Mirela-Ioana BORCHIN-DORCESCU: Celesta – O poveste de dragoste (1)

Căci, dincolo de-a lacrimii perdea,

O-mbrăţişai. Şi EA te-mbrăţişa.

(Eugen Dorcescu, Triada)

 

Într-o seară posacă de iarnă, după ore, când îmi strângeam lucrurile, s-a apropiat o studentă de catedră. Cu un zâmbet sfios, s-a aplecat spre mine, de parcă ar fi vrut să rămână totul între noi, şi m-a întrebat: „Doamna profesoară, cum vorbiţi dumneavoastră cu soţul…?” Ce era să-i răspund, de unde să încep, unde să mă opresc? De fapt, pentru mine conta mai mult decât orice că ea se întrebase asta, că o preocupa aşa ceva… Oare chiar încercase să-şi închipuie felul cum vorbeşte profesoara ei cu Teodoru? M-a surprins că nu i-a spus pe nume, ci s-a referit la el în calitate de soţ al meu, al doamnei profesoare! Nu-mi venea să cred că am stârnit o asemenea curiozitate în rândul studenţilor! Am început să-i povestesc, cu o însufleţire nouă, cum am primit, în acest an, ceea ce, poate, de mult mi se cuvenea, dar pentru care niciodată nu e prea târziu…

 

***

Borchin-Dorcescu, Mirela-Ioana

Celesta (O poveste de dragoste)

Editura Mirton, Timişoara, 2018, 210 pg.

 

Capitolul I: Pe mine mă caut

Am primit zeci de telefoane, mailuri, inter­pelări cu întrebarea: „Cine e personajul din finalul Punctului interior, cel ce rosteşte propoziţia «Pe mine mă caut»?” Cei mai mulţi veneau cu presupuneri: „E Tudor, s‑a materializat spiritul lui Tudor… I-a făcut Corinei bucuria asta…” Sau: „E Dan Moraru, cel din tren. Nu poate fi Tudor. Ea s‑a trezit la realitate. E cu picioarele pe pământ, nu mai visează la stele verzi”. Le răspundeam în funcţie de inspiraţia de moment. În general, le dădeam dreptate, mai cu seamă fiindcă voiau să-şi verifice ipotezele şi tăria raţionamentului. Eu exprimasem acolo, în acel prim roman al meu, o stare de spirit. Personajele erau fictive. Cel puţin, aşa credeam la ora aceea. Nu-mi puteam închipui că ele există în proximitatea mea. Când eram foarte mică şi mă uitam, printr‑un geam spart, de la vreo cinci metri de televizorul alb-negru, la desenul animat „Băieţelul de pe afiş”, credeam într-adevăr că, atunci când nimeni nu‑l vede, acesta se dă jos de pe stâlp şi trage-o fugă după un corn cald sau după o îngheţată, joacă tontoroiul, bate o minge de-un zid, ori îşi ia medicamente de la farmacie, căci a răcit după ploaie…

Muchos años después, când l‑am văzut pe Teodoru în casa scărilor, cu neverosimile pete de soare pe faţă, într‑o lumină difuză, jumătate natu­rală, jumătate artificială, mi s‑a părut că îl recu­nosc… Dar nu pentru că ne-am fi intersectat în existenţa reală. Ci fiindcă, scriind la Punctul interior, mi‑am imaginat un astfel de personaj, ca să i-l aduc Corinei, într‑un moment crucial. Mi se părea că aşa trebuia să arate omul care se căuta pe sine. Cel pe care îl plăsmuisem, pentru un anumit efect, în finalul cărţii mele.

– Ai tresărit atunci. Cum a tresărit şi EA, când m-a văzut prima oară. În acelaşi loc, adică tot pe un culoar al Universităţii. Nu e miraculos?

Îmi venea să ţip, când l‑am văzut în faţa mea. Mi‑am reprimat ţipătul, dar n-am putut să-mi stăpânesc total emoţia. Mă anunţase că, din cauza unei vizite matinale, nu va putea ajunge la ora fixată şi mă rugase să-i îngădui să lase la portar cartea pe care urma să mi-o aducă. L-am înţeles. Nu se gândea el atunci să se întâlnească cu vreo femeie!… Aşa că l‑am perceput dând buzna peste mine, exact cum îl văzusem, cu ochii minţii, pe acel personaj, care, venind în casa scărilor după Corina, repornea textul cu propoziţia: „Pe mine mă caut!”

