VENITĂ-I VREMEA
Tot te-adun din amintirea visului înălțător,
Când cosița ta de aur odihnea pe a mea mână
Și-a ta gură, bob de miere, arvunită-n săptămână
Era toată dădătoare de plăcere și fior.
Și-n curatul celei clipe, în muțenii de cuvinte
Sufletele noastre încă se-mbătau în fericire
Și-n simțiri neprefăcute își spuneau cu bucurie,
Adevăruri mari și sfinte, tăinuite-n jurăminte.
Ne-ai lăsat atunci Mărite, cât noi vrem clipa să ție
Să ne sature ființa cu-ndulcite bunătăți,
Să le ținem bine minte, iar de-o fi și-n alte dăți,
Mulțumim la ceuri sfinte, azi și mâine și-n vecie.
*
Tinerețe, timp de aur, virsta apăsată-n urmă
Ce stârnești simțiri nebune în fericele iubiri,
Pune-le cu drag de-oparte, tăinuite-n amintiri,
Să-nfioare-a tale simțuri când veni-vor ani din urmă
Să te-ntoarcă-n ceea vreme ca să știi c-a meritat
Cea trudalnică trăire pentru-ntregul zilnicit,
Pentru clipa-adevărată din smerelnicul iubit,
Ca să poți să spui la urmă, e păcat, că s-a gătat.
**
Azi, pe brațu-mi, în visare, odihnește-o amintire,
Chip de tânără codană dintr-o vreme de uitare,
E fărâma de-mplinire ce-a avut-o fiecare
Când gustam din raiul lumii, cât vroiam, dumnezeire.
***
În pridvorul unei inimi,odihnește tinerețea,
De-o trezești, te-nvioara-va cu o dulce-nfiorare,
Pune-o-n simțuri și-apoi încă, într-un bob de lăcrimare,
Să-ți mângâie-n nopți de taină, astă vreme, bătrânețea.
RUGĂMINTE
În căușul mâinii Tale, Doamne, Tu îmi ții Ardealul,
Cu câmpia lui mănoasă, cu pomiștea lui din dealul
Unde via îmbrumată, se-ndulcește-n lunga toamnă,
Ca buchet să-i de-a la vinul, pentru nunțile din iarnă.
Și pe noi ne ține Doamne , sub cea umbră de credință
Să ne-nvrednicim viața în smerit și-n pocăință,
Ca să fim preumblătorii în Grădina Maicii Tale,
Născători de lume nouă, pe cărarea Dumisale.
*
Nu știu dacă suntem vrednici, de cum arătăm acuma,
Când ne-ndepărtăm de neamul, ce-nsemnată i-a fost urma,
Când uităm prea des de Tine, de cea rugă de iertare,
Când al nostru suflet încă, pentru alți,’ iubire n-are,
Când doar banul n-i stăpânul, nu Tu, cela, Jertfitorul,
Ce ai stat bătut în cuie pentru mine, muritorul,
Lașul ce am fost atuncea la perfida judecată
Ne-ndrăznind să-ți țină partea, la pedeapsa cea nedreaptă.
Azi, păcatele-s mai multe decât lucrurile bune
Și-n mocirla lor de-o vreme se-ntinează astă lume,
Iar Grădina Ta, Măicuță, plină e de buruieni
Că românul bun de muncă, vrea trăiască, din pomeni,
Neamul ăsta, bun odată, a uitat a Ta cărare
Și poruncile-nțelepte ce-nvățat-a fiecare,
De-asta Doamne, mi-l trezește din nedemna rătăcire
Și pe calea ceea bună fă-i vieții, înoire.
Mi-l mai iartă înc-odată, cum mereu mi l-ai iertat,
Poate-o fi de astă dată, mai smerit, mai cumpătat,
Și-o vedea că doar cu Tine are sorți de viețuire
În iubire, bună pace și în lungă fericire.
A CĂZUT O FRUNZĂ
A căzut o frunză, vara-i pe sfrșite,
Din afundul zării mi se fac simțite
Semnele că toamna dă de-acum târcoale,
Dezvelind gutuia, de pe ramuri goale.
A căzut o frunză, vara mi se gată,
Știu că doar la anul va veni-ncodată,
Fi-va-n vremi aicea veșnic în rotire,
Noi, cei muritorii, stinsă amintire.
A căzut o frunză, vara e pe ducă,
Se-ofilește fața verdelui din luncă,
Fagurii de miere îmi sunt iarăși grei,
Iar bostani-n garduri, iară-s rotofei.
