SE-APROPIE CRĂCIUNUL
Se-apropie Crăciunul, cinstita sărbătoare,
Măreața zi în care Iisus ni s-a născut,
Minuni să facă-n lume, să-mi știe fiecare
Că El a fost trimisul din cer, pe-al nostru lut.
Așa, că de vi voia, vă duceți toți acasă
În satul vostru-n care, viața-ți început,
Să stați o ziuă-două, cu neamul vost’ la masă,
Să-i ascultați povestea din vremea de demult.
Și-n față la altare smeriți să vă-nchinați
Și-o rugă de iertare la Domnul să-nălțați,
Vă scadă din păcate, că multe-aveți făcute,
Iar parte dintre ele și-acuma-s neștiute.
La sat să-i cereți încă smerită iertăciune
Că ați uitat de dânsul, de-a lui înțelepciune,
La dascăl și la popa de cât v-au învățat
Să fiți în viață oameni, cinstiți, adevărați.
Și-un Mulțumesc! din suflet să-i spuneți la hotarul
Ce dat-a-mbucătura și va umplut hambarul
Și la izvorul care va stâmpărat cea sete
În vara arzătoare, ca gura unei fete.
Iar când pe uliți încă veni-vor prichindei
Colinda să v-o-aducă, sunând din clopoței,
În gând să vă întoarceți la vremea cea în care
Și voi ați fost ca dânșii pe-a timpului cărare.
Fiți dezlegați la pungă și dați-le să fie
Bogăt din al vost suflet, că n-o fi sărăcie,
Mi-i mângâiați pe creștet și-n boaba lăcrimată
Să v-amintiți cum fost-ați și voi, mai altădată.
*
Chiar pentru seara asta ar merita să fiți
Acolo-n locul cela ce-i cu miros de sfinți,
Și-n lăcrimatul suflet, oricât vă e de greu,
Să știți că-n cea clipită, veți fi cu Dumnezeu.
Despovărați îmi fi-veți de multele păcate
Ce-n voi și-n al vost’ suflet sunt toate adunate,
De-aceea fiți acasă cu toții de Crăciun,
Vă fie viața voastră și Anul Nou, mai bun.
PE NINSELE FEREŞTI
Pe zgribulita vale şi pe dealuri
Se cern din ’nalturi sfintele ninsori,
Cu pod de gheaţă iarna leagă maluri
Şi-n scârţâit suspină cărările în zori.
Pe strâmte uliţi case gârbovite
Se lenevesc sub mantie de nea,
Fuioarele de fum se urc grăbite
Din coşul casei către undeva.
În gura sobei arde-n vâlvătaie
Un foc sprinţar să facă sfânta cină,
Pe ceia mici căldura mi-i înmoaie
Trăgându-mi-i la pat, pentru hodină.
Pe boltă nasc luceferii în roiuri
Purtând prin ceruri gândurile mele,
Apoi când somnul se-ndulceşte-n doruri
Pe ninsele fereşti, scânteie stele.
***
Când peste sat coboară noaptea mută
Şi totul se topeşte în visare,
Prinzând în mreje viaţa cea măruntă
Feştila lămpii, moare-n tremurare.
TRIST CRĂCIUN
E seara de ajun şi satul prinde viaţă,
Pe uliţi troienite, colindele se-nalţă
Din glasuri cristaline, din suflete curate,
S-aducă tainic veste, din timpuri depărtate.
Sunt singur cu bunica şi amândoi mâhniţi
Privim spre uşa casei cu ochii pironiţi,
Să auzim bătaia ce-o aşteptăm din vară,
Şi-n pragul ei de-acuma, părinţii mei s-apară.
Plecaţi din cea nevoie, cu munca la vecini,
Înstrăinaţi prin lume îşi duc cununi cu spini,
Că dorul cel de casă, e greaua lor pedeapsă
Ce-i macină întruna, mi-i seacă, şi nu-i lasă.
Muncitul ban pe-acolo e aur sângerat,
Şi prea ades de-acuma-i în lacrimi înecat,
Iar bruma de avere ce-o strâng cu grea sudoare
Plătită-i înmiită, cu jertfă care doare.
Şi ei ar vrea acasă în astă zi să-mi fie,
S-asculte cea colindă ce sufletul o ştie,
Să guste din bucate de buna pregătite
Şi inima le salte în clipe fericite.
O trece şi-anul ăsta tot cu bunica-n doi
Cerând la Preamăritul ne scoată din nevoi,
Şi-aducă-mi-i acasă pe bunii mei părinţi,
Să nu mai stăm pe uşă cu ochii pironiţi.
