Clopot de bronz
Mi-a ajuns sufletul un clopot
de atâta depărtare.
Ding-dang…mă risipesc
în sunete de bronz…
Pe altarul de aramă al dorințelor
ard mocnit, în magice incantații.
Îngeri, ori fluturi, aterizează
pe câmpia de cristal a retinei
aducându-mi vești.
Vibrez lovindu-le aripile
cu șoaptele picurânde
din catedrala părăginitului trup…
Doar sufletul,
clopot
sub albastre întinderi
nemurește împreună cu tine
înspre și întru iubire…
Căutări
Doamne, dacă am mai trăit
încă o viață înainte
de aceasta,
sunt sigur că am petrecut-o
tot căutându-Te…
Unde erai când disperat
pe înălțimile munților,
în adâncimile mărilor,
în nemărginirea câmpiilor
și în trilurile ciocârliilor
te-am căutat?
Unde ești… unde,
când spinii îmi înfloresc dureros fruntea,
când peste hăul durerii lipsește puntea?
Răspunde!…
Atât de puține
sunt bucuriile…
În spatele cortinei,
caravană prin fața retinei
trec sicriele…
Strig înspre Tine:
Stãpâne!…
Tăcerile tale sunt clesti,
ce rup din firava-mi credință
bucăți…
Cu întreaga ființă
te întreb ca și-n alte dăți:
Unde ești?
Răspunsul vine
în noapte, târziu…
-Dragul meu fiu,
sunt în tine!
Ești iulie, iubito…
E iulie iubito… este vară,
Porți lavă-n tine-n luna lui cuptor,
Eu mă topesc, înzăpezit de dor
Și cântul greierilor din secară.
E iulie iubito… Ce înguste
Sunt nopțile-mbrăcate-n alb de lună…
Auzi cum fagii cântecele-și sună
Și în fânețuri tropotesc lăcuste?
E iulie, iubito…si e seară…
Te amiros ca pe un crin albastru;
În al iubirii mele verde castru
Te răstignesc a nu știu câta oară
Culcându-te în lanul de secară…
Ești iulie, iubito…și ești vară!
––––––––
Nicu GAVRILOVICI
16 iulie, 2018