la ea, mai în amănunt, să îi descifrez elegantă, misterul, dar nu reuşeam; furăm doar atât cât cumpărăm ceva. Câteodată mă duceam mai repede de a se deschide librăria şi o aşteptam ca un câine care se gudura…nu ştiu de ce. Nici acum nu ştiu de ce.

Într-un an anume, cred că intrăm în clasa a V-a, îmi amintesc mai acătării faţă de alţi ani, de pregătirea de a cumpăra caiete, etichete, creioane, pentru noul an şcolar. Era o anumită stare, că parcă plecăm în armată şi trebuia să mă urc pe metereze. Aşa că ne-am luat dragii de părinţi, care erau de obicei frânţi la acea oră a serii, şi de obicei nu ne însoţeau nicăirea pentru că ne lăsau să ne descurcăm singuri, şi uite aşa, în acea seară unică şi semnificativă, am fost împreună; nu o să uit niciodată. În acel an, librăria era situată într-o casă din centrul comunei, la răscrucea străzii principale, uşor în stânga, într-o casă particulară care pesemne că şi-a închiriat „camera de dinainte”, ori „camera din față”, cooperativei de consum a vremurilor, care se ocupă cred de administrarea a ceea ce reprezenta atunci magazin universal/bolta, cofetărie, bufet/făgădău/birt.

În această casă particulară era librăria şi a existat acolo câţiva ani. Exact în faţa casei, erau 2 sau 3 trepte/trepţi pe care urcai să intri. Casa avea o uşă dublă, uriaşă, din fier, peste care străjuia o bară imensă în diagonală ce se împerechea cu un belciug uriaş care îmbia un lacăt pe măsură, ce o dată deschis, permitea deschiderea uşii de fier şi apoi urmă o altă uşă de intrare, normală, şi acea închisă…mă gândesc cum ţinea doamna Nuşi un mănunchi de chei ca de puşcărie, ea doamna suavă ca o lacramioră…şi mă gândesc că era şi o magazie în spate unde ţinea stocul de marfă.

Acolo, odată intraţi, era ca în peştera lui Aladin; o puzderie de lucruri care ne atrăgeau pentru că se vindeau jucării, creioane, ascuţitori, culori, maculatură, cărţi, caiete, tot ce ţinea de rechizite şcolare, acuarelele de 16 lei, cu 16 culori, urmate de acuarelele Tempera cu 25 de lei, care era o trusă mai somptuoasă şi mai de calitate, bloc de desene de două mărimi, cărţi, jucării… În această cameră mă simţeam într-o altă lume. Trona un miros aparte, un parfum ca niciunul, îmbietor, amestecat cu podelele date cu motorină şi parfumul doamnei Nuşi adăuga un farmec aparte, la toate acele lucruri noi, neatinse decât de cine le-a produs ori cine le-a distribuit. Totul trona îmbietor pe rafturi. La tejgheaua de sticlă, unde ne servea distinsa doamna Nuşi, ne propteam şi ne uităm cum îşi apăsă degetele subţiri, elegante, care se potriveau unui pian mai degrabă, în buretele de comerţ din cutia rotundă care există pe tejghele, destinat să poată umezii degetele, ca să răsfire ceea ce trebuia numărat cu atenţie, ca de exemplu coala albastră, să nu treacă două la numărat. Ce era coala aceea albastră de hârtie? Era folosită la orice: acasă la pus pe pereţi, pe rafturi, cred că de protecţie, nu de înfrumuseţare, apoi am folosit-o să facem învelitori de caiete; acolo îţi trebuia măiestrie şi o foarfecă bună de tot, să decupezi, să tai, să îmbraci, coperţi de carte, caiet, pe care apoi tronau distinsele etichete scrise de mână.

În anul acela de care povesteam, apăruseră învelitori de plastic pentru caiete, erau gata făcute, cu loc special a pune exact cartonul de etichetă; aceste învelitori de culoare portocalie sau verde, ne făceau să simţeam de parcă am descoperit America; aveau un model ca şi cum cineva şi-a imprimat amprenta într-un model foarte frumos aliniat şi parcă străluceau un pic la lumină. Am cumpărat cu mare drag de toate, şi mama şi tata au plătit fericiţi fără să ne muştruluiască.

