AMPRENTĂ DE CĂMAȘĂ ALBĂ
Ți-am țesut cămașă albă dintr-un petec, colț de nor,
Nu voiam să-ți strângă glezna când pășeai prin primăveri.
Mi-era teamă de amoruri și tandreți scăldate-n dor,
Încă vindecam vârtejul de minciună dintr-un „ieri”…
Nasturi de iubire albastră am cusut cămășii tale,
Cu fir-zâmbet de icoană mângâiam un ochi de zeu.
Plămădeam scrobeală albă, apretând „foc” de cristale
Coborâte din legenda unui fiu de Prometeu.
Am fugit și eu de oameni, mă dureau în falsități,
M-am oprit stingheră-n colțul unei lumi de necuvinte
Și-am blamat apoi minciuna ce mușca în lașități,
Ferecând-o în pustiul unor oameni fără minte.
Ai venit tu, blând de suflet, să-mi alungi tristețea-n larg,
Să mă amprentezi cu forma unei slove dăruite.
Ți-am deschis timidă poarta și-am ieșit mirată-n prag,
Frunzele neîmplinirii cădeau rând pe rând, rănite.
De mai sunt în întuneric glasuri ce blamează stins,
Și-mi răstoarnă echilibrul cerând lacrimi în altar,
Să-mi rămâi balanță dreaptă, de orgolii neatins,
Și să porți cămașa albă, într-al inimii sertar…
——————————–
Nicoleta GORDON (Many)