Uneori îmi par cuvintele fecioare sfielnice, prea lesne lăsându-se ademenite.
Levitând peste petala albă de celuloză răstignită pe biroul meu vechi de stejar, se apropie dansând de rugul minții în piruete grațioase. Le ciufulesc zulufii vocalelor atrăgându-le în iazul palmei de unde prin scocul pixului le prăval în oceanul de alb, corăbii negre înșiruite precum o plutitoare caravană. Le încarc până la refuz cu mirodenii de vise trimițându-le până în cele mai îndepărtate colțuri ale sufletelor voastre. Unele vor ajunge, altele vor naufragia pe promontoriul stâncos al uitării. Pentru cele la destinație ajunse veți licita voi cititorii, colecționari de frumos. Bărbații le vor dezveli de sensuri admirându-le lacomi nudul bronzat pe nisipurile mișcătoare ale gândurilor în timp ce doamnele le vor îmbrăca în străveziul unei lacrimi agățate de cerceveaua pleoapei.
Dragi îmi sunt cuvintele, ca negustorilor mărfurile antice de care cu greu se despart.
Și cu durere… Le mângâi și le sărut în cochilia palmei bătătorite de parcă ar fi de curând descoperite perle. Ele adastă cuminți, obosite de truda dansului în timp ce le pictez pe șevaletul retinei transformându-le în vitralii ale sufletului. Și repet, sufăr dar în același timp mă bucur dăruindu-le…
Mângâindu-le la rândul vostru, îmblânziți-le, simțiți-le mireasma în apusul soarelui și sorbiți-le roua în răsărit. Nu există giuvaer mai scump decât un cuvânt încrustat în argintul unei lacrimi ori înflorit pe tulpina unei atingeri. Dacă vreodată voi deveni avar, jefuiți-mă… Dacă vă voi greși, osândiți-mă la trudnică plată din cele dintâi roade ale minții, răscumpărarea nelegiuitei fapte prin dăruire de cuvinte înfăptuindu-se…
Doar unul singur, ,,iubire”, așezați-mi-l, piatră de aducere aminte, la căpătâi. Din umbra lui, vă voi privi dintr-o altă constelație, despre care nici măcar ele, înțeleptele, prea multe nu știu…
Cuvintele…
———————–—————–
Nicu GAVRILOVICI
10 iulie 2019