A căzut o frunză veștedă-n cărare,
Vântul mi-o dezmiardă facă-i alinare
Pe covorul ierbii, mâine-nrourate,
Unde ea cu alte, fi-vor privegheate.
A căzut o frunză, clipă lăcrimată
Pentru vara asta ce va fi uitată,
Ca și ea pe-a toamnei strâmtelor alei,
Din ce-l pom al vieții, pică anii mei.
*
Ăsta-i rostul lumii, veșnică-noire,
Fără moarte nu e, viață în rotire,
Când îmi pic-o frunză vara- pe sfârșite,
Alte-n rând așteaptă, vieți fie-mi pornite.
CHEMARE DE SUFLET
Voi, domniți prin lume, cu ceva avere
Strânsă-n zilnicia zilei în durere,
Ce lăsat-ați satul pentru o speranță
Că va fi mai bine pentru-a voastră viață,
Mai veniți pe-acasă că se stinge neamul
Și-apoi nu se știe ce va fi la anul,
De-o mai fi pe-aicea cine să vă știe
Leat c-ați fost cu dânsul, încă din pruncie.
Haideți pân’ mai curge sipotul în dâlmă,
Până Valea încă unduind se-ngână,
Până are încă mură pe-a ei maluri
Și pletoasa salcă se-oglindește-n valuri.
Până cea frăguță coaptă-i pe cărare
Și-ncă zmeur este, sus, pe Coasta Mare,
Până paște turma veacu-n Continit
Și mai e codana, care va iubit.
Până-s struguri încă atârnați pe viță,
Până-i mai fierbinte colbul pe uliță,
Pân’vă-mbie încă merele de vară
Și culoare prinde aurita pară.
Până popa nostru încă mai slujește
Și vă știe-a voastă lunga cea poveste,
În amintea celor ce n-au mai rămas,
Puneți la toți dușii, sfântul părăstas.
Și de-ți fi acolo, sfintelor altare
Într-o lăcrimare cere-li–ți iertare,
Pentru voi și neamul tot rărit de-acuma,
Răsfirat prin lume, care-și pierde urma.
Și-apoi înainte de-a pleca din sat,
Mergeți sus pe dealul celor ce-au plecat
Din această lume și-ncă îi mai știm,
În umbrosul nostru, vechiul țintirim.
La acei de-aproape, muc de lumânare
Pune-li-ți c-o rugă aibă fiecare,
Să vă ierte încă dacă le-ați greșit
Să vă știți păcate că le-ați ispășit.
La plecare încă dați privirea roată
La cuibarul care fostu-va odată,
Satul vostru care l-ați ținut icoană,
Dar de-o bună vreme, e lovit de boală.
*
Voi sunteți de-acuma ceia de pe urmă
Ce-ați știut ce-i satul într-o vreme bună,
Nu-l lăsați să piară, că de l-am pierdut,
Piere veșnicia care ne-a ținut.
CERUL ȘI PĂMÂNTUL
Sus, pe bolta înstelată, cu luceferi scăpărând,
Înroite lumi stelare se aprind ușor pe rând,
Mor și nasc în cele-adâncuri aștrii mii ce nu îi știm,
În cuprinse lumi astrale, unde nici nu bănuim.
Jur-prejur e-o pace-adâncă, totul stă în nemișcare,
Amuțit-a universul pe a timpului cărare,
Eu doar cred c-a noastre simțuri când privesc în profunzime,
Nu percep tot adevărul. ce-i acolo-n adâncime.
Colo sus e-o altă lume, alte zbateri, alte legi,
Ce cu-a noastră-nvățătură nici nu poți să le-nțelegi,
Colo sus e foame mare de putere și-energie,
De-asta turme de luceferi vor le cadă în robie,
Și pământuri fără număr și-apoi spații nesfârșite
Unde-și facă a lor raiuri cu plăceri nebănuite,
De-astas lupte nesfțrșite ce-nroșesc în clipe cerul,
Ca apoi să le adune în imensul lor imperiu.
Pasul lor e ani lumină, clipa lor, e-o veșnicie,
Cu puteri nemăsurate și nestinsa lăcomie
Schimbă soarta unor ceruri, după cum e a lor vrere
Și pe-ntinse Căi Lactee, încă simți a lor putere.
*
Noi aici, la coada lumii, stăm în dulce legănare
Față de, ce e prin ceruri, în aceea depărtare,
Dar și-aici de la-nceputuri, el, războiul, nu se gată,
Că și noi, ca cei din ceruri, vrem averi, puterea toată.
