Te-aștept de-un veac iubito, la o cafea în zori,
În zilele în care se reîntorc cocori,
Să vii și tu cu dânșii în vremea fermecată,
Să fim copii clipei cum fost-am altădată.
Ca ei în zbor să trecem prin timpul neuitat,
Din ceea tinerețe, în care am călcat
Pe un covor de floare ce viața ni la-ntins,
Ne fie clipa ceea ca-n dulce paradis.
Ne-om desfăta c-atuncea în calde-mbrățișări,
Sub cer cu luna-n nouri ne da-vom sărutări
Și-n doruri vii, aprinse, ne-om face jurăminte
Din simțuri și din vrerea nespuselor cuvinte.
Uita-vom de-mprejururi, de lumea păcătoasă,
Pluti-vom în visare în alta, mai frumoasă,
În care-am vrea de-apururi să fim cât o vecie,
Cum am mai fost odată și n-o mai fi să fie.
*
Nu vii, că ești departe de vremea cea trecută,
Nu vii că-n lăcrimare o știi că e pierdută
Și-atunci, cu ochii-n rouă și sufletul tău blând,
Săruți icoana vremii din tainiță de gând.
**
Îmi trec în stol cocoare și încă-mi vor mai trece
Când pe sub cer cu stele cea lună se petrece,
Îmbrățișez cu gândul iubirea neuitată
Și vremea de poveste ce-a fost cândva, odată
Și unde-oi fi pentru o clipă visarea ce se-ntoarce,
Mereu acolo unde, e liniște și pace.
POMUL CUNOAȘTERII
Ades, cu gândul minții mă-ntorc în cel trecut,
În care-Adamul lumii atunci a apărut,
Să-ncerc a înțelege ce-a fost în a sa minte
Și cum văzut-a dânsul a vieților clipite.
Întâi și-a-ntors privirea în juru-i, în rotit,
Apoi și-a ridicat-o spre cerul nesfârșit
Și a văzut că-i singur, jur-împrejur pe humă
Și-n gând el întrebat-a: Cine îmi este mumă?
Tăcere-apăsătoare, de nicăieri răspuns,
Un gând ce îl apasă, mister de nepătruns,
Ba încă pe de-asupra, apoi mi s-a trezit
C-o Evă-mbietoare și bună de iubit.
Ca-n Rai le-a fost viață, cu toate îmbuibați,
Cu-atâtea la-ndemână n-au vrut a fi bogați,
Da-n gândul lor cel tainic îmi tot cătau răspuns
La câte-mi sunt în lume și cine-acol’ le-a pus.
Și-apoi de ce nu-i voie ca mințile-omenești
Să îmi cunoască taine din lumile cerești?
Acolo unde-i unul atotputernic zeu,
El, Creatorul lumii, Iubitul Dumne-Zeu.
**
*
Când știi cumva prea multe, ce-a minte mi te-nșeală
De încă vrei putere și glorie și fală,
Atunci, înspre pierire e drumul tău deschis,
Că strâmbă-i judecata și-nșelător cel vis.
Aici suntem acuma, de-aceea vom pieri,
Că noi pe noi de-o vreme tot vrem a ne robi
Și născocind războaie și molime mereu
Ne vrem s-avem puterea, ca însuși Dumnezeu.
*
Îndeajuns e unul, acolo, între sfinți,
Nu cum vreți voi ce încă, de-avalma vă-mbulziți,
Că voi nu vă-nțelegeți nici pentu două ace,
D-apoi pe lumea toată, cum voi o vreți a face.
Doar înțelepții lumii și de aici câțiva,
Ar trebui să aibă puterea de-a avea
Pe mână soarta lumii, că noi, cei păcătoși
Nedemni suntem cu toții, imberbi și belicoși.
De-aceea acum voi oameni, mai des vă întrebați:
N-ar fi cumva mai bine să fim cu toții frați?
Să creștem în iubire, iertare și dorință
De-ai ajuta pe ceilalți, ce sunt în suferință?
S-avem doar cât se cade, s-ajungă pentru toți,
Să nu mai fim o parte mișei și alta hoți,
Să facem să-nflorească aicea Raiul sfânt,
La fel cum e în ceruri și-ades în al nost’ gând.
Eu cred, Mărite Doamne, că Pomul cel Oprit
E pentru veacul nostru atât de potrivit,
N-avem în noi virtute, onoare, demnitate,
În dragoste și-n pace să mergem mai departe.
Din gândul nost’ să scoatem ce-a sete de putere
Și vrerea de-mbuibare prin stânsul de avere,
Trădarea, lașitatea, enfaza-ngloriată,
Și-n locul lor să punem, Iubirea Adevărată.
****
E mult până departe, dar vremea o să vină
Să mergem într-acolo cu gând fără de vină
Și-abia atunci Măritul, ne da-va dezlegare
Să știm și taina lumii, Cunoașterea cea Mare.
———————————–
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș
Mai, 2020