M-au impresionat ochii lui. Aşa, încărcaţi de lacrimi, cum erau. Obişnuiam să le spun studen­ţilor mei că există oameni în ochii cărora se văd cărţile citite… Ochii lui erau inepuizabili. Un mare scriitor francez spunea că, dacă şi‑ar fi citit cu atenţie opera, ar fi ştiut cu precizie ce i se va întâmpla în viaţă. De ce? E vorba de premoniţie sau de cu totul altceva? Se creează ori se anunţă o lume atunci când scrii? Fără îndoială că personajele pe care le modelezi nu cad din lună. Ele fac parte din mediul tău, au visele, reacţiile, trăsăturile tale sau ale cunoscuţilor tăi. Ori sunt efectul darului tău de a însufleţi caractere, conduite, înfăţişări. Dacă propria existenţă te pune ulterior în situaţii asemănătoare, ajungi să ai senzaţia că ai mai trecut prin ele. Un om ca Teodoru exista de mult în gândurile mele. Dovadă că îmi imaginasem acea scenă, în care apărea brusc un bărbat ca el în viaţa Corinei. Mi l‑am închipuit strecurându-se tăcut pe lângă ea, intrând odată cu ea… în casa scărilor. De ce tocmai acolo, în casa scărilor, la etajul al IV-lea, m-am trezit faţă în faţă cu Teodoru, după câţiva ani? Coincidenţa nu poate fi lipsită de semnificaţie. Scriind romanul Punctul interior, voiam neapărat să-i mai dau o şansă Corinei. Era o femeie puter­nică, de carieră, de caracter, foarte atentă la copiii ei. N-o puteam lăsa singură. Singurătatea e insupor­tabilă. O vreme, singură fiind, ai iluzia libertăţii. Apoi, se instalează pustietatea, urâtul existenţial. Ţi se închide orizontul. Se apropie de tine şi te stri­veşte. Ţineam la Corina. I-am proiectat o nouă iubire, o mare iubire, aducând în lumea ei un om de calitatea celui care ar fi putut afirma, strân­gând‑o în braţe: „Pe mine mă caut”.

N-am mai scris niciun rând despre ceea ce ar fi urmat. Abia acum simt nevoia să le continui, celor doi, povestea. Între timp, personajele şi‑au trăit o parte însemnată din vieţile lor. Aceea va rămâne ne(des)scrisă. Nu mă voi întoarce în timp. Dar, voi spune răspicat: „Corina eram eu”, parafrazând un alt celebru scriitor francez. Literatura e neapărat autentică. De aceea, trebuie să scrii despre ceea ce cunoşti foarte bine, despre ceea ce se întâmplă sub ochii tăi. Sau chiar în tine.

– Procesul lui Kafka e autentic?, m-a întrebat Teodoru, auzind că reciteam acest roman în timpul divorţului meu.

– Da, i‑am spus. Altfel, aş fi aruncat cartea din mână, n-aş fi simţit deloc că mă întăresc citind-o, n‑aş fi sperat că îmi va fi de folos în împrejurări comparabile.

– Eu am convingerea că nu am scris un vers netrăit, deşi pot scrie oricâte poezii publicabile mi s‑ar cere. Dar nu fac asta. Nu trădez Poezia, pentru nimic în lume.

Era 12 fix, într‑o zi de luni, mai solicitantă decât de obicei, fiindcă trebuia să pun la punct, contracronometru, nişte dosare pentru o vizită de acreditare foarte complicată. De doisprezece ani, schimbam o funcţie administrativă cu alta. La început, mi se părea că funcţia, în care fusesem aleasă, îmi confirma, dacă nu valoarea profesională, cel puţin simpatia colegilor care m-au votat. Apoi, m-am amăgit o vreme că, implicându-mă în admi­nistraţie, îmi fac datoria de a pune umărul la destinul instituţiei. Prinsese rădăcini în familia mea acest principiu al datoriei împlinite. Am cam trăit din iluzie în iluzie, dumirindu-mă, în cele din urmă, că nimic nu contează mai mult decât timpul care îţi rămâne ţie de trăit după bunul plac… În acea zi de început de săptămână, chemasem şi câteva colege să mă ajute. Când am ieşit din lift, l‑am văzut pe Teodoru la mai puţin de un metru de mine. Mă aştepta la lift, fiindcă mă căutase deja la cabinet şi, văzând că nu ajunsesem, a dedus că trebuie să apar dintr‑o clipă în alta. Am constatat, după ce l‑am cunoscut îndeaproape, că el obişnu­iește să vină cu cel puţin un sfert de oră mai devreme la orice întâlnire; eu, la fix. N-am întârziat niciodată, dar nici exces de zel nu am făcut. În acea zi de luni m-a aşteptat, deci, până la 12 fix, în casa scărilor, în dreptul liftului. Am tresărit. Nu înţele­geam ce anume îl făcuse să se răzgândească şi să urce, totuşi, până la mine, deşi convenisem, pe e-mail, că îmi va lăsa la Poartă cartea ce dorea să mi-o aducă. Era prima oară când stăteam unul în faţa celuilalt. I-am spus simplu: „Condoleanţe!” Mi‑a mulţumit. S-a aplecat şi mi‑a sărutat mâna. Abia după aceea, am îndrăznit să mă uit la el. Ochii îi erau plini de lacrimi. Aşa cum citisem în volumul lui de elegii. „Priveşte‑mă‑n ochi:/ sunt de lacrime uzi…” Am rememorat versurile, chiar în timp ce îl priveam, cu senzaţia că mie mi se adresau. L-am invitat în cabinetul meu. Îl mai văzusem doar de câteva ori, împreună cu fosta soţie, dar nu-i reţinu­sem trăsăturile chipului. Nici vocea. Nu mă intere­sase persoana lui în niciuna dintre ocaziile prece­dente de a-l cunoaşte. Acum, da. Îi citisem recentele poeme şi ştiam că mă aflu în faţa unui Poet foarte valoros, care n-ar fi putut scrie atât de bine elegii, oricât de mare i‑ar fi fost durerea, dacă n-ar fi avut o venerabilă experienţă a scrisului. Chiar mă emoţiona faptul că un scriitor de presti­giul lui m-a căutat, m-a aşteptat, ca să îmi înmâneze personal cartea sa. Mai cu seamă că avansase şi o scuză…

