AVE LIBERTATE
niciodată nu veți mai plânge
și nu veți mai bate palmele
peste tâmpla nopților
mâinile adormite
se vor ruga înghețate
în fiecare iarnă
dincolo de noi veți cânta
armonia vieții
celor care nu o cunosc
niciodată nu veți mai rosti
decât în mintea noastră
ave libertate
iar noi vom alege globulețele
nepoților
și vom plânge amestecat
în ceștile cu ciocolată
vom oferi flori
din încolțirea voastră
în fiecare timp
în fiecare viață
OMUL FĂRĂ ARIPI
secundele sunt fluturi
grăbiți
o fericire colorată
peste albul care
inundă timpul
nu voi muri
călătoria mea
este numai a mea
caderile în gol
nu mă sperie
sunt născut înger
din păcatul omenesc
lasă-mă om
să nu întinez zborul
SPIRALA
nu te găsesc în cafeaua
răsturnată
unde nesomnul
are melci pe frunte
iar tu nu înțelegi
de ce când eu sosesc
tu pleci
SATUL PĂRĂSIT
M-am reîntors acolo din întâmplare,
gardul căzut pe o ulcică ce moare,
spartă și plânsă, goală de vești…
Ce risipite povești!
Totul era rugină și scorburi,
apoi nimeni nu există nici hornuri,
nimeni nu strigă de la fântână,
nici viață nu este, nici tihnă…
Văd locul unde mă ascundeam
să văd iubiri neatinse
și nurii de fete aprinse,
nimeni nu plânge în poartă,
doar zgomot de clopot
din biserica înclinată.
Nici iarba nu mai are parfum
de cai zburători pregătiți pentru drum,
nu mai simt în aer miros de salcâm.
Cine să moară, cine să nască,
alai de nuntă în glastră.
Ce verde era Universul acela
când erau copii
cu semne de cireșe furate,
când iezii Domnului alergau
în satul plin de miresme,
mirosul de pâine din cruce
să poată viața ușor a o duce.
Lapte de mamă, lapte de viață,
să crească copilul ferit de boli…
Copilul să aibă noroc
pus pe ștergarul de flori,
să scape de apă și foc,
să-i fie poarta deschisă,
să intre norocul șuvoi
pentru el, pentru toți…
Trecătorului ce bate la porți,
ce soarbe din ulcica cu boabe de rouă
ce aduce gazdei noroc.
Urarea să aibă belșug cât o vrea…
Unde ești, satule de călători,
cu lacăte părăsite la porți,
locul unde vin morții să ude flori!
PAHARUL PIERZANIEI
am poftă de un pahar cu vin
înainte de insomniile din noapte
un egoism permis de soartă
dau noroc prin pereții de carton
cu băutorii din bloc
prea transparentă intimitatea
parcă ar fi o centrală telefonică
bârfitoare cu flașnetari plutonieri
așa era în Trabantul sinucigaș
când ne plimbam amândoi
cu cine să dai noroc față în față
unul este încornorat de foame
altul este egoist din fire
ține ușile bătute în cuie
se crede un zburător ratat
apoi numerele sunt întoarse
și viața la televizor sau la coadă
este remediul pierzaniei la modă
NEMURIRE
mă vei uita în fiecare
primăvară
iar toamna îți vei aminti
când va ploua cu lacrimi
pe pietre singuratice
vei alerga
să îmi aduci o haină
și multe amintiri
trecute-n altă lume
vom sta la taclale până
ploaia se va usca în noi
iubirea noastră
se va strecura sub pietre
asemeni șerpilor
nemuritori
STRECURAT PRINTRE ECOURI
Viața mea trăiește
între oameni cu aripile albe
Nici un nor nu cade pe mine
când spaimele
îmi scormonesc inima
Uneori păsările negre
mă caută
ciugulind din aripile mele
colorând cerul cu sânge
Adorm
cu rănile din inima lumii
în cimitirul zborului
unde crucile au aripi
mă întorc pe pământ
sub forma unui om
strecurat printre ecouri
CLOVNUL CAPTIV
clovnul din poeziile mele
nu poate să fie furat
el are inima pictată
părul colorat
el este captivant
și prins de mult
în lacrimile
din inimile voastre
nu are vârstă
doar un claxon pe nas
de unde pleacă
sunetele cuvintelor
ÎNȚELEPCIUNEA AȘEZATĂ ÎN BANCĂ
asculta cu indiferență
discursul despre iubire
rostit de o femeie
nu era prea arătos
a ajuns general
și învins de soție
a exersat iubirea prin alte femei
una se numea filozofie
alta Diotima…
așa a devenit un simplu student
paradoxal urâtul se transforma
în frumos
iar filozofia creația femeii
VISELE CARE ASCUND LACRIMI
are viața care cade pe el
