Rondel pentru suflet
Suflet pribeag, pe-o potecă de munte,
Urcă domol și cu inimă plină,
Cale aflând cum să facă o punte,
Ce-l duce la Domnul, către Lumină.
Astfel, bătrânul cu plete cărunte,
Privește spre cer, se roagă, se-nchină;
Suflet pribeag, pe-o potecă de munte,
Urcă domol, dar cu inima plină.
Piedici, ispite avea să înfrunte…
Însă, credința fiindu-i deplină,
Cu gând luminos și față senină,
Dă jertfă la Domnul rod din grăunte.
Suflet pribeag, pe-o potecă de munte…
—————————–
Olguța TRIFAN
16 octombrie, 2018
Cred că rondelul de față s-a dorit mai altfel decât multe altele anterior prezentate publicului, autoarea reușind să-l încifreze oarecum, folosindu-se de un limbaj metaforic înspre a transmite ideea de bază, esența acestei creații.
Un ”suflet pribeag” ne duce cu gândul la un om oarecare ce-și părăsește casa pentru a pleca, fără o țintă precisă, într-un exil, departe de lume, undeva în singurătatea ce-i asigură așezarea gândurilor înspre a-și descoperi menirea, scopul vieții sale. ”Pe-o potecă de munte” ar fi locul ideal inclusiv pentru un viitor pustnic. El ”urcă domol și cu inima plină”. De ce oare nu se grăbește? Cum și-a umplut inima, oare, cu liniștea căutată? Simplu. Meditația l-a condus la marea descoperire:
”Cale-a aflat, cum să facă o punte
Ce duce la Domnul, către Lumină.”
Este exact ceea ce a căutat. Tot zbuciumul său lăuntric se oprește aici. Simte nevoia să mulțumească cuiva pentru liniștea ce-l cuprinde de-acuma:
”Astfel, bătrânul, cu plete cărunte,
Privește spre cer, se roagă, se-nchină,”
Un asemenea drum este dificil pentru marea majoritate a oamenilor. Există întotdeauna un ceva care să-i oprească în a-și găsi calea, mai ales atunci când traiul lor se desfășoară în mulțime, în centre aglomerate, într-o diversitate de obiceiuri și manifestări extreme. Răul este peste tot. Satana lucrează, dar omul hotărât să-și găsească drumul, în liniștea pustiului se descătușează, gândurile i se limpezesc, mintea și inima lucrează împreună și descoperă calea credinței.
Al treilea catren este convingător în acest sens:
”Piedici, ispite, avea să înfrunte…
Însă credința fiindu-i deplină,” … totul se limpezește în mintea și sufletul omului, iar poeta ni-l înfățișează ”Cu luminoasă față și senină.”… pentru că a înțeles marele adevăr. De acum el ”jertfește Domnului rod, dintr-un grăunte” doar… Smerenia, la care omul ajunge prin pocăință și rugăciune neîntreruptă, este, simbolic vorbind, bobul său de credință. Cu credința cât un grăunte de muștar sunt posibile fapte mai presus de obișnuit: ”de aceea vă zic vouă: orice cereți, rugându-vă, să credeți că le-ați și luat și le veți avea” (Marcu 11, 23-24 ) Aceasta este credința cât un graunte de muștar. Bine, corect și plăcut ai creat acest rondel, care nu suferă de ”infirmități” poetice, stimată prietenă Olguţa Trifan. Este întreg și sănătos. Motive pentru care te felicit din toată inima! Cu prețuire și considerație!