Cu câteva luni în urmă, ne aşezase soarta alături într‑un prezidiu, dar atunci nu mi‑a dat nicio atenţie. Era cu EA. După ce şi‑a încheiat discursul, s‑a ridicat, a turnat apă minerală într‑un pahar şi s‑a aplecat peste masă, pentru a i-l oferi EI. Cu o tandreţe cum nu ştiu să mai fi văzut vreodată la soţul cuiva. EA a sorbit din pahar, deşi nu părea să-i fie sete. Din dragoste. Nu-mi puteam lua ochii de la ei. Mi se dăduse cuvântul, pentru vreo trei minute, însă nu eram atentă la ceea ce aveam de spus. Mi se părea insignifiant în raport cu ceea ce vedeam. Nu-mi venea să cred că există oameni care, după decenii de căsnicie, se mai pot iubi. Fiindcă acesta era un gest public de iubire… De care eu nu‑mi amintesc să fi avut parte vreodată.

*

În aceeaşi zi, după ce a plecat Poetul, Nadia, colaboratoarea mea, s‑a apropiat de birou, m-a privit cu un soi de complicitate în ochi, de la numai câţiva centimetri, şi m-a întrebat: „Eşti cu Teodoru?” Am fost, realmente, stupefiată. Cum se putea gândi la aşa ceva? Cum putea glumi pe seama noastră?… „Ar fi imposibil să fiu cu el!”, i‑am răspuns, silabisind cuvântul imposibil. „De ce?!… Ar fi foarte posibil. Şi foarte bine!”

– Nadia e prima persoană pe care mi‑ai prezentat-o. A venit spre noi ca un mesager… Spui că te-a şi încurajat…?

– A insistat, s‑a dat ea însăşi exemplu… Mi se părea că fabulează. De unde până unde îi venea o asemenea idee? Nu m-a slăbit, o secundă, din ochi, în timp ce încerca să mă convingă să renunţ la inhibiţii şi să-ţi arăt simpatia pe care ţi-o port.

– E ciudat cât de timidă mi s‑a părut! Se fereşte să mă privească atunci când îmi vorbeşte…

– Apropo de ochii tăi! Când m-am trezit în faţa ta, ştii care a fost primul meu gând? Să văd dacă EA mai este acolo.

– Şi mai era?

– … Era. O vedeam până şi în lacrimile din gene. Multiplicată, nu sfărâmată. Întreagă. De nenumărate ori. Doamne, câte lacrimi aveai în ochi! Dar, încă de atunci, desluşeam şi altceva…

– Ce anume?

– Chipul meu. Sigur că era o pură fantezie…

– Nu prea cred…

Acum îmi dau seama că intuiţia, instinctul lui puternic nu‑l puteau duce în altă parte în acea iarnă cumplită pentru el. Sinistră, cum o califica, transfi­gurat, ori de câte ori îşi aducea aminte prin ce a trecut şi în ce condiţii. Dar atunci, la cât de puţine ştiam despre Teodoru, nu mă aşteptam să caute – şi să găsească – în mine cea mai potrivită persoană pentru vindecarea rănilor lui sufleteşti. Paradoxal, tocmai acestea mă atrăgeau la el. Spun paradoxal, fiindcă îmi plăceau – sau, mai degrabă, credeam că îmi plac – bărbaţii reci, ai căror ochi nu cunoşteau slăbiciunea lacrimilor, nici dacă le era trupul sfâr­te­cat sau inima zdrobită. Citisem mult Hemingway, după ce o profesoară de-a mea îmi povestise că un foarte cunoscut scriitor, coleg de-al său de facultate, îi împrumuta cărţile lui Hemingway, pentru a-i arăta ce înseamnă bărbăţia. Multă vreme mi‑am construit eu însămi un prototip al masculinităţii, absolut necesar pentru lecţiile de semiotică. Am preluat, mai cu seamă din literatura americană, numeroase modele de masculinitate. Văzându‑l pe Teodoru, bărbat matur, de mare succes profesional şi artistic, cu lecturi vaste şi profunde, eram complet derutată, căci farmecul lui consta, în acele zile, tocmai într‑o putere ieşită din comun de a suferi şi de a nu-şi ascunde suferinţa.

– Semeni foarte mult cu EA, izbitor!, mi‑a zis.