Ultima mea vizită la librărie şi întâlnire cu doamna Nuşi a fost târziu în liceu, când am cumpărat „Cel mai iubit dintre pământeni” de Marin Preda, trei volume cenzurate dealtfel, iar librăria se mutase la blocul nou, modern al comunei. Librăria era mai modernă, şi totuşi fada, golită de farmec, ori poate de misterul copilăriei, iar doamna Nuşi care aparţinuse unei loje de operă, unui vecinătăţi de pian, se stingea şi ea parcă. Eu tot cu limba nedesclestata faţă de dânsa, am zis ceva, dar nu ştiu exact ce, cred că aflasem că are un băiat. Apoi încet m-am îndreptat spre uşă, lăsând-o în urmă, blajină, tăcută, şi apoi m-am îndepărtat pe aripile vieţii…Dar nu am uitat-o pe doamna Nuşi şi nici mirosul acelei prime librării.

*** 

În fața scrisului mă simt câteodată o prizonieră ce se zbate, cu un căluș la gură, neștiind câte clipe mai are, vrând să ignore durerea torturii ce urmeaza clipelor de schingiuit, și tot ce vrea să spună într-o notă de pian, e cât de mult iubește și câtă alchemie este în iubire. Diamantul nu este doar piatra prețioasă, sclipitoare, ce a zăcut de veacuri în mina; diamantul e viața cu trăirea ei, și în scris, inspirația poate cîteodată valsa cu siguranță, cu pași știuți, cîteodată zbătându-se cu pași nesiguri, încercând să scrie cel mai frumos, chiar dacă a fost și suferință și parcă nu întotdeauna e acolo cuvântul de scris precum este de înaltă trăirea!

Să fie scrisul ca și cântarea păsărilor care nu se îngrijorează de ziua de mâine? Ele cântă pentru că aceasta este natura lor, graiul lor, știind că ramura copacului le aparține, li se dăruiește, este adăpostul lor sub soare. Să fie scrisul un izvor care astâmpără setea sufletului? Să fie scrisul mierea albinei?

Vă las pe dumneavoastră să găsiți răspunsuri, să faceți această incursiune în adâncul sufletelor voastre, cu mult drag de peste mări și țări, și vă urez ca lumina iubirii să vă călăuzască oriunde vă duc pașii.

––––––––––––

Carmen Cristina OLTEAN

 Toronto, Canada

30 august 2021

Amalia ACHARD – TAINA SCRISULUI (152) O PASIUNE EXIGENTĂ

Îmi încep povestea – căci poveste este – cu „A fost odată…”, fiindcă de când mă știu, am iubit basmele. Deși nu mi-a povestit nimeni vreuna până n-am învățat alfabetul și mi le-am citit singură, știam, habar n-am de unde, că există Feți-frumoşi și prințese. Ei bine, n-aveam nicio îndoială că eram eu însămi o prințesă în devenire. Decât să-mi vină vremea măritişului, să mă găsească Făt-frumosul meu și gata! Ehei, asta până când să înțeleg că viața le tocmeşte după un tipar al ei și uneori fără măcar să-ți ia măsurile. Numai ce te trezeşti că porți o poveste ba prea largă, ba prea strâmtă, și puțini sunt cei care-şi găsesc confortul în povestea proprie.

Mi-a plăcut școala, mi-am adorat învățătoarea și apoi profesorii și eram elevă bună. Dacă m-ați fi întrebat atunci care era materia mea preferată, nu știu ce-aş fi răspuns, dar azi aș zice că româna, cu literatură și gramatică deopotrivă. Aveam un profesor, domnul Stan Lazăr, care ne vorbea despre scriitori, poeți și operele lor cu atâta pasiune, și ne citea fragmente din romane sau poezii cu așa talent și emoție-n glas, că mă topeam cu totul și nu mă mai săturam ascultându-l. Atunci am prins drag de lectură, visam și mă credeam capabilă să devin scriitoare. Bun, asta la orele de română, căci la istorie mă imaginam eroină, la desen, pictoriță, la sport, Nadia Comăneci, la biologie, cercetător sau ceva de genul ăsta, la matematică… hai să nu exagerez și să-ntind sfoara!