și face politică ca o râșniță ieftină
nu pricepe că masa de prânz nu
este din covrigi
oasele golite sunt tain pentru
câinii de pază
mici și lătrători
nu ai salariu să pui perdele la stradă
dar stai camuflat între ziare
șefii tăi consumă caviar
nu au stomacul nobil
și servesc votcă
localul de cinci stele
plânge din lipsă de clienți
fetișcane oftează goale pe masă
of ..economia de piață
are viața care plânge pe el
și strigă strigă
după libertate
are un salariu de cinci sute
telefon și echipă de zgomote
te ia de piept
și dă cu tine de pământ
pentru că nu te uiți la televizor
ce să faci omule în lumea asta
unde mai ai o singură pereche de pantofi
o bere de la prieteni
un selfie cu pițipoance vesele
care locuiesc la hotel
iar el se întoarce în singurătate
la patul metalic care doare
sticla de apă să stingă ficatul chinuit
și visele care cer șpagă să-i ascundă lacrimile
APROAPE FEMEIE
viața ne poate certa
că ești aproape femeie
păcatul a căzut din mine
atunci când ai strigat
ochii tăi cristale
aruncate pe pat
într-un joc care doare
prea multă iubire
pierdută-n neant
iar eu prea târziu iubesc
înflorirea din tine
și cade primăvara din mine
acum când femeia vine
într-o toamnă târzie
DESPRE FIDELITATE
Iubirile ascunse
Sunt şoaptele de sirenă
Care te întorc din drum
Strigăt de Penelopă –
Turnir până termini
De croşetat pe şal
Umbra bărbatului
Părăsit între fidelitate şi şerpi,
Între iubire şi tentaţie,
Legătură de catarg!
STELE FĂRĂ SFÂRȘIT
Ce să-ți spun despre moarte?!
Te întinzi pe un pat cu flori
Și rotești butonul fiecărei stele
Până vei obosi de prea multe luminițe
Care se sting fără sfârșit!
SINGURĂTATEA ÎMBĂTRÂNITĂ
am fost și eu cineva
pe vremea când
dansul nu tăcea
am avut mâinile suave
de pianist care
nu plânge
acum am adormit
lângă fereastră
și aștept timpul
care nu mai vine
eu sunt aici
dar nimeni nu mă știe
sunt doar o cifră
mare într-o frizerie
unde
mai tai cu foarfeca fărâma
de singurătate încă vie
am fost și eu cineva
privește această fotografie
SINCRONISM
îmi sugerezi
să-mi colorez părul
care îmi accelerează inima
am creioane colorate
și fobia de alb-negru
nu am ascuțitoare
toată viața am
folosit unghiile
oasele mele sunt
simpatice
sufletul meu este alb
nu păcălește inima
indiferent de culoare
CRUCEA NOASTRĂ
crucea din mintea ta
nu stă în stradă
trufia este la fel omule
arde sufletele
nu mai am timp să plâng
căruțele cu boi
care cară tăcerea
că nu mai știe omul
care este direcția
pe stradă unde
nu mai este nimeni
iar crucea ta
cade la fecare răscruce
dacă nu ai răbdarea
să o poți duce
doar El știe
când timpul ne tot duce
CIULEANDRA REDIVIVUS
vom locui izolați
vom construi viața în balcoane
separați vom asculta
concertul acestei lumi
pe străzi drone și megafoane
ne vor vinde iluzii
de pe alte tărâmuri
Iar noi păziți până-n dinți
vom șterge clanțele
cu parfumuri scumpe
și vom dansa vom dansa
Ciuleandra
fără să ne atingem
până atunci când vom păși pe străzi
asemeni copiilor care încep să meargă
scâncetul de fericire al pruncului
va aduce păsările la cuiburi
vietățile vor vorbi din nou
iar noi vom construi clădiri
cu flori suspendate dar fără balcoane
atunci Dumnezeu ne va ierta
MASCA DE LUX?!
am renunțat la cămașa americană
de la frac
să-mi confecționez mască
antivirus
oricum nu mă mai încăpea
la întâlnirile cu ștaif mergeam când
eram gras de bani și uscat la minte
eu sunt stângaci cămașa tot pentru stângaci
sunt mulți ca mine pe planetă
planetă transformată în plante tăcute
nu știu să ciopârțesc un obicei
cum nu pot să tai trecutul
acum improvizez o mască
peste altă mască
cu iluzia că ne salvăm
nasurile lipsite de fler
de mâine ne vom întâlni
mască cu mască
între geamuri
nu ne vom atinge
până ploaia o să ne curețe de lacrimi
vom povesti despre cămășile ciopârțite
ascunse de fracuri
iar nepoții noștrii vor râde
doar ei sunt cosmonauți
PĂI DE CE?!