– Mi‑au mai spus-o şi alţii…  Nu îmi spusese nimeni nimic. Cui să-i fi trecut aşa ceva prin minte?!… Mă gândisem eu însămi că de aceea m-a vizitat. EA fusese filolog, scrisese cărţi, ca şi mine. Fusese brunetă, cu ochii căprui, ca şi mine. Copilă­roasă, ca şi mine. Privindu-mă, şi-o amintea. Eram un pretext pentru mărturisiri, prin care să îşi mai uşureze dorul de EA. Mi‑am mai dat seama, tot atunci, că nu mi‑ar plăcea deloc să devin un fel de surogat al EI. EA trebuia să îşi păstreze locul privilegiat, de ocupantă a inimii unui mare Poet, iar eu ar fi trebuit să rămân în afara poveştii lor – una dintre puţinele poveşti de dragoste, ajunsă legendă în urbea noastră.

Un spasm teribil m-a împiedicat să mai rostesc vreun cuvânt. O ciudată durere de inimă. De multă vreme nici nu-mi simţisem inima. Atunci, a dat   un semn violent. De parcă mi‑ar fi spus: „Astâmpără‑te!”

Stăteam amândoi pe câte un scaun, de o parte şi de alta a biroului, fără să facem nicio mişcare, fără să clipim, fără să ne uităm la ceva anume. Nici măcar pe fereastră. Nicidecum unul la celălalt. Mă incita, inexplicabil, de la acea distanţă, parfumul lui strident. Şi răsuflarea îi era parfumată! Înaintau spre mine, în valuri, impetuoase miresme mascu­line. Ca nişte picături de eter. Când mi‑am concen­trat privirea asupra lui, mi‑am văzut, clar, faţa în ochii săi, în verdele măsliniu, umed, permeabil, dincolo de care se pecetluia, poate, încă de pe atunci, destinul nostru.

– Nu vreau nimic de la tine, Arina!, mă linişti, trezindu-mă din visul… unei după-amiezi de iarnă. Mă caut pe mine însumi. Nu mai am certitudinea că exist.

– Nimic?…, am întrebat, dezamăgită, privind nu spre el, ci spre neonul ce emitea o lumină mată şi stranie, la orele amiezii. Eram gata să îi sar în ajutor, orice mi‑ar fi cerut. Nu voia nici măcar un argument, care, venit din partea mea, să îl convingă că nu este la capăt de drum…? Ca şi cum mi‑ar fi citit, din nou, gândurile, mi‑a răspuns:

– Nu aştept niciun argument! Mă implor să-mi găsesc singur şi argumentele.

Ce întrebare stupidă mă trezisem să-i pun! Ce nevoie avea el atunci de judecata mea?!… În doliul său profund, Teodoru nu schiţase, de fapt, niciun gest care să îmi dea impresia că aş fi avut vreo însemnătate pentru existenţa lui. Venise să-mi dea o carte, să zăbovească, cel mult, la o cafea, în preajma mea. Din exagerata-i politeţe. Cine ştie câte aseme­nea vizite nu făcuse, prin câte birouri, sau câte invitaţii nu primise, în Universitate sau în altă parte. Nu avea nici măcar nevoie de companie, singurătatea cvasiabsolută convenea firii lui lirice, ca şi durerea cu care o onora pe EA!…

Cu toate acestea, ceva îmi spunea că ne priveam şi, mai cu seamă, tăceam, de parcă am fi pus o piatră de temelie. Pentru ce anume? Nu se întrezărea nimic. Dar clipa era densă, vâscoasă, plină de vechi şi nou. Foarte încărcată de sens. De perspectivă. Ca soarele cu dinţi. (Mult mai târziu, un bun prieten, scriitor şi el, ne-a dorit ca Dumnezeu să ne aline. Cum de avea ştiinţă Dom­nia Sa de nemărturisitele, bine ascunsele mele dureri, pe care sufletul le-ar fi revărsat, poate, dar convenienţele nu-mi permiteau să vorbesc nimănui despre ele? Nu cumva şi Teodoru intuise, precum confratele său, că eu eram în mare suferinţă, de foarte multă vreme, măcinată de probleme tre­nante, irezolvabile la acea oră? Nu cumva Teodoru nădăjduia să găsească la mine un soi de tovărăşie în durere?… Nu, nici de aşa ceva nu avea nevoie. Îşi ducea cu demnitate propria cruce, la considerabilă distanţă de alţi îndureraţi. „Un om şi o cruce”.)

– Poate că un om ca mine, căruia, în general, nu-i e frică de nimic, nici de moarte, nu pare credibil atunci când se arată prăbuşit…

– Eşti singur, nicidecum prăbuşit. Şi am adău­gat, incapabilă să-l evaluez, dar vrând să pozez într‑o bună cunoscătoare a psihicului uman: Ai ocazia să descoperi cât eşti de puternic, singur fiind. Adică, întotdeauna singur. „Ca mine”, mi‑am spus în gând.