Până să vină vremea liceului m-am imaginat în toate meseriile posibile, fixându-mă într-un final pe actorie. Însă oricât eram de îndrăgostită de Vladimir Găitan, Sergiu Nicolaescu, Ion Caramitru, Ion Dichiseanu, Iurie Darie și alți vreo sută de actori, n-a fost să fie.        Așadar după liceu am colindat de colo-colo, din spital în întreprindere, din birou în birou, de la o slujbă la alta fără să-mi găsesc locul, fără nicio satisfacție, mereu în așteptarea unei întâmplări, a unui miracol, a unei idei geniale, a nici eu nu știu ce. Anii au trecut. Cu iubiri, cu decepții, cu decizii (mai ales greşite), cu muncă multă și epuizantă, cu ceva bucurii și cu lacrimi și am ajuns la ziua când în sfârşit am stat de vorbă cu mine. Poate pentru că fetița mea Eleni, singura mea comoară, crescuse, plecase la studii și că rămăsesem singură și deprimată.

Ce-am făcut în viață? Ce-ar fi trebuit să fac? Ce-i de făcut de-aici înainte?

Pasiuni! Hai, caută, gândeşte-te, că viața-i numai una! Ce ți-ar fi plăcut, ce-ai fi vrut să faci dacă n-ai fi fost obligată să te zbați pentru supraviețuire? Să scriu… mi-am răspuns timidă. Ce vorbești mai fată?! (Nu mă simțeam și nici azi nu mă simt femeie, ci o fată tânără și mereu dezorientată). Ca să scrii îți trebuie talent! Na! Cu asta mi-am închis clanța. Citeam! De optsprezece ani de când venisem în Franța, citeam în franceză ca să-mi ameliorez vocabularul şi gramatica. Apoi am dat de poeți români pe facebook, poeți pe care nu-i cunoşteam și ale căror versuri mă tulburau profund. Uite, dacă i-aş traduce și le-aş publica versurile în Franța, n-ar fi și asta tot un fel de-a scrie? Unde mai pui că aş participa și la promovarea literaturii române contemporane! Ideea care la început mi s-a părut fantasmagorică, se înțepenise într-un colț de creier de unde mă tot zgândărea sâcâitoare. Nu mi-a dat pace până n-am luat-o în serios. De cine să mă iau mai întâi? Păi uite, de poetul Ionuț Caragea de exemplu, că tot ești plină de admirație față de poemele lui!

Îi fac o propunere. El ezită. „Trimiteți-mi ceva, de probă”, zice. I-am trimis o poezie tradusă. „Văleu, prea multe greșeli!”, răspunde poetul, căci trăind câțiva ani buni în Quebec știa franceza. Ce rușine pe mine, nici nu vă închipuiți! Logic ar fi fost să mă retrag cu coada între picioare, dar eu am insistat: că să vedeți, că m-am grăbit, că asta era de joacă, și dă-i și luptă până l-am convins. I-am tradus un prim volum de poezii pe care marele, regretatul Constantin Frosin l-a corectat. Mare surpriză și bucurie când această carte a fost recompensată cu premiul François-Victor Hugo de către Societatea Poeților Francezi! Phii, parcă l-aș fi apucat pe Dumnezeu de-un picior, așa mă umflam în pene!

Au urmat alți autori, alte traduceri, alte volume, fiecare din ele fiindu-mi dragi ca și cum ar fi fost ale mele. Încet-încet, dar în scurt timp, mi s-a făcut poftă să-mi văd numele pe coperta unei cărți scrise de mine. Am publicat în 2019 primul volum de poezii. Slăbuț, după părerea mea azi, deși editorul nu-i de acord cu mine. Nesatisfăcută, mi-am zis că poate-s mai îndemânatică cu aforismele. Această micuță carte a primit premiul pentru creație de la Fundația „Naji Naaman” din Liban. Nu, nu era de-ajuns! Visam la ceva deosebit, o adevărată operă, o carte de zile mari. Hai mă, ce naiba, că doar nu-i peste puterile tale! Un roman? Da, asta-i! Aveam povestea gata coaptă – viața mea, care nu-i din acelea banale, am avut eu grijă s-o umplu cu pățanii.

