DOAR ACOLO
După ce, bătut-am calea vieţii veşnic urcătoare
Şi-am trecut de culmea care a rămas în amintiri,
M-am întors încă o dată în minunea-mbietoare
Când spre ieri deschis-am poarta tăinuitelor trăiri.
Nicăieri şi niciodată nu simţit-am fericirea
Şi plăcerile vieţii ce-au venit din preacurat,
Ca-n scurtimea tinereţii, unde chiar dumnezeirea
Coborâtu-s-a în toate, rai îmi facă, fermecat.
**
Cînd sub bolta de luceferi strălucind în feerie
Dulci săruturi arzătoare ne-mpărţeam nenumărate,
În plăcerea celei clipe ce-am crezut-o veşnicie
Ne-ndoios a noastre simţuri îndulcitu-s-au în toate.
Doar acolo fost-am clipă trecătoare, nepătată,
Pură toată, neminţită, strălucind a adevăr,
Doar acolo doritoarea sărutare ne-ntinată
Înălţat-a două inimi nesătule, ce se vor.
Doar acolo arsul clipei ne-a topit atunci pe dată
Iar simţirea-nfiorată a ’nălţat-o spre divin,
Doar acolo fost-am boabă într-o lacrimă curată
Din fântâna unui suflet, unde toate-s dulce chin.
***
Timpuri scurse-n strâmte maluri astăzi sunteţi amintire
Dintr-o vreme depărtată ce topitu-s-a în zări,
Taină-mi staţi în gândul celor miruiţi într-o iubire
Ce-au bătut, ca fiecare, ale dragostei cărări.
UNDE EŞTI COPILĂRIE
Vânturat-am astă lume mult în lung, dar şi în lat
Şi-am văzut, de n-am cuvinte să le spună, să le scrie,
Dar nimic din toate astea, nu-s ca locu-n care-am stat
În cuibarul cald din satul, ce făcutu-l-am vecie.
Azi mă-ntorc, c-aici mă cheamă timpul meu de început,
Să mai văd cu ochii minţii, viaţa cum s-a tors pe fus,
Şi cum cea copilărie, toată încă a-ncăput
În dulceaţa unor clipe, ce cu mine-apoi s-au dus.
*
Las în urmă drumul ţării şi-o apuc pe cea cărare
Care-mi trece şerpuită printre vii spre Continit,
Şi tot urc în osteneală, căutând spre larga zare
Stâna, ce-a-ngropat-o veacul din vechime-n loc umbrit.
Cu privirea caut tainic trei ciobani şi-o Mioriţă
Care ştiu că-n vremi bătrâne colindatu-mi-au pe-aici,
Să mi-i pun într-o baladă şi din plânset de băciţă
Să-i fac lacrimă-nstelată pe-a ei ie cu arnici.
Pustiită-mi este stâna, că ciobanii-s duşi cu turma
Să îmi pască roi de stele prin câmpiile de sus,
Gârbovite-s cele timpuri şi-n tăcerile de-acuma
Doar uitarea mi-o mai cată, tot lăţindu-se pe-ascuns.
Prin pomiştea ce-a rărită, amintirea re-nviată
Cată merele de aur ce-n-vrăjitu-mi-au pruncia,
Şi-un balaur ce-o păzeşte, cu privirea-nfiorată
Pe Ileana Cosânzeana, ce îşi plânge silnicia.
Nu-s, că nu-s mai cele timpuri ce mi-au fost atunci avere
Şi pe care tăinuite într-o ţandură de gând,
Le păstrez să simt şi-acuma gustul raiului de miere
Când eram copilul mamei şi-mi spunea poveşti, oftând.
***
Unde eşti copilărie, visul nopţii înstelate,
Bob de smirnă parfumată în cădelniţa uitării,
Mugur sărutat de roua purităţii-nlăcrimate,
Vamă dată-n amintirea timpului, sortit pieirii.
MĂ-NTORC MEREU CU GÂNDUL
De-o vreme al meu suflet cernit şi-n lăcrimare
Se cere-n satu-n care mi-e neamul în nevoi
Şi-atunci, tot căt cu gândul în dulcea mea visare
Cea urmă veşnicită a carului cu boi.
Acolo, drumul ţării cu însfinţita-i tină
Şi Coasta cu pomiştea şi via ruginită
Şi Bercul de poveste cu vraja lui divină
Mi-au fost averi lăsate, la vremea sorocită.
În Tonorog şi-n Bedea aveam grădini în floare
Iar gâze jucăuşe şi fluturi argintaţi,
Puteam s-adun în roiuri doar scuturând cărarea
Ce-mi îngâna Târnava cu plopii tremuraţi.
Cea stână adormită pe-un braţ de colilie,
Frăgarii de pe uliţi şi cornii de pe deal,
Izvorul de sub dâlmă şi nucii toţi din vie
Şi stele câte-or ninge din ceruri pe Ardeal,
A mele fost-au toate, avere nemuncită
Lăsată de Măritul să-mi ţie loc de rai,
Eu ca neştiutorul, uşor am risipit-o
În cele patru vânturi, ca jarul pe vătrai.