Mi l‑am închipuit, la el acasă, fără să fi fost vreodată acolo, fără să ştiu în ce zonă a oraşului locuieşte. Singur, pe fotoliul lui. Cercetându-şi corespondenţa. Singur, la birou, în faţa unui com­puter. Deschizând televizorul cu o telecomandă veche. Acoperindu-se cu o pătură în dungi. Aprinzându-şi veioza. Răsfoind programul TV. Ridicându-se din pat. Trecând dintr‑o cameră într-alta. Deznodându-şi cordonul halatului, ca să intre în baie… Era neclintit în faţa mea, avea statura impunătoare a cărturarului desăvârşit, iar eu îl vedeam altundeva, făcând tot felul de lucruri mărunte, comune, casnice. Oare de ce nu‑l vedeam în bibliotecă, citind? Sau la masa lui de lucru, scriind?!…

Se înnoptase. Nu mai puteam zăbovi în birou. Mi‑am pus eşarfa în jurul gâtului şi, ca să-mi iau rămas bun, cum simţeam, în acele clipe, nevoia, mi‑am lipit obrazul de barba lui parfumată, de curând rasă, adulmecându-i, ca pentru a mi-l aminti cândva, acel intens parfum bărbătesc de calitate. Şi‑a trecut braţele uşor pe lângă umerii mei, le-a coborât încet, aşteptând un semn hotărâtor din parte-mi.

…

– Probabil că e prea devreme acum, dar… să ştii că… sunt doar la un pas de tine!…, i‑am spus, gâtuită de o emoţie nemaiîncercată. Nu înţelegeam de ce mi se strânseseră aşa buzele. Eram amândoi singuri, oameni înţelepţi, amabili, de ce nu ne-am fi ajutat, deschis, fără reţineri, în asemenea împre­jurări?… Am stins lumina şi am dat să deschid uşa. M-a oprit. M-a întors spre el.

…

– Îţi dai seama… ce mi‑ai promis?, mi‑a şoptit, foarte aproape de ureche. M-am îndepărtat brusc. Vocea lui răguşită, tulburată, strecurase un fior alarmant, ca un sfredel, în trupul meu. Raze de lună pătrundeau în întunericul din mica încăpere, tăiate în fâşii de nişte jaluzele orizontale din alu­mi­niu. Atâta timp petrecusem împreună! Îl revedeam pe fundalul ferestrei – o pată gri, compactă, nemişcată. Era aureolat de lumina lunii. De fapt, atunci l‑am văzut pentru prima oară ca Poet. Şi tot atunci mi‑am dat seama că mă iubeşte. Nu am îndrăznit să-i spun. Nu s‑ar fi cuvenit nici să recunoască, nici să nege…

*

Am aflat apoi că, la numai trei zile după ce mă surprinsese, atât de plăcut, cu acel gest al EI de a sorbi din pahar, fără să-i fie sete, numai şi numai pentru că i-l oferise Teodoru, dar cum!… Doamne, cum!, peste masa prezidiului, EA, îmbrăţişându‑l, cu totul neaşteptat, pe la cinci dimineaţa, i‑a spus, rostind apăsat fiecare silabă, conştientă, deci, de ceea ce i se întâmpla, în timp ce-i adresa ultimele cuvinte, că… „s‑a terminat”. El n-a putut accepta verdictul. S-a zbătut, a creat agitaţie, a amânat momentul despărţirii lor.

Lumea l‑a văzut apoi singur pe străzile ora­şului. „M-a părăsit”, spunea, cu o voce joasă, înclinându-şi capul, dacă cineva, neştiind ce se întâmplase, întreba, cu oarecare timiditate şi îngri­jorare, unde e soţia lui, sau îi transmitea Doamnei sale salutări. Răspundea scurt: „M-a părăsit”. Se întuneca. Şi orice alt cuvânt ar fi sunat prea greu.

Era atât de delicat să concepi o relaţie, de orice fel, cu un om zdruncinat din temeliile sale!… Nu îl căutam niciodată, dar, dacă mă apela, îi răspun­deam. Nu îl compătimeam, nu îl consolam, nu îl încurajam. Vorbeam, mai cu seamă, despre noi, cei din afara evenimentelor dramatice. Despre carierele noastre. Despre literatură. Despre Biblie. Uitasem complet de îndemnul şi de încurajările hazardate ale Nadiei. Însă presimţeam că tensiunea, ce s‑a creat, spontan, la prima întâlnire, între cei patru pereţi albi şi muţi ai cabinetului, îl va aduce din nou la mine. Revedeam frânturi de neînchipuit din prima noastră întâlnire, în finalul căreia am fost pe punctul de a ajunge la intimitate. Ne salvase auto­cenzura de ultim moment. Dar, prin întunericul serii, se vedeau, ca nişte trasoare, semnele viitoarei noastre apropieri. Am înaintat foarte repede atunci unul spre celălalt, cu voluptatea cu care se trăieşte într‑un loc strâmt, ermetic. Ştiind că totul va rămâne acolo.

 

La întoarcerea acasă, nu mai recunoşteam oraşul, blocul, uşa. Am intrat direct în sufragerie. Pe masa mare, din mijlocul camerei, este portretul EI. Vizavi de masă, o canapea. M-am aşezat pe canapea, dar nu ca să mă odihnesc. M-am trezit că o întreb: „Tu mi‑ai trimis-o?”

