M-am născut într-o altă limbă
Unde au plecat păsările ce-mi cântă bucuria,
cine a furat mirarea pomilor înfloriți,
ploile scurte de vară cu aerul lor curat,
după care ochii se acoperă de verde?
Purpura soarelui în sânge se topește
vâslind prin timpul cu orizonturi de porțelan.
Am ajuns la țărmurile mării zbuciumate
cu valuri de îndoială și nemărginire,
m-am născut într-o altă limbă
pe care am uitat-o și încep s-o deslușesc.
Cineva-mi pune-n palme pământ și mirosul de acasă
încât lumina iese coaptă din coajă,
urcă în mine rădăcinile unui neam de nemoarte
și dau roadă cuvintele pe buze de sare.
În universul dobândit, luceferi se tot nasc.
Desfrunzit de gânduri
Sunt mai desfrunzit decât un copac,
nicio pasăre nu-mi cântă pe ramuri,
doar vântul subțire cu aripile reci
trece spre ținuturile de miazănoapte.
Straturi de ceață se desfășoară peste păduri,
la marginea zilelor în crengile uscate
cu răsuflarea stinsă, pământul doarme,
dar nicio urmă nu se întoarce la vedere,
nicio fântână nu se apleacă
în oglinda apei să-și culce stelele.
Totul e străin, noaptea mea-i de smalț
în care apa se furișează-n nisip.
Norii se cuprind în brațe și se strâng
cu fulgere tăiate prin ferestre.
Din tot ce mi-a rămas în gânduri
nu-i nici o femeie, doar câinele lup
și caii lunii sub copacii goi
pe marginea râului plâns de sălcii
fără niciun pod să-l treacă.
Toamnă cu miros de busuioc
Când cobor prin podgoriile coapte,
un dor m-atinge
în furca pieptului,
îți luminează
culesul de struguri.
Dealurile sărută soarele
părtinitor
în hlamida metalică a toamnei,
grăbită de presimțirea ploilor,
măreția sărbătorilor să-i pună cunună
de aleasă doamnă.
Un semn al cerului se naște
în semințe și sâmburi,
crusta închisă a pământului
se desprinde de oiștea lunii
și o lumină tot mai rece cade
în bătaia vântului peste fluturii morți.
Vin vremurile întoarcerii-n cochilie,
în odăile încălzite
cu miros de busuioc și damf de tulburel,
aștept săniile iernii să treacă munții,
vor face câte un popas
pe ulițele unde copiii și oamenii de zăpadă
încoronează sărbătorile nașterii
în colind magic.
Dragoste grăbită
Din tine se hrănește iubirea,
inima-i gura ei
cu foamea pe buze.
Când simți dogoarea-i
atingere împlinind
timpul pare a se stinge,
senini,
ochii se întrec să se soarbă…
Sunt ore când mâinile astâmpăr nu au,
iar aproapele se confundă cu tine
și totul se schimbă,
încât fiorul care mă pătrunde
răbdare nu are,
dragostea se topește în sânge
și sângele putere îmi dă.
să te fac mireasă.
Ce era să fie, a fost
Era stăpânită de ceva ce nu bănuia
sub pielea ei se plimba un ins
care-și făcuse sub ea acoperiș.
Inima i-a destăinuit trupului
dar nu s-a întâmplat nimic.
Convinsă de adevărul cuvintelor,
credea în ele,
era sigură că se va întâmpla
un noroc, ori o deznădejde.
Avea încredere în sângele ei
dar îi era frică când se tăia,
capul îl ținea sus, vanitoasă.
Nu se dădea bătută c-una cu două,
un hop de sărit
nu era niciodată prea mare,
se culca pe urechea fidelă
nu așa sigură pe cât de riscantă
și ce era să fie, a fost,
o singurătate în doi.
Sunt
Sunt schimbător ca vântul,
de la dulcea adiere la vuietul năprasnic,
ploaie măruntă ori vijelie sunt;
peste deal, peste câmpie,
peste inima cu nervuri în frunză de tei.
Chiar soarele răsărit
urcă și coboară viteaz pe bolta cerului
mai binefăcător decât fructul
și roditor cum ploaia pe buzele pământului.
Pomii înfloresc veseli
în cercuri cu margini subțiri
lumina își desfășoară razele,
ca o pendulă a timpului
mută,
dar niciodată oprită.
Sunt un privitor cu ochi de smarald.
Fragii sălbatici
Chiar vâslind spre lumină,
partea drumului mai norocoasă
trece printr-un ochi de pădure
cu fragii sălbatici copți.
Acolo am devenit culegători.
Cuvintele ne sunt puține,
buzele ca și fructele roșii și cărnoase,
aroma fragilor este și aroma ta,
febra înroșește dorințe.
Inimile paznici ai iubirii noastre
respiră mirosul din aer
și flămânde se doresc.
Asemenea luminii din fiecare ochi,
irisul tău verde
nu mă lasă să rabd singur.
Când se retrage frumosul în sine
Când mă voi întrupa-n altceva, gândurile-s uitate,
oamenii nu vor ști dacă am trecut pe străzi,
clădiri ruginite căzute-n ruină
o să le mângâie cerul.
În serile de trăire când se retrage frumosul în sine.
un cântec se va auzi în surdină
într-o noapte a conștiinței
reflectat de inimi care pot să bată iarăși.
Iureșul ce îi stăpânește pe oameni, căutările zilei
îi despart de suflet și-i alungă pe țărmuri străine
de unde Carpații nu se mai văd și îi cheamă.
În inima amară cu lacrima arsă în depărtări,
mă împuținez în fiecare clipă și n-am pe cine lăsa,
să guste vinul pelin în dulcele delir
prin care iubim cântecul primăvara,
vrăbiile și rândunicile în cuiburi sub streașină
clocind.
La capătul așteptării se deschid porțile,
bucuria presimte și fuge-n față,
ne așteaptă acasă
acolo unde am viețuit prin secole.
Cum vom învinge iarna
O să se răzbune iarna, iubito…!
Vom trage cu frânghiile săniile din cer,
până sosesc caii zăpezii.
Vom lega clopotele de norii albi,
până se vor sparge ninsorile.
Cu sunetele lor vor ucide tăcerea,
ne va intra cenușa sub piele,
o să încălzim hainele cu verile trecute,
apoi vom aluneca pe pârtii ca vântul,
ne vom înghesui unul în altul sub pene
și ne vom sufla gândurile în piept.
În inimi va arde focul mocnit,
iarna va pleca păgubașă
și singură…
————————————-
Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU
Sibiu
18 Martie 2020