Am scris cele vreo 240 de pagini în doar două luni. Și ce rău îmi pare! Simt că putea ieși ceva mult mai grozav dacă nu mă grăbeam. Evident, n-am pretenția să urc până la nivelul divinului Cioran, Houellbeq sau Cărtărescu, dar măcar până la gleznele lor, altfel nici n-are rost, e risipă de hârtie! Totuşi mi se publică poezii în reviste din România, Canada, Israel și Franța. Nu le voi enumera, pentru ca nici nu le țin minte pe toate, nici nu vreau să vă plictisesc.

Criticul Jean-Paul Gavard-Perret, poeta Marine Rose, poetul și scriitorul Thierry Moral îmi semnează prefețe și cronici elogioase. Egoul meu măgulit îmi impune să continui. Mă întorc la poezie, iar acest nou volum mi-e răsplătit cu premiul II „Wilfrid Lucas” de către Societatea Poeților și Artiştilor din Franța. De ce numai premiul II? Ce, numai atâta poți? Ia-o de la capăt! Concentrează-te, controlează-te, antrenează-te, că ăsta-i doar începutul!

Da, fiecare rând, fiecare pagină, fiecare carte e un nou început, o nouă aventură în care mereu căutăm să ne autodepăşim. Nu că scriu, sau scriem pentru recompense, dar vedeți și voi că cititorii sunt o specie pe cale de dispariție, nu se mai stă la coadă, nu se mai bate nimeni pentru cărți, aşa că ne rămân premiile -– un imbold, o încurajare, o confirmare că te afli pe drumul cel bun. Adevărul este că și fără ele tot aș scrie. Zău dacă mă simt în stare să mai fac altceva! De fapt nu-i chiar exact. Nu mă limitez la scris și tradus. Vă fac o confidență și v-aş ruga să păstrați deocamdată secretul: tocmai sunt pe cale să-mi creez o editură aici, în țara mea de adopție. Poate că până să citiți aceste rânduri ea se va fi născut deja. E un mijloc în plus de a rămâne în preajma cărților, a autorilor, a cuvântului atotputernic. Cuvânt din care se țese povestea unde aş putea fi, de ce nu, şi prințesa visată!

Cineva mi-a reproşat odată că public numai în Franța şi nimic în România (exceptând traducerile). Am pregătit deci câteva cărți cu care îmi voi marca „întoarcerea în țară”, o întoarcere simbolică, dar plină de emoții. Ele vor fi publicate pe rând şi în timp, ca să-mi prelungesc plăcerea reîntâlnirii cu voi, frații și surorile mele.

Credeți-mă, scrisul e o muncă de Sisif, nu pentru brațe, ci pentru minte. În schimb cititul e tot ce poate fi mai benefic pentru om și la îndemâna oricui. Te îmbogățeşte, te învață, te destinde, te poartă în lumi și timpuri nebănuite… Aşa cum în copilărie basmele ne transformau în Feți-frumoşi și prințese, în eroi curajoşi capabili să mute munții din loc, în personaje unice și perfecte. Vă propun să ne dăm întâlnire între paginile unui astfel de Rai și să trăim împreună, fericiți, până la adânci bătrâneți…

Şi-am încălecat pe-o şa…

Nu plecați, că va urma!

–––––––-

Amalia ACHARD

Limoges, Franța

7 februarie 2022

Al. Florin ȚENE: 114 ani de la nașterea lui Geo Bogza

Pe 6 februarie 1908 se naște la Blejoi Gheorghe Bogza, viitorul scriitor Geo Bogza, fiul lui Alexandru Bogza și al Elenei Rhea Silvia. Este jurnalist, poet, publicist, teoretician al avangardei, scriitor român.