Al tău,

Teodoru

 

Deşi eram foarte obosită, când am ajuns acasă, mi‑am pregătit actele de divorţ: certificatul de naştere, cel de căsătorie, cererea. Le-am pus în poşetă. Şi am dormit liniştită. De dimineaţă, la prima oră, am ieşit pe uşă, mai hotărâtă ca oricând. M-am întors doar ca să verific dacă încuiasem de două ori. Fără nicio superstiţie. Ploua mărunt şi bătea un vânt rece. Nu m‑am lăsat deloc influenţată de condiţiile meteo. Ştiam că mă pot baza pe tine.

A ta,

Arina

 

Umblam pe coridoare, urcam şi coboram scări. Mă aşteptam să-mi apară EA de undeva, ca să găsesc rostul acestor drumuri, al nenumăratelor mele drumuri la Universitate. Până la urmă, s‑a dovedit pentru cine veneam şi reveneam în acel loc. Numai pentru tine.

Al tău,

Teodoru

 

 

Am urcat scările Judecătoriei, simţindu-mă dintr‑odată puternică. Săream treptele, din două în două. Trebuia să folosesc această energie pentru a face pasul decisiv, la care de mult mă gândeam. Nu-mi lipsea curajul. Ci sprijinul unui bărbat. Poate şi alter­nativa… Am scos actele şi m-am aşezat la rând.

A ta,

Arina

*

Am amânat, cât am putut, a doua întâlnire. Aceasta nu mai putea fi spontană. Teodoru s‑a decis să revină la Universitate, după ce, săptămâni la rând, ne făcusem o obişnuinţă din a ne trimite mesaje electronice, îndeosebi pe tema poeziilor sale. După felul cum bătea la uşă, se vedea că era un domn. Don Teodoro, cum îl alintam uneori. Îmi aducea cărţi, dar şi flori. Intuiţia mea a funcţionat perfect. N-a putut să nu mă caute din nou. Avea nevoie de mine, de tot ceea ce îi puteam oferi, cu parcimonie, în acele momente. Vreo doi ani, am ezitat în a ne hotărî în ce sens să ne orientăm relaţia. Nu doar trupurile, ci şi sufletele noastre păstrau o distanţă decentă. Îmi scria pe muchie. Tot aşa îi răspundeam. Frecvent, strecuram, când unul, când celălalt, câte o expresie din care se subînţe­legea ceea ce simţim unul pentru altul. Sugeram, însă nu afirmam. Niciunul nu făcea un pas înainte. E adevărat că nici alături. Luni la rând, ne-am tato­nat, ne-am descoperit, ne-am curtat, am potrivit cuvinte pe jar.

– Acel dialog epistolar era mărturia subcon­ştientului nostru. Noi eram puternic atraşi unul de celălalt şi, blocaţi de conştiinţa lucidă, în loc să ne aruncăm unul în braţele altuia, ne consumam îmbrăţişările prin substitutul conversaţiei. Ani, prietena ta, a avut dreptate când te-a avertizat că ne iubeam fără să ştim. Şi când a spus că era pe cale să ne îndemne: „Dar îmbrăţişaţi-vă odată!” Dacă am fi fost lupi, ca atunci, demult, ne-am fi iubit din prima clipă…

– Am fost ceea ce suntem. Ne-am studiat, ne‑am adus, reciproc, dovezi de preţuire, de afec­ţiune… Dar am stat departe, fiecare în refugiul său.

– Dimpotrivă, am stat cât de aproape puteam unul de altul. Am devenit, în acest timp, insepa­rabili. Nu aveam ce face…

– Fiindcă EA…

– EA m-a îndreptat spre tine. Ţii minte acea conferinţă la care am stat prima oară alături? Te-am văzut intrând în sală, venind spre locul care îţi fusese rezervat lângă mine. Când ai vorbit, m-a mişcat vocea ta – timbrul ei dramatic. Sunt aproape sigur că EA te-a adus acolo, ca să te cunosc şi să ştiu pe cine să caut apoi.

– Nici nu m-ai salutat, deşi stăteam lângă tine. Eram contrariată!…

– Atunci era şi EA, cu toată fiinţa sa, în aceeaşi încăpere cu noi… Poate că de aceea, nu se făcea să‑ţi… Oare de ce nu te-am salutat? Cum de nu te‑am salutat? Tocmai eu, care spun „Sărut mâna!” tuturor doamnelor!?… Cred că, mult timp, o forţă obscură ne împiedica, pur şi simplu, să ne vedem, ca nu cumva să ne… iubim. Îţi dai seama ce-ar fi fost dacă ne îndrăgosteam unul de altul, în timp ce EA trăia?…

Se gândise şi la asta?!… Atât de mult mă iubea, încât îşi imagina că m-ar fi iubit oricând m-ar fi întâlnit?… Era atât de plăcut să-mi amintesc pute­rea, devastatoare, a sentimentelor lui! Faptul că i‑o stârnisem îmi dădea o nesperată încredere în mine, în feminitatea mea, pe care o credeam, de mult, pierdută. Nici circumstanţele actuale nu ne fereau de griji, darmite cele ce ar fi survenit într‑o legătură mai timpurie!… Ce rost ar fi avut să ne imaginăm situaţii şi mai complicate decât cea în care ne aflam? Nu i‑am răspuns, fiindcă… nu exista, cu adevărat, o asemenea posibilitate într‑un trecut, în care ipoteza lui nu se potrivea realităţii. A fost însă o întrebare de cotitură, care mi‑a revelat anvergura psihică a pasiunii noastre. Timpul devenise presant. Trebuia să ne dăm, cât mai curând, o şansă reală.

