Poemul
până la poartă
poți alerga,
o singură petală este suficientă
să-ți aduci aminte trupul său
așa cum lumina te-a ajutat să-l admiri cândva,
întotdeauna ai spus privirea ce alunecă
pe un corp de femeie nu-i un păcat
devine exercițiu de contemplare a creației,
te prinde
la timp să-i afli respirația, parfumul
dacă neliniștea nu te-ar pierde
odată cu simțurile scufundate în propria piele
ca într-o apă ce te renaște, scrii cu
iubire poemul pe care ea nu-l va citi niciodată.
Cum omori timpul
întâlnești un meseriaș
îl pui să sape grădina,
se va dezbrăca tacticos,
își va arăta trupul în salopetă,
alături îi pui băutura, țigările, hârlețul,
aștepți la rând după sticla cu băutură,
soarele se va ridica încet,
treptat plictiseala va colora cerul apoi va înclina ceasul
în defavoarea ta,
te uiți după degetele sale ce țin țigara
scrumul se strânge la picioarele tale,
cerul se înverzește privindu-te
tu însă rămâi calm,
răspunzi sec la întrebările artizanului,
fără să clipești te va întreba dacă ai copii
el cu siguranță are cel puțin doi care sunt mari plecați în afară,
îți aduci aminte
că timpul curge în defavoarea ta,
apoi auzi cum își înjură soția că nu-i spală și nu-i gătește
te va înjura și pe tine că nu-i dai pace,
îl privești cum își încheie aleatoriu nasturii, cum își strânge șireturile
de la bocancii rupți,
cum își aranjează frizura cu scuipat
de parcă și-ar da o întâlnire secretă,
dacă te plictisești rău ia hârlețul și sapă meseriasul nu se va împotrivi
chiar îți va da sfaturi cum să ții unealta domn profesor,
dacă mai ai haz nu-l contrazice,
el știe și când trebuie să mănânce
și când este prea frig sau prea cald
se va uita pe cer să prezică ploaia
apoi te va întreba
nu-i ora mesei domn profesor?
lihnit de foame te privește ciudat cum sapi
și va da alte sfaturi pentru că ai săpat strâmb și că nu-l bagi în seamă.
El
el este obositor,
este mai obositor decât coborârea scărilor
de la metroul
ce duce în toate direcțiile,
el te poate întârzia
trenul tău să nu ajungă la peron,
te poate plămădi
într-o formă nouă necunoscută,
te poate întinde pe țărm
să cauți adăpost umbrei
ca și când aceasta ar fi un câine
ce te însoțește pretutindeni,
ești doar oglinda în care el își
face freza mestecând gumă
cu aromă de pepene galben
într-un orizont din care tu lipsești,
poți fi însă umbra spânzurată
de cuiul în care Dumnezeu își ține
obsesiile.
Frumoșii nebuni
sunt liberi în fața verbelor
pshihoza identității veșnice
nu-i face mai tristi,
se aprind ca un foc de artificii
și ard în jurul obsesilor,
la un pahar de băutură recreează universul
pe care par să-l scoată din buzunare
mușcă cu invidie din ghergheful
lumii vegetale,
aruncă urina în flori
dar nasc libertate,
din plictiseală se și sinucid
când le poposeste în piept soarele
sunt veseli
ca și când acesta le-ar cere
să le intre în sufletul deschis ca o rană,
schimbă între ei cărți de vizită
de parcă ar schimba identități.
Orașul mut
este singurul oraș ce are
împărați la fiecare capăt
la capătul sudic un cezar
spânzură
timpul în undiță
momeala o dă apelor adânci
să-i încarce năvodul cu răbdare
la capătul opus într-un maldăr de cărți
ce-i umplu singurătatea
un crai găseste înțelepciunea
în diminețile reci
judecă blând melancolia
ca doi lorzi fără melon
cei doi nu se văd nu-și vorbesc
își trimit cărți poștale
pe care nu le citesc
Adolescentul
dincolo de gardul albastru
incinta găzduia între pereți vise,
pofta de joc amâna toamna
ajuta la spânzurarea iluziilor
asemeni unor baloane umflate de mama
să ascundă bucuria,
matelot singuratic gustam răsfățul
în imagini decupate din cărți,
impulsuri erotice timide retezau cerul
îl împărțeau în felii îndelung gustate,
nu vedeam drumul impus,
deslușeam uși închise
sentimentului de încredere
ca o inferioritate încastrată în firide
unde soarele nu ajungea,
ploaia acoperea elogii perfide
din timpul otrăvit al cuvintelor,
cina de taină a familiei împărțea destine
Cu tata în jurul lumii
Cu tata în jurul lumii
tata ţinea cuvintele
în lăzi de campanie
în care mama aşeza
cu migala gestului repetat
gândurile
stivuia lăzile lângă
soarele său palid
pe care părea că-l vopseşte
cu inima
lăzile pline purtau
replici din şantierele
agolmerate cu rime
pentru munca obsedantă
a deceniilor aurite
subjugat ideii de dezarmare
repeta cu metodă pasaje
din lecţii de binecuvântare
pentru apă păsări şi deseori
fluturi
sub diagonala din piele
lustruită cu petice de cer
purta sufletul
unica sa salvare de sub
cenzura ameţitoare
din grija de a iubi
răsăritul îşi pregătea paşii
spre noaptea de catifea
ce i se aşeza treptat pe umeri
din piesa aceasta lipseam eu
plecat în călătoria de optzeci de zile
în jurul pământului
Autor: Ovidiu Cristian DINICĂ