VISÂNDU-L PE MOŞ CRĂCIUN
Jăraticul din sobă mai pâlpâie-ncodată
Şi-n zbateri i se stinge puterea când şi-o gată,
Apoi, în caldul spuzei adună gânduri toate
Să-mbrace irealul visărilor din noapte.
Noi, cufundaţi de-acuma în somnul cel fugar,
In pat cu paiul moale, topiţi ca-ntr-un cuibar,
Visăm cel vis în aur cu vrednici Feţi Frumoşi,
Ilene Cosânzene, balauri furioşi.
Un fir de fum subţire pe coşul casei suie,
Din cele nalte ceruri, pe-o albă cărăruie
Eu văd cu ochii minţii o sanie-nstelată
Venind spre casa noastră, oprindu-se în poartă.
Un moş cu barbă albă, adus puţin din spate,
Din sanie coboară şi pârtie-şi desface,
Apoi la geamul casei, c-un clopoţel îmi sună
Şi daruri nesperate acol’ ar vrea să-mi pună.
Din poarta casei noastre se duce înecat
În valuri de zăpadă spre margine de sat,
Să facă bucurie pe lunga lui cărare
Copiilor ca mine, ce-aşteaptă-n nerăbdare.
***
Din vraja de visare abia de mă deştept
Şi spre fereastă-n grabă mă duc de-acuma drept,
Cătând să văd de-aevea-i această întâmplare
Sau poate doar crezut-am, în dulcea mea visare.
Afară vântu-şi urlă puterea să-şi arate,
Troiene vălurite întinde peste toate,
Şi ca un hoţ de noapte încearcă să-mi îngroape
Pădurea cu câmpia şi îngheţate ape.
Visare fost-a totul, dar nu e timp pierdut,
Veni-va Moş Crăciunul ca-n anul cel trecut,
Nu uită niciodată copiii ce-s cuminţi
Şi-ascultă-ntotdeauna, pe bunii lor părinţi.
C-o lacrimă-ntristată mă-ntorc napoi în pat
În noaptea nemplinită să uit de ce-am visat,
Dar poate mâine noapte, de fi-va lună plină
La poarta casei noastre, moşneagul o să vină.
COLINDĂTORII
Când peste sat se cerne în picuri înserarea
Şi fumul în fuioare din coşul casei suie,
Omături nesfârşite îmi troienesc cărarea
Şi-un roi de lucii stele îmi bate bolta-n cuie.
Pe uliţi strâmtorate cu case gârbovite
În cârduri îngereii colindă sub fereşti,
Vestindu-ne cea taină din vremi îmbătrânite
Ce-a bucurat pământul şi-mpărăţii cereşti,
Că tânăra Fecioară, smerelnica Maria
Născut-a prunc ce fi-va a lumii împărat,
Că trei păstori venit-au să guste bucuria
Şi vestea să o ducă spre zări în depărtat.
El a venit pe lume să schimbe-a noastră soartă
Şi din ce-am fost nevolnici ne facă buni, smeriţi,
Cea ură s-o stârpească, ne scape de năpastă
Curaţi şi-ntr-u iubire să fim, ca vechii sfinţi.
*
Şi cântă îngereii cu suflete deschise
Colindele ştiute, avere din strămoşi
Şi pragul casei, tinda, ferestrele ce-s ninse
Se fac altar de slavă la bieţii păcătoşi.
Bătrânii îi mângâie cu mâna tremurată
Şi-n lacrima clipitei se văd şi ei copii,
Ce-n timpuri depărtate au fost şi ei odată
Colindători prin lumea curatelor pruncii.
***
Când pleacă îngereii să facă satul roată
Pe uliţa păgână miroase a tămâie
Şi-n urma lor din ceruri se-aude parc-o şoaptă
Că Domnu-a fost pe-aicea, cel suflet să-l mângâie.
ÎNGEREI DE MIERE
Fântânile din ceruri revarsă peste lume
Zăpezile-argintate din norii suri şi grei,
Vestind că-n astă seară, pe uliţe păgâne
Colinde la fereste cânta-vor îngerei.
Aminte să ne-aducă de vremile bătrâne
Când Maica Preacurată năştea în Viflaim,
Pe pruncul-Împăratul, venit atunci pe lume
Să mântuie păcatul, ca noi să ne căim.
*
Cu suflete deschise, sub stele căzătoare
Cântam să lăcrimeze truditul cel smerit
Un’’Viflaim’’ şi încă o ‚’’Steaua sus răsare’’
Şi ‚’’Trei păstori’’ să fie la inimă primit.
