LA STĂNA LUI SÂNU.
Ciobanului Chiorean Gherasim,
zis Sânu din com. Balda-jud,Mureş
La stâna lui Sânu, pe-un umăr de deal,
De roată privirea ţi-o-ntorci peste lume,
Vedea-ve-i icoane cu sfântul Ardeal
Rămas veşnicie, spre ziua de mâine.
Aici în mirosuri de fragă-ndulcită,
De ierburi sub coase cu fin cimbrişor,
Mereu umblătoare prin lumea grăbită
Îmi paşte o turmă, cu oi în ciopor.
Sub ploi ce înmoaie, sub soare ce uscă,
Sub vremuri vântoase cu gust de amar,
Sub stele în noapte şi-n frigul ce muşcă
Stă stâna lui Sânu, pe-ntinsul hotar.
Cu tot ce îmi mişcă în lung şi-n lăţimea
Cereştilor dealuri păscute cu greu,
E-n veci priponită, de-odată cu lumea,
Bătrâna lui stână, sub ceruri mereu.
Pe dealul acesta, din vremi de-nceputuri
Trecut-au cu turme strămoşii uitaţi,
Acuma cu toţi-s vecie în luturi,
Cărări însfinţite, cu urme de taţi.
***
Noi suntem nimicuri din lunga vecie,
Clipite pierdute pe-o vale şi-un deal,
Cel veşnic ce fi-va mereu măreţie
Rămâne doar Domnul şi sfântul Ardeal.
SMERITE ICOANE
Tot trec de milenii, veniţi din vecie
Ciobanii cu turme prin sfântul Ardeal
Şi-n mers de talangă, spre cea veşnicie
Smerite icoane-s pe-a timpului val.
Ei vin din istorii, şi-acolo s-or duce
Să-şi facă menirea şi cel împlinit,
În mersul prin lume tot vrut-au s-apuce
O clipă ferice pe drumul sortit.
Mereu în rotire din timpuri străbune
Ei fost-au pe-aicea păscând veşnicii,
Din slova-ndoinită făcut-au minune
Să fie rostită din tată în fii.
De-aceea ciobanii, băciţa şi-o turmă,
Cu stâna bătrână din vârful de deal,
Clipite-s de timpuri şi urmă din urmă,
Din prea-răbdătorul, smeritul, Ardeal.
Ei sunt începutul din vremuri uitate,
Răbojul durerii, speranţa, credinţa,
Pământul şi cerul şi sfânta dreptate
Şi jalea-ngânând Mioriţa.
De ele s-or duce pierind în uitare
Sărac va fi veacul şi sufletu-mi greu,
De-aceea Mărite-n a Ta îndurare
Mai ţine-mi ciobanii pe-aicea mereu.
PĂSTORUL MIORITIC
Mereu udat de ploaie şi-apoi uscat de vânt,
Cu soarele pe creştet, sub astre adăstând,
De vorbă cu luceferi pe-ntinderi de câmpie,
Păstorul mioritic e stâlp de veşnicie.
De mii de ori în veacuri urcat-a către munte
Urmând cărări de stele de mintea lui ştiute,
Cea stână i-a fost casă, iar inima-i rănită
In fluier pus-a doina, din suflet tăinuită.
La tânguiri de bucium a fost la datorie
Să apere ce neamul lăsatu-i-a moşie,
De-a fost cu biruinţă, s-a reîntors la stână,
De soarta i-a fost crudă, rămas-a în ţărână.
Aşa trecut-a lumea cu bine şi cu rău,
Din vremile bătrâne, e cap la neamul tău,
Nu mi-l căta-n altare la chipuri de icoane
Că-i pulbere de stele, şi-apoi , e-un simplu IOANE.
*****
Din vremile bătrâne e cap la neamul tău
Şi lumea a trecut-o cu bine şi cu rău,
Acuma-i dus cu veacul prin locurile cele
Să-şi păstorească turma, prin pulbere de stele.