Școala primară o face la Ploiești între anii 1915-1919 la Școala primară nr.5. Între anii 1921-1925 este elev la școala din Galați,  și apoi la  Constanța. În anul 1926 se stabilește la Buștenari, județul Prahova, unde se căsătorește cu Elisabeta, iar în anul 1928, Geo Bogza editează, ca director, revista „Urmuz”. Între anii 1929-1933 colaborează la „Vremea”, „Cuvîntul liber”, „Lumea românească”, „Azi”. În anul 1948, Geo Bogza  este ales membru corespondent al Academiei Române.

Debutul literar se produce în anul 1929, cu volumul Jurnal de sex. În anul 1966, începe colaborarea săptămînală la revista, „Contemporanul”. În anul 1978 este ditins cu „Marele Premiu” al „Uniunii Scriitorilor”.

A fost poet, reporter, creator al reportajului literar românesc, autor al cîtorva din textele lui sunt definitorii (Exasperarea creatoare, Reabilitarea visului), poet de mare întindere, de la „ciorchinul de negi” al Jurnalului de sex la recea și solemna puritate a lui Orion, ziarist de curajoasă și consecvența atitudine democratică, patriotică, umanistă (Anii împotrivirii (1953), Pagini contemporane, Paznic de far), reporter al unor lumi, priveliști, meridiane devenite componente ale unui univers particular, specific scriitorului, cîntăreț de amplitudine al neamului din Carpați (Cartea Oltului). A mai scris cărțile: „Oameni și carbuni în Valea Jiului”, „Porțile mareției”, „Trei călătorii în inima țării”, „Țara de piatră”, „Orion” etc.

Geo Bogza s-a manifestat de la începuturile sale literare ca un aderent fervent al avangardismului, un scriitor ce şi-a asumat propria creaţie din perspectiva trăirii intense, autentice a vieţii, dar şi prin prisma transcrierii unor experienţe inedite, necontrafăcute. Scriitorul a editat revista „Urmuz” în 1928 şi a colaborat la publicaţii ale epocii precum „Bilete de papagal” sau „unu”. Volumele de versuri Jurnal de sex (1929) şi Poemul invectivă (1933) se remarcă prin coloritul intens al emoţiei lirice, prin intensitatea implicării eului în text.

Poetul Geo Bogza a trăit şi a scris întotdeauna cu conştiinţa că şansa lui e aceea de a-şi asuma cu luciditate propriul destin. Literatura lui porneşte aşadar dintr-un impuls demistificator şi, oricît ar părea de ciudat, în acelaşi timp întemeietor. Pe de o parte scriitorul pune sub semnul întrebării chiar resursele literaturii de a transcrie în mod autentic relieful realităţii, pentru că ar deturna conflictul „pe un plan de dulce şi scăzută înţelegere”, constituind o „lunecare comodă în satisfacţii”. Autorul crede, în spirit avangardist, că menirea artistului nu e de a „povesti” viaţa, de a reda fluxul existenţei, ci de a o trăi, scrisul devenind astfel o modalitate de acţiune şi de trăire.

„Împotrivirea, răzvrătirea sau deznădejdea sufletului cheamă în scrisul său imaginile reconfortante ale măreţiei omului şi universului, producînd liniştea, calmarea şi consolidarea spiritului.”

Debutează în 1928 cu poezia Mea culpa, în primul număr al revistei Câmpina, iar un an mai târziu îi apare primul volum de versuri, Jurnal de sex. In 1929 începe colaborarea cu mai multe reviste culturale, printre care se numără și revistele Unu si Bilete de papagal, in care se semnseaza cu numele de George Bogza si Andre Far.
In 1933 ii apare Poemul invectiva, pentru care, un an mai tarziu, este condamnat si inchis la Vacaresti, sub acuzatia de „pornografie”. A doua condamnare o primeste in 1937, de aceasta data pentru volumul de poezii Ioana Maria, plangerea fiind facuta de Academia Romana.
In calitate de ziarist realizeaza calatorii in Spania si Franta, si trimite pentru Lumea romaneasca ciclul de reportaje-confesiune Tragedia poporului basc.
Din 1955 este membru al Academiei Romane si membru in Consiliul National pentru Apararea Pacii. In 1971 este decorat cu titlul de Erou al Muncii Socialiste iar in 1978 primeste Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor. Sub semnatura lui Geo Bogza apar reportajele: Cartea Oltului (1945), Tari de piatra, de foc, de pamant (1939),Tara de piatra (1946), Oameni si carbuni in Valea Jiului (1947), Veneam la vale (1942). Scriitorul se stinge din viata pe 14 septembrie 1993, la Spitalul Elias din Bucuresti. Spirit nonconformist, ce a refuzat dintotdeauna încremenirea în tipare şi care, totodată, şi-a asumat autenticitatea ca terapeutică a scrisului şi a existenţei, Geo Bogza ni se revelează deopotrivă ca un scriitor şi ca o conştiinţă a vremii lui.