Ne mulţumeau bătrânii cu voce tremurată
Rugând în gând pe Domnul de rele ne păzească
Şi-n straiţele mâţoase ne dăruiau pe dată
Comoară de dulceţuri, în gând ne ispitească.
Apoi, din poartă-n poartă, noi îngerii de miere
Duceam a veştii slavă prin satul sărăcit
Şi-n urma noastră dacă, a fost cumva durere
Măritul prefăcut-a cel suflet, fericit.
***
De-atunci, trecut-au anii şi-a vieţii mângâiere
Îmi tot întoarce gândul spre vremea cea pierită,
Când toţi am fost odată, ca alţii mai devreme
Cei îngerei de miere, din clipa prea grăbită.
COLIND
În tăria cerului,
Şade Maica Domnului,
Cu nori albi învăşmântată
Şi de ingeri conjurată
Ea născut-a prunc de seamă
Lumii ca să-l lase vamă,
Prunc scăldat în prealumină
Pentru vremea ce-o să vină.
Paiele i-au fost sălaşul,
Ieslea strâmtă, legănaşul,
Şi în staul, miei de lapte
Fostu-mi-au străjeri de noapte
Iar o steauă călătoare
Luminat-a cea cărare
Magilor de-acum plecaţi
Toţi cu daruri încărcaţi
Smirnă, aur şi mătase,
Vin şi miere-adusă-n vase
Să mi-l ungă la-nserat
Pe pruncuţul luminat
Înspre adâncite zări,
Pe-ncâlcitele cărări,
Vântul duce vestea mare
Ca s-o afle fiecare.
*
Azi, în lacrimă curată
Şi-ntr-o vorbă lăudată
Îl rugăm smeriţi, frumos
Pe al nostru Domn Hristos,
Să ne ierte de păcate
Cu ispite încărcate,
Să ne-arate dreapta cale,
Luminata Lui cărare.
Să ne-ndrepte-n fapte bune
Să schimbăm trecuta lume,
Ca să fim la judecată
Buni creştini şi fără pată.
El, în raiul de lumină
Nesfârşite vremi de ţină,
Să-i fim oaste preamărită
Într-o lume miruită.
SEARA DE CRĂCIUN
La capete de uliți un clinchet se aude,
E poate clopoțelul de vânturi alimtat,
Dar nu, că prin troiene, nici măcar știu pe unde
Vre-o câțiva copilandri se pun pe colindat.
Micuții, sub ferestre de-acuma laminate,
Cu glas ușor, subțire, aproape îngeresc,
Ne dau plăcuta veste că-n vremi ce nu-s uitate
Maria îmi născuse pruncuț dumnezeiesc.
În Viflaim, în iesle și nu în mari palate
Făcutu-i-au pătuțul a-i fi de legănat,
Iar din afund de lume, pe căi străluminate
Venit-au magi cu daruri, să-i facă lăudat.
Așa zice colindul, că El a fost să fie
A toate iertătorul păcatelor lumești,
Ca toți care-mi sunt vrednici, să poată pe vecie
S-ajungă-n cele raiuri din lumile cerești.
Că El, pe Sfânta Cruce a înfruntat și moartea
Ca-n slavă să se urce la Tatăl cel Ceresc,
Spunându-ne că-n voie și-a îndurat și soartea
Să simtă păcătoșii că rău-i în lumesc.
De-aceea, ei, micuții, tot vin și-aduc-aminte
Colindul cel de miere în vremea de Crăciun,
Să ne spălăm păcate și în smerit, cuminte,
Să vrem a fi în toate cu sufletul mai bun.
*
E-o seară liniștită, cuprinsă-ntr-o ninsoare
Ce-mi cade peste lume și-ncet mi-o troienește,
Din casele mărunte, pe hornuri, în fuioare
Un fum îmi urcă-n ceruri, întocmai ca-n poveste.
AJUNUL DE CRĂCIUN
Ca mâine-i ziua de Crăciun,
Zi Sfânt, Mare, Luminată,
Iar noi, cu sufletul mai bun ,
În seara asta de ajun
O vrem a fi, înfiorată.
Pe uliți, sub ninsori rebele
Mi s-au pornit colindători,
Copii ca ingerei de miere,
Împodobiți cu fulgi de stele
De pace ei aducători.
Pe sub ferestre luminate
Ne spun colinda ce-a străbună,
Cuvinte sfinte, așteptate,
În toate cele-adevărate,
Despre Iisus și Maica Bună.
Colindul lor, din voci smerite,
E leac vindecător la toate
Ce-au fost de Domnul sorocite,
Și-apoi, întocmai împlinite
Ca noi să știm a le socoate.