REPETABILA POVESTE
Ca un şarpe se strecoară urma drumului de care
Ce se pierde în hotare printre dealuri obosită,
Câte-un prun o străjuieşte, ca la umbra lui răcoare
Să găsească truditorul în amiaza-i lenevită.
Mai la deal, bătrâna stână toarce vremuri înstelate
Şi în colţul cel de lume ea e stâlp de veşnicie,
Timpul care a-ngropat-o, dimpreună-i ţine parte
Să slujească neamul care, e aicea din pruncie.
Înşirată pe cărare, mergătoare, liniştită,
Turma urcă dinspre vale în cadenţă de talangă,
Mirosind a caş de oaie şi-a jintiţă îndulcită
Şi-a mohor şi-a iarbă verde, toate strânse-ntr-o desagă.
Către seară, umbre late îngustând a lumii zare
Bat în cuie de luceferi bolta ce se potcoveşte
Şi-nălţându-se spre astre, totul cade în visare,
Adormind sub Carul Mare, repetabila poveste
PĂCURARII
De trei zile păcurarii trec prin margine de sat
Şi-n samare duc măgarii osteneli şi dor de casă,
Dintr-un mal al vieţii-n altul ei se duc în neuitat
Cu vecia lumii-n traistă, în ce-a vreme neîntoarsă.
Ca năluci fără cuvinte, poleiţi cu stropi de stele
Se petrec sub cerul vieţii pe-a lor drum nerătăcit,
Lăsând veşnic însfiinţită urma gândurilor mele
Ce-i aduce şi mi-i duce, din uitare-n, nemurit.
Noaptea, îşi citesc cu gândul hărţi pe bolţile cereşti
Şi cărări ce dorm sub stele ne-ncurcate le urmează,
Că aşa tot învăţat-au din răstimpuri strămoşeşti
Să colinde largul lumii, sub a nopţii bună pază.
Fără ei am fi nimica, nici clipită, nici vecie,
Doar o filă rătăcită din ce-a fost cândva-nceputul,
Că din vremi în lăzi de zestre, chiar de fost-a sărăcie,
Ei au pus frumosul vieţii, ca să nu uităm, trecutul.
De-i vedeţi, închinăciune să le faceţi ne-ncetat
Şi în gând le daţi mărire pentru viaţa lor amară,
Că de-o vreme mult prea lungă, nu mai trec la noi prin sat
Ei ce-au fost din străvechime, până ieri, un stâlp de ţară.
***
Când s-or pierde în uitare destrămând a vieţii iţă
Sărăciţi vom fi de veacul ce cu ei s-a încheiat,
Mi-or rămâne-n gând icoană nemuriţi de Mioriţă,
Şă-i aştept trecând în toamnă, printr-o margine de sat.
OANEA
Bunului meu vecin din com.Găneşti-jud Mureş
S-a prăpădit şi Oanea, azi dimineaţă-n zori,
Lăsând bătrâna lume s-o slugărească alţii,
Că el, de când se ştie, doar de puţine ori
În scurtă bucurie mâncat-a dumicaţii.
Din fragedă pruncie crescut-a lângă oi
Tot păşunând la timpuri cu turme de mioare,
Cu doi măgari alături şi câinii lui vioi
Rotit-a-n anotimpuriîn ţandăra de zare.
A stat doar ierni pe-acasă cu draga lui muiere
Crăciunul să-l petreacă ca ori ce bun creştin,
Să-şi oblojescă boala cu lunga ei durere,
Apoi cu leatul steie-mi la un pahar de vin.
Duminica în strană cântat-a cu diacul,
Lumină la altare tot pus-a pentru morţi
Şi-o rugă la Măritul nalţat-a, ţină-l veacul
În sănătate lungă pe el şi pe-a lui toţi.
Apoi, când colţul ierbii s-o osteni spre soare
Şi în miros de reavăn natura reînvie
Şi-o aduna iar turma, ciopoare pe răzoare
Şi-n Continit s-o duce, la stâna lui pustie.