Din tot ce-a fost rămas-am acuma doar cu dorul
Păcatelor făcute cu mintea-mi de copil,
Şi zbaterea din suflet, când mă-mboldea fiorul
În faţa unei fete, ca floarea de april.
Atunci şi doar atuncea au fost curate timpuri
Şi simţătoare clipe din inimă pornite,
Iubiri neîntinate ce-or veşnici de-apururi
În tainiţe de gânduri ascunse-n a mea minte.
***
Acum, în toamna vieţii, când brumele se-adună
Pe sufletele noastre în tremur picurate,
Ne-ntoarcem iar în visul clipitei de pe urmă
Să ne-ndulcim amarul cu vremi neîntinate.
NOAPTE FERMECATĂ
Sub frunze de frăguţe, în puf de păpădie
Cuibar îşi are luna pe Coastă-n vârf de deal,
Şi-n liniştea adâncă, pe lunga sa vecie
Ninsori cu praf de stele coboară pe Ardeal.
În nucii singuratici, răriţi de timp, în vie,
Luceferii de noapte se-aprind scânteietori,
Speranţă şi nădejde la cel trudit să-i fie
Când ochii şi-i înalţă spre ceruri rugători.
Acolo e vecia, aicea-i doar o clipă
De viaţă măcinată de timpuri, ca la moară,
La unii-i grea şi lungă, la alţii-i fericită,
Prea multă-i amăgită şi prea puţin uşoară.
Ca apele în susur mereu preumblătoare
Se duc cu ele timpuri pe valuri unduite,
Şi-n mersuri negrăbite, eternic călătoare
Trecut îmi lasă-n urmă şi-un viitor nainte.
***
Acum în miez de noapte doar vântul se alintă
Şi-n tremur mişcă frunza la plopii rari din deal,
Sub bolţi de nuci şi stele, îmi doarme învrăjită
Suflarea obosită a mândrului Ardeal.
LUMEA COPILĂRIEI
Peste gândurile mele mângâiate în alint
Cad în noapte ploi de stele, ca-n visare să mă simt
Iar copil în neastâmpăr dup-o ploaie repezită
Frământând desculţ pe uliţi, tina lumii, însfinţită.
Mai apoi, cu alţi de-o seamă, în ştiutul loc umbrit
Dulci frăguţe-nmiresmate căutam prin Continit
Şi-n amiaza însorită, arzătoare ca o boală
În Târnava lenevită, ne scăldam, în pielea goală.
Indulcit în joaca zilei timpul ne trecea clipită
Şi-n uitări punea de-o parte vremea ceea miruită,
Iară noi, fără păcate, puri ca roua-nlăcrimată
Risipeam din punga vremii, viaţă tânără, curată.
Seara, ciurda încornată mirosind a câmpuri coapte
O-mpărţeam din poartă-n poartă să ne sature de lapte,
Iar când cina aşteptată stâmpăra a noastră foame
Preaspăşiţi şi-n rugăciune, ne-nchinam pe la icoane.
Când luceferii din noapte înhămaţi la Carul Mare
Ne purtau prin cer de stele îndulciţi într-o visare,
Luna, felinarul lumii şi a nopţilor dădacă,
Ne-mbia la somn că mâine, lungă ziuă-i pentru joacă.
***
Vreme scursă-n amintire, tăinuită-n dulce gând
Vii din umbră de uitare ca un vis înfiorând,
Răscolindu-mi anii care, stau de-acum în cumpănire
Mergători spre mal de viaţă , ce ca mâine e, vecie.
TRIST CRĂCIUN
E seara de ajun, şi satul prinde viaţă,
Pe uliţi troienite colindele se-nalţă
Din glasuri cristaline, din suflete curate
S-aducă tainic veste, din timpuri depărtate.
Sunt singur cu bunica, şi amândoi mâhniţi
Privim spre uşa casei cu ochii pironiţi,
Să auzim bătaia ce-o aşteptăm din vară,
Şi-n pragul ei de-acuma, părinţii mei s-apară.
Plecaţi din cea nevoie, cu munca la vecini,
Înstrăinaţi prin lume îşi duc cununi cu spini,
Că dorul cel de casă, e greaua lor pedeapsă
Ce-i macină întruna, mi-i seacă, şi nu-i lasă.
Muncitul ban pe-acolo e aur sângerat,
Şi prea ades de-acuma-i în lacrimi înecat,
Iar bruma de avere ce-o strâng cu grea sudoare
Plătită-i înmiită cu jertfă care doare.
Şi ei ar vrea acasă în astă zi să-mi fie,
S-asculte cea colindă ce sufletul o ştie,
Să guste din bucate de buna pregătite
Şi inima le salte în clipe fericite.
O trece şi-anul ăsta tot cu bunica-n doi
Cerând la Preamăritul ne scoată din nevoi,
Şi-aducă-mi-i acasă pe bunii mei părinţi,
Să nu mai stăm pe uşă cu ochii pironiţi.
