Declarație de dragoste
Admir femeile frumoase,
pe unele chiar le ador,
amfore de argint purtând al dragostei vin amețitor
Dar divinizez, mă înclin înaintea femeilor
cu tâmplele ninse,
ruguri odată aprinse,
cu genunchii bătătoriți
de rugile înălțate în nopțile pustii
pentru bărbații bolnavi, pentru plecații copii,
cu trupurile fumegănde de boli,
mamele noastre, bunicile uitate
candele pâlpâind înspre eternitate,
sălcii plângătoare foșnind
pe malurile scurgerii noastre, colind…
Le sărut mâinile zbârcite, cu degete încovoiate
de atâta purtat în brațe, în spate,
de-a valma, prunci și nepoți,
cu aceeași dumnezeiască iubire
înconjurându-i pe toți,
le sorb de sub pleoapele tremurânde
șuvoaiele de lacrimi arzânde,
purtând în scurgerea lor gustul sării
și povara grea, cu spini, a uitării…
Din fuiorul dragostei mele
am să le țes robe albastre
preschimbându-le în îngeri zburând înspre astre,
semănători de aduceri aminte…
Iubesc femeile, înaintea lor
mă închin în înflorite cuvinte…
Nevoia de ocne și ospicii
Ținut de poveste cu zbor șchiopătat
De lacrimi și sânge de veacuri udat
Purtând pe spinarea-ți demoni și îngeri,
De-o vreme oftezi, te tângui și sângeri.
Ținut de poveste de atâția dorit,
De șerpi ce la sân i-ai crescut umilit,
Având munți și câmpii, de râuri udat,
Pământ pustiit, de mulți lotri prădat,
Ținut de poveste, ți-s vetrele reci,
Și brazii furați sunt de austrieci,
Țițeiul și gazul și aurul tot…
Pe cei puși de strajă îi doare în cot…
Copii fără mame, bătrâni fără fii,
Orașe mizere și sate pustii,
Spitale infecte, biserici, preoți,
O țară condusă de fufe și hoți
Plângângându-și prezentul, tânjind la trecut,
Cu oase albite ce strigă din lut:
,, Ajunge… curând va fi primăvară,
Ținutul acesta e încă o țară”!
Românii, săraci chiar, sunt încă popor
Iar rănile țării sunt rănile lor.
Topi-vom cu focul din suflete bocna…
Vom face ospicii și umple-vom ocna!
———————–—————–
Nicu GAVRILOVICI
13 ianuarie 2019