**
Stați cuminți până vi-e bine, voi setoși de măreție
Că nu știm din cer genunea când pe noi o fi să fie,
Vă trăiți în pace viața, că și-așa e mult prea scurtă,
Rău vă pară când se gată și de-aici, pe-acol se mută.
***
Eu, cu mândra-s pe-o căpiță proaspătă de fân cosit,
N-avem treabă cei prin astre, treaba noastră-i de iubit,
Noaptea vălul și-l desface și puzderia de stele
Ne privesc înrușinate, din a spațiului unghere.
Mii de lumi se nasc în ceruri, alte mii se veștejesc
Roi de stele scânteiază, multele de-acum pălesc,
Eu cu mândra trăim clipa de divin în fericire,dumnezeire,
Sus în cer e o genune, pe căpiță, e iubire.
PUNÂNDU-MI SINGUR ÎNTREBĂRI
Tu , ce-mi scazi și îmi adaugi zilele vieții mele,
Tu, ce ai împărăție ce-a puzderie de stele,
Tu, ce poți oprin-tr-o clipă universal în mișcare,
De ce-mi lași să-și facă viața cum dorește fiecare?
Tu, cea cruce de dreptate, de curat și adevăr,
Tu, ce știi prezent, trecutul și ce-o fi de-a fir în păr,
Tu, un munte de blîndețe, de iubire, bunătate,
De ce lași ca lumea asta să îmi cadă în păcate?
Tu, ce ai pe mână timpul și întinsul lumii tale,
Tu, ce-n veghe ne-ntreruptă îi croiești luminii cale,
Tu, ce poți întoarce lumea în clipita de-nceput,
De ce lași ca pe-a ta cale să fiu mâine, un pierdut?
*
Tot încerc cu a mea minte să-nțeleg a Ta gândire
Și de ce mă lași pe mine să mă-ndrept spre rătăcire,
Când Tu poți într-o clipită, să mă faci la fel ca Tine,
Bun, curat, cu-nțelepciune, iubitor de orișicine.
De ce-mi dai plăceri, păcate, dulci ca mierea-mbietoare?
De ce-mi lași a mea ființă de acestrea iubitoare?
Vrerea mea Mărite Doamne,Tu , o vrei ca să mi-o-ncerci
Ca apoi dacă mă judeci robul Tău să fiu pe veci?
**
Vezi, cum mintea mea nătângă, uneori răspunsuri n-are
Când îmi stă să se socoate de își pune o-ntrebare,
Știu că iar mă lași pe mine să găsesc singur răspuns,
Chinuindu-mă într-una, de din zori pân’ la apus
A FOST ATUNCI….
A gurii tale foc l-aș pune, în cupa zeilor din cer,
Să-i farmece cu-a ei dulceață și a lor simțuri să le-aprindă,
Iar eu să râd de ei, nebunii, ascuns în colțul meu stingher,
Văzând cum vraja gurii tale, pe toți de-arându-o să-i cuprindă.
Tu râzi de mine când în joacă îmi dai dorita sărutare
Și vezi prea bine cum mă prinde o fierbințeală ca de foc,
Cum tu mă urci ca fum eteric în lumi idilice-n visare,
Să știu că ziua și clipita mi-o-nveșmântezi într-un noroc.
Iar șoapta ta, abia simțită, e adiere de zefir
Când în a nopții dezmierdare te ninge pulberea de stele,
Pe mine ea mă îndulcește cu gust de miere și divin
Și mă desprind de-a lumii soartă, punându-mă în rai cu iele.
Îmbrățișați ca două ape, ne-om trece-n clipe lungi de timp
Curgând prin praguri de lumină spre veșnicitul infinit,
Tu fi-vei pentru mine încă al prinăverii anotimp,
Înfiorându-mă de-apururi, ’n-ata urcare spre zenit.
Ne ține Doamne noaptea lungă, ori dă-ne din a Ta clipită
S-o risipim în simțuri toată, că niciodată nu-i de-ajuns,
Mi Te-om mări și mulțumi-ți-om, în ruga noastră veșnicită,
Că am gustat dumnezeirea, ce Tu ne-ai dat-o, pe ascuns.
***
Mai simt și-acum îmbrățișarea și dulcea șoaptă de iubire
Ce-nflăcăra a noastre simțuri în petrecuta tinerețe,
Au fost de mult acele clipe, de-adevărată fericire,
Când ale noastre simțuri toate, dădeau iubirii-atunci, binețe.
——————————–
Mircea Dorin ISTRATE
Noiembrie 2019