VECHEA RÂNDUIALĂ
La rânduita vreme, cândva, demult, odată,
Din moşi-strămoşi lăsată cum datina o cere,
Cu alţi copii de-o seamă, în ziua aşteptată,
Porneam să ducem vestea , colindului de miere.
Ne aşteptau spre seară părinţi şi cei bătrâni
Cu-nfiorate inimi smerite şi sfioase,
Colinda s-o asculte, şi tremurate mâini
Ne mângâiau pe creştet, în laude pioase.
Plecam cu straiţe pline de nuci, colaci şi mere
Lăsând în urma noastră adâncă împăcare,
Şi-n suflete nădejdea iertărilor de miere
Primite de la Domnul, în chip de uşurare.
Trecute vremi, cu ele se duce-o veche lume,
Se-ngroapă în uitare, se stinge în pieire,
Sunt tot mai multe rele, puţine-s cele bune,
Ne-ndepărtăm cu-ncetul, de-a noastră moştenire.
Doar inima topită în taină îmi tânjeşte
De s-o putea să fie în noaptea luminată,
S-asculte o colindă vibrând dumnezeieşte
Din glasuri nentinate, bătând din poartă-n poartă.
VISÂNDU-L PE MOŞ CRĂCIUN
Jăraticul din sobă mai pâlpâie-ncodată
Şi-n zbateri i se stinge puterea când şi-o gată,
Apoi, în caldul spuzei adună gânduri toate
Să-mbrace irealul visărilor din noapte.
Noi, cufundaţi de-acuma în somnul cel fugar
In pat cu paiul moale, topiţi ca-ntr-un cuibar,
Visăm cel vis în aur cu vrednici Feţi Frumoşi,
Ilene Cosânzene, balauri furioşi.
Un fir de fum subţire pe coşul casei suie,
Din cele nalte ceruri, pe-o albă cărăruie
Eu văd cu ochii minţii o sanie-nstelată
Venind spre casa noastră, oprindu-se în poartă.
Un moş cu barbă albă, adus puţin din spate,
Din sanie coboară şi pârtie-şi desface,
Apoi la geamul casei un clopoţel îmi sună
Şi daruri nesperate acolo vrea să-mi pună.
Din poarta casei noastre se duce înecat
În valuri de zăpadă spre margine de sat,
Să facă bucurie pe lunga sa cărare
Copiilor ca mine, ce-aşteaptă-n nerăbdare.
***
Din vraja de visare abia de mă deştept
Şi spre fereastă-n grabă mă duc de-acuma drept,
Cătând să văd de-aevea-i această întâmplare
Sau poate doar crezut-am în dulcea mea visare.
Afară vântu-şi urlă puterea să-şi arate,
Troiene vălurite întinde peste toate,
Şi ca un hoţ de noapte încearcă să-mi îngroape
Pădurea cu câmpia şi îngheţate ape.
Visare fost-a totul, dar nu e timp pierdut,
Veni-va Moş Crăciunul ca-n anul cel trecut,
Nu uită niciodată copiii ce-s cuminţi
Şi-ascultă-ntotdeauna pe bunii lor părinţi.
C-o lacrimă-ntristată mă-ntorc napoi în pat
În noaptea nemplinită să uit de ce-am visat,
Dar poate mâine noapte, de fi-va lună plină
La poarta casei noastre moşneagul o să vină.
MĂ UITĂ DOAMNE-N RAIUL DE COPIL
‘Napoi să-mi dai Tu, Doamne, din anii mei plecaţi
Şi pune-mă de-a pururi aşa cum este-mi pofta,
Să potcovesc cu aur căluţi înaripaţi
Şi-n cuie de luceferi să pironesc iar bolta.
În lumea de poveste, Mărite, mă întoarce
Şi pune pe-a mea frunte coroanele de laur,
Ilene Cosânzene să scap de zgripţuroaice
Şi Făt Frumos în lupte să tot răresc balauri.
Şi fă-mi te rog Mărite a mea împărăţie
Din lunca înflorită şi codrul cel umbrit,
Sub tălpi cărare moale să-mi creşti din colilie
Şi-un pârâiaş mângâie-mi auzu-n clipocit.
Şi fă să am armată din turma de mioare
Iar câinii fie-mi încă cei căpitani vestiţi,
Să cuceresc Costişa cu brusturi şi cicoare
Şi valea de sub Dâlmă cu zarzării-nfloriţi.
Şi fă, cum mai făcut-ai, să ne robească-n vară
Pe-un umăr de Târnavă cel joc făr’ de sfârşit,
Cu alţi copii de-o seamă ne prindă lunga seară
Topiţi în fericirea clipitei de-asfinţit.
Şi-apoi în toamne fă-ne bogaţi între bogaţi,
Stăpâni peste pomişte şi-al viei îndulcit,
Haiduci să fim cu toţii şi-n prădăciune fraţi,
Ne blesteme, cei care mereu i-am tâlhărit.
***
Şi-aşa mă ţine Doamne vecie de vecii
În vieţi fără prihană ca ziua de april,
La alţii dă avere, putere, bogăţii,
Pe mine Tu, mă uită, în raiul de copil.
———————————–
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș
1 Iunie, 2020