Bătrânii cei cu suflet mare
Îmi lăcrimează pe ascuns,
Știind că-n vremi, mai fiecare
Au fost ca băiețandri care
Acum colindul și l-au spus.
*
Apoi, cu ceata strânsă toată
Și straițe pline de bucate,
Copiii dau la sat o roată
Oprindu-se din poartă-n poartă,
Ne facă clipele-mbunate.
NOI UMBLĂM SĂ COLINDĂM
– Îi slobod a vă colinda, pe voi boierilor cinstiți?
Tot întrebam din poartă-n poartă, noi prichindei de două șchioape,
– Apoi poftiți, ziceau găzdoii, ca să vedem dacă îmi știți
Să colindați colinzi frumoase, din vremi bătrâne și uitate.
Noi, începeam cu-n ,,Viflaim” și mai apoi cu ,,Trei păstori”
Și ne sileam să-i mulțumim pe cei creștini de lângă noi,
Și nu știu cum, da-n a lor gene, văzutu-am de atâtea ori
Cum boabe mici de lăcrimare adesea le curgeau șiroi.
Ei ne dădeau atunci de toate, colaci și bani și nuci și mere
Și mângâindu-ne pe creștet, eram de dânșii lăudați,
Apoi plecam pe mai departe să colindăm, precum se cere
La neamuri dulci, ori mai departe, știind că suntem așteptați.
*
Așa era atunci, odată, în vremea ceea de demult,
Când colindam de-a roata satul îmbucurați și-n mare fală,
Nici nu știam de-i frig ori zloată, de drumu-i lung sau de-i prea mult,
Ci doar că ținem cum se cere, de-apururi sfânta rânduială.
În noi era nădejdea lumii, speranța celora bătrâni
C-o fi cine colinde încă în sfânta zi de sărbătoare,
Că nu ne-om lepăda credința și nu ne-om face iar păgâni,
C-om fi creștini români cu toții și-om ține țara asta mare.
*
E seara sfântă de ajun și-aud pe uliți clopoței,
Îmi sunt copiii-n a mea poartă ce mi se cer la colindat,
Le-oi da de toate, cum se cere, pruncuților, că-s mărunței,
Dar duc cu ei nădejdea lumii și de-asta sunt, de lăudat.
NOAPTE SFÂNTĂ
S-aud colinde în Ardeal
În clinchet lung de clopoţei,
Aprinsă-i candela în deal
În suflet, la românii mei .
Şi lin se cerne cea colindă
Ca neaua albă şi curată
În suflet, unde stă s-aprindă
O amintire ce-i uitată,
Când mic, pe uliţa cea mare
Cu cete de copii voioase,
Cântam în tinde ca-n altare
S-aducem Raiu-n cele case .
Noi, îngeri albi, cu gust de miere
Duceam în glas curat, senină,
Cea lacrimă de reînviere
Cu pace caldă şi-n lumină .
Cu straiţe grele de bucate
Când luna iasă sus pe creste,
Ne risipeam pe innoptate
Spre ninse case, ca-n poveste.
Şi-n urma noastră în Ardeal
În sul de nea la cer se suie,
Ca fum uşor din deal în deal
Miros de mere şi tămâie.
ÎNGERAŞII
La ceas de seară sub ferestre
Ciorchini de mici colindători,
Îmi dau de veste, că sub astre
Hristos mi s-a născut în zori.
Cu glas curat de heruvini
Îmi spun povestea ceea sfântă,
Cernut l-i sufletul divin
În neaua albă ne-ncepută.
Colinde ştiu de la bătrâni
Şi-aşa cum sunt le vor lăsară,
Să ungă suflet de români
În astă sfântă, lungă seară.
Apoi micuţii prichindei
S-or pierde-n zări de nea curată,
Lasând miros de colăcei
Pe noaptea sfântă, nepătată.
TE-AŞTEPT CU DRAG ÎN MINE,
MOŞ CRĂCIUNE
Îmi amintesc de vremile trecute
Când îi scriam scrisori lui Moş Crăciun,
Când îi spuneam de mine toate vrute
Că mi-s cuminte, harnic, cel mai bun.
Şi când ceream, la fel ca altădată,
Să îmi aducă iar ce mi-am dorit,
O portocală mare, parfumată,
Bomboane dulci sub bradu-mpodobit.
La schimb îi dam răsplată, eu, smeritul,
La Moşul cel cu vocea, cam schimbată
Ce semăna la vorbă cu bunicul,
O poezie bine învăţată.