– N-ai mai fi putut trăi o zi fără dragoste, i‑am spus, mângâindu-i mâna, pe care o întinse spre mine, pe deasupra biroului, în vreme ce rostea acea întrebare, ce aprinsese flăcări noi în ochii săi.

– De unde ştii? Nu-şi lua nicio secundă privirea de pe faţa mea, nu-şi desprindea mâna dintr-a mea. Căldura ochilor, căldura pielii sale treceau stăruitor spre inima mea.

– Am văzut cum ai venit la mine. Ca dintr‑un deşert de cenuşă. Erai de culoarea nisipului ars.

– Şi nu era firesc?

– Ba da. EA trebuia să ardă până la capăt.

– EA va rămâne mereu cu noi!…, insistă Teodoru, ridicând un braţ mult deasupra capului şi subliniind propoziţia aceasta cu arătătorul prin aer, ca să elimine orice echivoc.

– Iniţial, când nu ştiam mai nimic despre EA, ţi‑am spus că asta nu mă deranjează. Dar nu e vorba despre mine… Mi‑am dat seama că voi aţi trăit, de fapt, tot ce se putea trăi. I te-ai pus la picioare, i‑ai dăruit ani buni de viaţă… Ce-ţi poţi reproşa? De ce nu o laşi să se odihnească? De ce o porţi peste tot cu tine?

– Nu vreau să intru în detalii. Trebuie să înţelegi că o voi iubi toată viaţa. Şi dincolo de…

Nu înţelegeam ce angajamente îl făceau să nu se poată despărţi de EA, nici după moarte. Purta şi verigheta ei, pe lângă a sa, şi inelele lor de la nunta de argint. Mă intriga faptul că o simţeam în perma­nenţă prezentă între noi. Cu o stranie concreteţe. El o aducea, o implanta acolo. Oriunde ne-am fi aflat, îmi vorbea fără nicio reţinere despre EA. Nu era zi în care să nu i-o aduc aminte, prin prefe­rinţele mele, prin vulnerabilităţi, prin temeri… „Nici EI nu-i plăceau deloc garoafele”… „Ştii cine mai era anemică? EA!” „Cui crezi că îi mai era frică de privirea fostului soţ? EI!” Era de ajuns un cuvânt, un accent, un oftat, care să dovedească o cât de mică şi, poate, insignifiantă, în orice caz arbitrară, asemănare între noi două, că şi dezvolta subiectul cu o exagerată satisfacţie!… Tăceam şi ascultam, adesea plictisită, căci mai şi repeta poveş­tile… De multe ori, încercam să uit de Teodoru şi de Umbra lui, să revin la şarmul soporific al lecturilor mele vesperale sau la plăcerea de a scrie, de a posta, de a comenta cu prieteni… necunoscuţi sterilele-mi scrieri de peste zi. Mă chinuia gândul că Teodoru nu se poate concentra pe ceea ce se întâmplă cu noi, că se gândeşte la EA, chiar şi atunci când e cu mine. Îmi mai şi reproşam, când şi când, că nu sunt confidenta ideală, că îl conturb cu pretenţiile mele – minime, de altfel – de a fi văzută, cunoscută, apreciată pentru ceea ce sunt, făcând abstracţie de EA. Eram lezată şi de comparaţia, şi de confruntarea cu EA. Absenta era mult prea prezentă, supraconfirma mesajul poeziei lui Teodoru despre „Absenţă”, poezie adesea citată pentru detenta ei filosofică. Îmi spuneam că va veni o zi, cât de curând, când mă voi retrage din poves­tea asta fără sfârşit, în care mă simţeam nedreptă­ţită. Din obişnuinţa mea veche de a-mi oferi singură iubirea, pe care altcineva nu mi-o dădea, mă simţeam datoare să am grijă de mine, să nu mă expun, mai mult decât pot îndura, la suferinţe inutile. Sunt sigură că nimănui nu-i vorbea atâta despre EA. M-am şi întrebat o vreme dacă aceasta nu era o modalitate de a mă cuceri, provocându-mi şi înteţindu-mi gelozia. Dar, nici atunci când se supăra pe mine şi-mi promitea că nu mă va mai căuta niciodată, nu rezistam prea mult fără să mă gândesc la el. Mă îngrijorau izolarea lui, pierderea liniştii, ce i-o dădea apropierea mea, suferinţa sa tăcută. Simţeam apoi nevoia să îl reîntâlnesc, să îi aud vocea, să mă atingă, să vorbim despre orice, dar să fim iar împreună. Şi, într‑o bună zi, mă trezeam din nou cu el la Universitate, aşteptându-mă în casa scărilor, fără nicio reprogramare. Mă certa puţin, foarte puţin, după care trăiam cu nesaţ bucuria împăcării. Urma, inevitabil, şi reîntâlnirea cu EA.