cad adeseori în scâncetul timpului
săpătură cu săpătură
pe alocuri mai redesenez fiecare clipă
ascunsă în mine
cocoțat papagalul verde
cade de lene
peste pisicul care tace
el nu se atinge de alimentele
periculoase -vorbărețe
stetoscopul are muzică bună
când stai lângă mine șmecherule
adulmeci toate întrebările acestei lumi
numai tu știi torsul mut
te întrebi
păi de ce numai vietățile să trăiască puțin
numai atunci cad norii albaștrii pe lacrimi
și timpul se împarte fericit la fiecare
și secunda este infinită
SUNTEM DOI CARE TREC
o sală de așteptare
unde cardul de sănătate
este golit din mine
unghiile roșii ale asistentei
pune viață în perfuziile mele
apoi tastează mesaje de iubire
nu mai contez pentru ea
sunt risipă de medicamente
pe o listă de economat
hei viața merge înainte
au terminat de scris anamneza
uni nebun acoperit cu cearceafuri
iluziile albe întinse pe culme
de femeia iubită așa se spune
coala de hârtie unde semnez
să întrați în mine cu picioarele înainte
dincolo de geam văd fețe
schimonosite care se roagă
să mai trag de viață ca ața
ascunsă a speranței
tot pe aici este unul care
mă trage din tavan
nu mă lasă să plec
pe mine sau pe cel din cearceafuri
doar suntem doi care trec!
O STEA CANDELĂ PLÂNGÂND
Câte flori udate cu stele…
Să nu lași ultima respirație
să se strecoare în pământ.
Acarul schimbă direcția noaptea,
ziua suntem plecate de vânt,
golul se umple de multă uitare,
nimeni nu știe de când.
Fiecare are biletul de urcare
fără să știe trenul și când…
Halta din noi, un loc părăsit
unde așteptăm, așteptăm…
Nimeni nu vede, nimeni nu știe
decât atunci când în vis
steaua ta în cădere
devine candelă plângând.
MIROSUL DE LILIAC AL PĂRINȚILOR MEI
Eram în cimitirul tatei
să-i udăm mormântul,
mirosea a liliac,
înflorise liliacul tatei,
floarea pe care mi-o făcea cadou,
când venea de unde venea, pilit,
de la una mică, alături de colegi.
Eram la taclale în fața crucii tatei,
la o țuică cu cei care l-au iubit
și cu cei sărmani,
care se pripășiseră pe acolo.
Tata avea simțul umorului,
înțelept și liber, dansa la necaz,
medita la noroc.
Părintele văzând atâta veselie,
a lungit slujba de pomenire!
Atunci mama mi-a spus
cu lacrimi în ochi!
-Plec după Costică, mamă!
iar eu în hohote de plâns
am întrebat-o!
-De ce mamă?!
nu vezi ce frumos este
liliacul și viața?!
-Este mamă,
dar pentru mine
liliacul nu miroase fără tatăl vostru!
La puțin timp, mama a plecat după tata,
senină și hotărâtă.
De atunci, eu privesc liliacul în lacrimi
și simt mirosul părinților mei,
până în suflet!
VISELE CU NOI TRĂIESC ÎN CER
Plecăm pe rând fără să spunem
nu avem timp să explicăm de ce
lăsăm o urmă pe fiecare suflet
apoi senini ne înălțăm la cer
tot ce-am trăit rămâne înghețat
în adormirea veșniciei noastre
apoi ușor intrăm în amintirea
celor care ne vor trăi în pace
din cimitirul adormit în noi
plecăm pe rând fără să spunem
nu mai contează pentru ce și unde
nimic din ce am fost nu mai apare
decât în visele cu noi care trăiesc în cer
ALIN A FOST OM…
dormea în viitor
liniștit și resemnat
alimenete nu mai dorea
doar lichide pline de viață
și muzică clasică
pe care o înregistra în sufletul
lui bun
era medical meu
viața noastră și a lui
sub același acoperiș
se derula leneș
nu mai era curios
nu mai scotocea
mă iubea printr-o privire plecată
eu ultimul rămas pe retinele lui
iar el cu lăbuțele strânse la față
rostea ultima rugăciune
avea peste 120 de ani
tot tânăr dar slăbit
ritualul călătoriei mari
era un somn liniștit
fără oftat și sughițat
așezt în brațele mele
nu-l mai durea nimic
doar un zgomt al timpului învins
năucit că are un pasager uitat
nu a plecat de lângă noi
doar doarme în viitor
iar noi nu știm să toarcem
afară lumea căuta altă lume
iar noi noi nu știm ce să facem
–––––––-
Nicolae NISTOR
Râmnicu Vâlcea
2 mai 2020