Moare la 14 septembrie 1993, în București, la un an după fratele său, scriitorul Radu Tudoran.

                                                                                                            Al.Florin Țene

Ionela MOLDOVANU – FLORI DE LOTUS (POEZII)

Căprioara 

Prin cărni de animale  

Și piei de șerpi solzosi, 

Îți citesc un rând de carte 

Despre oamenii pletoși. 

O, de nu ai plânge, fată 

Cu plâns de căprioară 

Ce mugește tainic dintre stânci, 

Cu sunet de chimvală. 

O, de nu ai plânge, 

Când carnea ei îi freamătă 

Și mugetul și scâncetul 

Din gâtul lung îl deapănă. 


Când vănătorul aspru 

Întinde a lui pușcă 

Și la un semn îi crapă 

Țeasta de sânge udă. 

Ce animal ești, bestie, 

De-mpusti o căprioară? 

Clipă mă strânge-n spate 

Și dorul mă omoară! 

Privirea ei n-o pot uita, 

Scânteia cea din urmă, 

S-a stins o clipă-n urmă mea, 

Un vis și o făptură. 

Metamorfoza lui „a iubi” 

Sărind peste clișee și lovituri în plex, 

Simpatica mea stare – statutul de femeie,  

În răsăritul apelor din mare, 

Se-neacă  în tranșee. 

 
Și clipă anatomică din  sursă ta idee, 

Se vede ca un fund de sticlă  

Când privești eclipsa galactee 

Din sentimentul de femeie.  

E trist, e bine, ba e slută, 

O paparuda și o mută. 

E o femeie încarnată în idee

Poate o himeră sau o odisee… 

În umbră, un avatar cu colți de câine alb 

Ce roade osul  din instinct, 

Mai are și o animalică dorința:  

Să aibă  femeia în ființă. 

Femeia care știe să erupă, 

Se-aruncă-n valuri și  se udă 

Și știe să pună punctul pe „I”, 

Metamorfoza lui „a iubi”. 

 
Trivial, mai aruncă o vorba în vânt.  

Segnorita e doamna ce nu știe  

Dacă a iubit cândva. 

Azi doar dorința mai este în ea… 

Cu tălpile călcând în fantezie 

Talpa ta selena ce calcă în divizii, 

Umblă prin umbra mea,  

Plină de provizii. 

Și în pasul  tău albastru 

Femeie, ești ca sfinții, 

Ești liniștea de după furtună: 

Miroși a luna și ești ca o nebună. 

Tu, ce cunoști căderi nenumărate 

Îmi scrii cu gură harta de păcate 

Și îți tresare pielea de uitare, 

Fiind finalul și începutul vechilor altare. 

Ai stat și-nchisă în mănăstire 

Ca să te vezi mai bine în iubire. 

Și nu știu ce altare ai iubit 

De mă ții treaz când eu te mint… 

Și poate nu mai știi că dorul meu arid 

Te mușcă de lumina verde  

Din iarbă de sub tălpi perfecte. 

Hai arzi mai bine! Te blestem 

Să-mi fii coloana și extaz etern, 

Să mă hrănești la infinit cu apă vie,  

Cu sfânt mormânt de fantezie. 

Și ești desculță în lumea mea săracă, 

Hrănită cu ruga și  uitări blamate 

Și un sărut strivit în talpă.  

Este confuzia unei ipocrizii salvate. 