Priveam cu jind la sacul cu de toate
Ce-avea în el o carte cu poveşti,
Cadourile mele mult visate
Şi câte toate pungi, să te-ndulceşti.
Îi mulţumeam apoi, cu fâstâceală
Luându-mi cea comoara mult dorită,
Înfericit copil c-o portocală,
Îmbucurată clipă, neminţită.
*
Cât fi-va Moşu-n gându-mi şi-n simţire
Mereu voi fi copilul pofticios,
C-o lacrimă ce-o pun pe amintire
Întorc la mine pruncul cel sfios.
Să mă mai bucur iară de-o bomboană,
De bradul cu beteală-mpodobit,
De Moşul coborând dintr-o icoană
Ce-atunci clipita vieţii, mi-a vrăjit.
Mai simt şi-acum mirosul de pădure
Ce-nfiora odaia de la drum,
Când bradul meu, ucis de o secure
Ne însfinţea în seara de Crăciun.
SĂ DUCEȚI VESTEA ÎNCĂ MAI DEPARTE
-Tu, călătorule aflat în Viflaim
Când l-a născut Maria pe Hrisos,
Ne spune cum a fost, ca noi să știm
A ni-l iubi de-acuma, mai vârtos.
– A fost precum ne-a zis Botezătorul,
Că din Fecioară prunc mi se va naște,
Și că va fi Iisus, Mântuitorul,
Venit să ierte lumea de păcate.
Când s-a născut, prin locuri vechi, străine,
O stea a strălucit adânc în noapte,
Trei magi pornit-au Lui să se închine
Știind că El ne-o mântui păcate.
Și cerul s-a umplut de veselie,
S-a bucurat și Tatăl din ceresc
Că s-a-mplinit porunca și-o să vie
Alesul cel din neamul omenesc.
La toți le spuneți dară să se știe
Că s-a născut acel fără de moarte,
Ce a venit pe lume să ne fie
Îndrumător la minunate fapte.
Ne-o învăța să fim numai iubire
Și iertători cu toți și cu de toate,
În pace să trăim și-n fericire,
Să vrednicim în mărețite fapte
*
Acuma duceți vestea-n larg de lume
Să afle toți că-n seara de Crăciun,
S-a săvârșit aicea o minune:
Ne-a dat Cerescul fiul Lui cel bun.
Că el va fi a lumii așteptare,
Venit să scape omul de păcate,
Învățătorul nostru cel mai mare
Deschizător de raiuri mult visate.
VOI POEȚILOR…
Voi poeți cu lira unsă în a lumii pătimire
În ascunsul dor din inimi, în speranțe și-n iubire,
Voi din voi în bobul slovei puneți lacrimă-nstelată,
Fie-mi suflet pentru strofa cea în doruri legănată.
Și din ce v-au dat strămoșii, înmiita lor avere,
De smerit, de bunătate, de răbdare în durere,
Ridicatu-le-ați Columne, nu râmînă ei datori,
Nobilând a voastră slovă cu-a lor nume de eroi.
Și tot voi, din drag de țară și de-a neamului iubire
Ridicatu-mi-ați străbunii steie-n timp de veșnicire,
Ca să trecem greul lumii, cu-amintirea lor în gând
Și în veac puteri ne vie de aicea, rând la rând.
Și din lira voastră veche, vine vers de ciocârlie
Ce în vremuri nourate leac la inimă ne fie,
Ne adune în unire și ne țină strâns legați,
Ca măcar cât trece răul, să mai știm că suntem frați.
Voi poeți, lăuta lumii, coarda ei care vibrează
Ca să-mi țină conștiința judecății noastre trează,
Voi îmi sunteți la răspântii de-ncurcate, aspre vremii,
Însfințitele troițe, să ne scoată-n primăveri.
Și tot voi ce-aveți cuvântul cela plin de-nfiorare
Sunteți flacăra aprinsă a speranței viitoare,
Că deși acum, de-o vreme, răul nu se lasă dus,
O să vină timpul cela, ce mereu în vers l-ați pus.
De-aia voi, cât ține lumea, sunteți lira ei de aur
Ce slăviți virtuți și oameni ce-a lor frunți se-ncing în laur,
Arătându-ne cum lumea, dintr-un vers se-nflăcărează,
Schimbând veacul vechi cu altul, ca să-mi țină viața trează.
Dragii mei poeți de suflet, nesecat vă fie harul,
Iar la vremi de bucurie ridicând în sus paharul,
Noi vom ști c-al vostru suflet dăruitu-l-ați din voi,
Să-nfioare clipa vremii și simțirea ce-i în noi.
––––––––––––
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș, Decembrie 2019