– Ai putea fi o clipă tu însuţi cu mine însămi?, am prins îndrăzneala de a-l întreba odată.

Zâmbetul i se stinse şi faţa i se crispă. Mă privi atunci cu îngrijorare, de parcă ar fi fost pe punctul de a mă pierde, sau ca şi cum se aştepta la între­barea mea, după cât timp petrecuserăm împreună, asistaţi de EA, dar nu prevăzuse o atât de fermă tragere la răspundere pentru modul cum mă punea în umbra EI şi mă rănea, ca femeie, cu nostalgia lui interminabilă. Deveni dintr‑odată foarte serios. Şi vocea i se înăspri:

– Oare cum aş mai putea trăi fără tine!?… Tu… eşti şi vei fi argumentul meu că exist…

Nu mi‑am dat seama când anume şi în ce condiţii şi‑a găsit acest argument, dar m-au şocat primele lui declaraţii, indubitabile, de dragoste – atât de directe, perfect plauzibile, întărite de pro­pria-mi senzaţie că, vorbind despre EA, urmărea, implicit, să ajungă la mine.

– Nu ţi-e uşor…, se grăbi să încheie discuţia pe această temă. Se ferea de excesul de cuvinte. În orice împrejurare. De aceea, n-am insistat să mai aflu nimic, am reflectat la ceea ce a spus.

Uşor?… A trebuit să devin alta. Altcineva. Să fac eforturi uriaşe de a-i cunoaşte şi accepta tenebrele, inerţia, lumea cu totul străină mie… O lume fidelă EI şi imaginii lor de cuplu. Mulţi dintre apropiaţii săi de odinioară nu pot procesa nici azi faptul că Teodoru este însoţit de o altă femeie. Mă privesc de parcă în spatele meu o văd pe EA. Eu nu fac decât să le-o reamintesc. Sunt acri, distanţi, urâcioşi, nu cred în dragostea lui Teodoru pentru mine. EA a fost şi va rămâne iubirea vieţii lui Teodoru. Eu, cel mult un paleativ. Ca să mai poată trăi fără EA. Pot spune că, în comunitatea scriitoricească, eu nu am intrat alături de Teodoru, ci, mai degrabă, alături de amândoi. Eu, care n-aş fi acceptat să împart un bărbat cu altcineva nici în ruptul capului! Nu împiedicam pe nimeni să mă judece, orgoliul meu s‑a diminuat considerabil lângă un om ca el. Lângă vibraţia unui asemenea om… Am înţeles, cu timpul, că EA nu va fi niciodată uitată. Nici de Teodoru, nici de cei ce i‑au văzut jumătate de secol împreună. Că eu îi voi fi întotdeauna juxtapusă EI.

– Sunt curios de ecoul cărţii tale. Şi-l aştept uşor amuzat…

– Va fi un tzunami de bârfe!!! Un tzunami!

S-a lăsat pe spate şi a râs, privind în sus. S-ar putea să-i fi încredinţat EI acel hohot de râs.

——————————-

Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu

Opera (selectiv):

Semiotică, teorie literară, hermeneutică:

Paradigme ale comunicării: limbaje şi limbi, Timişoara, Ed. Excelsior, 2001.

Dicţionar de comunicare (lingvistică şi literară), vol. I-III, Timişoara, Ed. Excelsior Art, 2002-2005 – coautor.

Semantica modurilor incertitudinii, Timişoara, Ed. Excelsior Art, 2011.

Etern, într-o eternă noapte zi. Eseu hermeneutic în dialog cu Eugen Dorcescu, Timişoara, Ed. Mirton, 2016.

Primăvara elegiei, Timişoara, Ed. Mirton, 2017.

Proză:

Punctul interior (roman), Timişoara, Ed. Excelsior Art, 2010.

Spre nicăieri (roman), vol. I – Piatra de silex; vol. al II-lea – Întâmplător sau nu?, Timişoara, Ed. Eurostampa, 2014 – coautor.

Apa (povestiri), Timişoara, Ed. Mirton, 2016.

Volume omagiale:

In honorem Magistri G.I. Tohăneanu, Timişoara, EUVT, 2005 – coord.

Despre Eugen Dorcescu, volum omagial 75, Timişoara, Ed. Mirton, 2017 – coord.

Ediţie critică:

Eugen Dorcescu, Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, Timişoara, Ed. Eurostampa, 2015 (Selecţie, notă asupra ediției şi eseu hermeneutic, intitulat Eugen Dorcescu sau vocaţia vectorială a Nirvanei, de Mirela-Ioana Borchin).