Viața nu e îndeajuns de scurtă… 

Viața nu e îndeajuns de scurtă,  
Nici nu e îndeajuns de lungă,  
Să-i spun să mai stea  
Sau să plece după o secundă.  
 
Viața nu e îndeajuns de scurtă  
Și nici îndeajuns de lungă  
Să îmi doresc să mai iubesc,  
Să cred și să te doresc.  
 
Viața nu-i îndeajuns de scurtă  
Și nu-i îndeajuns de lungă  
Ca să mai strig o dată  
Că nu pot trăi fără respirația ta  
În ceafa mea.  
 
Eu nu mai am nimic de zis.  
Doar ea, natura, ar mai putea  
Să-ți miște inima ta împietrită 

              Veștedă și ofilită. 

Viața nu e îndeajuns de lungă 

Nici îndeajuns de scurtă 

Să te mai iubesc o secundă. 

Soarta împotriva sorții 

Luna este sângerie  
și vânătorii pleacă în căutarea prăzii. 
De pe culmi, lupii urlă a pustiu. 
S-au aruncat sorții  
și eu m-am aflat îngândurata 
de să-i accept sau nu, 
Etern blamată că nu-i accept. 
Și dacă-i acceptam, soarta m-ar fi răpit din urmă- 
Tot una ar fi fost. 
Ea rade de mine 
ca și cum aș fi o lama de cuțit  
care stă înfiptă în pământ. 
Și un ecou îmi strigă: 
Nu ești bună de nimic! 
Iar din lama de cuțit curge sânge 
și eu calc prin viață,  
având o stea acolo, sus. 

Dragostea ca nemurire 

Dragostea nu cade când e strânsă în burdufuri 
și se-avântă ca surata  
printre oale sparte de uratul dintre lumi. 
Dragostea speră că va fi mai bine 
când, luată ca de sine, 
nu știe decât să cheme 
un amor de dragul artei. 

 
Dragostea nu ucide,  
ea se-arată cu de toate. 
Dragostea este un cheag de brânză 
învârtit, fără de timp, 
ce se-mpaca cu trecutul  
și cu al sau anotimp. 
Dragostea nu e perfectă,  
este doar o ecuație strâmbă 
ce iubește imperfectul 
și se lasă omorâtă. 
Dragostea toate le speră, 
toate le iartă, 
fără de timp. 

 
Nu jelește nici trecutul,  
nici amarul de granit. 
Nu este mai bine a tăgădui cuvântul 
ce are scris pe limba și  
trecutul și prezentul, 
căci din dragoste vin toate. 
Însă și cu ura și cu pizma 
nu este iubire mai mare 
a le face câte-o clismă. 

 
Dragostea nu ține minte răul, 
nu ucide pasărea, 
nici gandacul, nici ecoul, 
darămite vorba grea… 
Dragostea e mai mireasă decât 
diminețile cu soare 
și e plină de virtute 

și miroase a curmale. 

Nu este cuvânt mai dulce decât a avea iubire. 

Dragostea mea pentru tine 
îmi ține de nemurire. 

Sentința de iubire 

Am iubit cu șoapta crudă a  
sentinței de iubire 
și-am crezut să las din mine 
tot ce-i trist, în regăsire. 
Și am iubit de frica morții 
și trupul mi l-am făcut podeț
de-au trecut vitejii sorții, 
cei mai triști anahoreți. 
 
Am crezut în omenie, dar am întâlnit pustiul, 
lașitatea unor vise 
ce se cred ceva prea mare. 
Si acela ce ca Iuda  
m-a vândut pe o țigară, 
zicând că nu-i pasă  
de nici o femeie fatală. 
 

Am plecat înspre lume, 
înarmată cu iubire, 
deși am crezut prea mult 
în poveștile finale, 
când doi oameni se iubesc. 
 
Am iubit cu disperare 
doar imaginea de om, 
o iubire ce nu moare 
și trădată chiar și-n somn. 
 
Am făcut amor în vise și  
în flori de fan uscat. 
Am murit ca o regină  
pe un pat înapoiat. 
 
Și mi-am jurat în mine 
să mă pun de-a curmezișul 
pe o cruce milenară 
pusă-n carne și în visuri. 
 
Și am zis să nu iubesc omul laș  
ce mi-a trădat 
o iubire prea curată 
ce a uitat de păcat. 
 
Am crezut că sunt plină de  
esență divină, 
dar pustiul a fost mai viu în mine 
decât umbrele divine. 
 
Și-am să mor în pustietate 
cu gândul la o veșnică trădare 
c-am iubit cu disperare  
un om laș… dincolo de mine, 
de tine, de lume. 
Și îți meriți sărăcia, suflet gol 
care nu știi ce-i  iubirea. 

Ai cruci vii pe umeri, mama 

Porți cruci vii pe umeri, mama! 
Pașii tăi adânc mă cheamă. 
Ai iubire de împrumut 
Și iubeșți fără de teamă. 
 
Ai urcat Golgote-n cale, 
Îți ard ochii de cicoare. 
Ai cruci vii pe umeri, mama. 
 
Ai cruci vii pe umeri, mama. 
Vorba-ți este fără seamăn 
Și priveșți agale -n zare… 
Care-i glasul ce te cheamă? 
 
Ți-au plecat fetele de-acasă, 
Ai rămas pustie-n casă. 
Zorile-ți sunt o povara… 
Ai cruci vii pe umeri, mama! 

Am plecat înspre lume, 
înarmată cu iubire, 
deși am crezut prea mult 
în poveștile finale, 
când doi oameni se iubesc. 
 
Am iubit cu disperare 
doar imaginea de om, 
o iubire ce nu moare 
și trădată chiar și-n somn. 
 
Am făcut amor în vise și  
în flori de fan uscat. 
Am murit ca o regina  
pe un pat înapoiat. 
 
Și mi-am jurat în mine 
să mă pun de-a curmezișul 
pe o cruce milenară 
pusă-n carne și în visuri. 
 
Și am zis să nu iubesc omul las  
ce mi-a trădat 
o iubire prea curată 
ce a uitat de păcat. 
 
Am crezut că sunt plină de  
esență divină, 
dar puștiul a fost mai viu în mine 
decât umbrele divine. 
 
Și-am să mor în pustietate 
cu gândul la o veșnică trădare 
c-am iubit cu disperare  
un om las… dincolo de mine, 
de tine, de lume. 
Și îți meriți sărăcia, suflet gol 
care nu știi ce-i  iubirea. 

Pledoarie pentru verde 

Se naște verdele din verde. 
Pe muguri vii se-așterne-un rege. 
Un strop verzui, bizar și monoton, 
Un plâns al vieții cu al ei sonor. 
Se naște un mucegai în foi de case, 
Un veșnic verde sare de prin ierbi 
Și clocotește câmpul de verzi cerbi 
Din irisii de flori, cu verzi petale. 
Din clorofila de pe plante 
Se scurge fără taină, arta. 
Un Demiurg își scrie soarta 
Și un jurnal în verdea mare. 
Ooo, totu-i verde, ce de viață! 
Te strig , te pipăi, te respir! 
Cu o undă verde-n dulci priviri, 
Un Demiurg în taină naște! 

Păianjeni și firicele 

În porfira cea țesută, 
Șade un păianjen minuscul, 
Îngropat într-un crepuscul. 
În labirinturi de foi,  
Albinele cântătoare 
Au un zumzet de vioare. 
Ațele de firicele 
Din copacii de mărgele, 
Se-nfiripa printre frunze 
Și pomene fac la gaze. 
În zbor strașnic, păpădii 
Plinesc visurile mii, 
Arhangheli și brebenei, 
Lamaite și cercei. 
Se-nfirip-o hora-n zbor, 
Pan-n cer și până-n nor! 
Plescăie, în balansoar, 
Un bondar medieval. 
Albinele culeg cu spor mierea  
Și o duc în zeghea lor 
Și o-mbracă cu nectar fin 
Din plutoane de rășini. 
A venit spicul în grâu, 
Cucul cucuceste-n crâng, 
Vara e la arătare, 
Cant-o mierla: Ce mai soare! 

–––––––––-

Ionela MOLDOVANU

1 februarie 2022

București