Cu turma preumblată pe humă şi cu Domnul
Purta-va-n a lui suflet, speranţă tăinuită,
Va sta mereu de-oparte de sat, ducându-i dorul,
Uitat de toţi pe dealul cu stâna-i învechită.
Şi iară până-n toamnă s-o preumbla într-una
Furat de-atâtea treburi din zori şi până-n noapte,
Şi-n somnu-i iepureşte l-o trece-n visuri luna
Spre ziua ce-l aşteaptă, cu-a sale multe toate.
*
Nici n-a ştiut când viaţa trecutu-i-a în grabă
Încărunţindu-i tâmpla cu-argintul lucitor,
Când anii vieţii sale, s-au înşirat pe-o salbă
Îngreunându-i pasul, ce-a fost cândva uşor.
*
S-au întristat cu toţii când Toader, clopotarul,
A dat de veste lumii, prin dangăt tânguit,
Că Oanea lor, sărmanul, sfârşitu-şi-a amarul
Plecând din astă lume, la fel cum a venit.
Şi-atunci, în faptul zilei, cum n-a mai fost vreodată,
Pe-ngusta cărăruie ce urcă-n ţintirim,
L-au petrecut cu toţii, ca turmă dezlânată
Urmându-şi parcă baciul, ce-şi împlinea destin.
La cap i-au pus o cruce, o salcă la picioare
Să mi-l umbrească-n plânset lungimi de timp grăbite,
Mormântul primăvara mi-l pască în ciopoare
Mieluţii fără pată, cu vieţile sortite.
Abia după o vreme simţit-au toţi că parcă
Nici caşul şi nici brânza nu-s mai ce-au fost odată,
S-au învăţat cu gustul, cu a ştiut să-l facă
Plecatul ce-i acuma pe lumea cealaltă.
*
Acum, la vechea stână din dealu-mbătrânit
Alt baci îmi păstoreşte mioarele-nciopoare,
Aici va sta cu veacul mereu la învechit
Şi-apoi, ca Oane şi el, s-o duce în uitare.
***
Prin ei, veniţi din vremuri, plecaţi în veşnicie,
Tot înodat-am neamul şi viaţa-ntre hotare,
Statui şi sfinţi pe-altare ar trebui să fie
Şi neuitaţi de-apururi în gând şi-n închinare.
TOATE-S DUSE ÎN UITARE
Nu mai trec pe uliţi care cu poveri îngreunate
Ce să laşe-n drumul ţării sfântă urmă de copită,
Nu mai scârţâie o roată, nu se-aude de departe
Cum mugeşte a chemare înjugatul glas de vită.
Nu mai vine-n faptul serii ciurda mirosind a lapte,
A trifoi şi-a romaniţă, a mohor şi a măcriş,
Ca să sature copiii, guri flămânde ce la noapte
Vor visa pe-un pat de paie, şi s-or crede-n paradis.
Nu se-nvârte roata morii, jgheabu-n vremi a putrezit,
Vântul doar mai umblă-n poduri răscolindu-l nencetat,
Iar la gatul plin de sălcii, timpul pare-ncremenit
Că de-un veac copii vremii nu-s mai vara la scăldat.
În biserica bătrână învechitu-s-au diecii,
Stana au mâncat-o carii, iară clopotul din turlă
S-a dogit de lunga vreme ce se-ntinde cât toţi vecii
Şi de-abia dacă se-aude, până sus la noi pe hulă.
Nu mai vin feciori prin noapte de la fete iubitoare
Ce au stat cuminţi la poartă amăgite-n sărutări,
Nu mai are-n ea nici noaptea însfinţita ei răcoare
Ca să stâmpere arsura, la truditul în visări.
Nici cocoşii nu mai cântă să trezească zorii zilei,
Nu mai trec cu sapa-n spate spre hotare lucrătorii,
Nu-şi mai pun sufletu-n brazdă şi speranţa-n bobul milei
Preacerşit mereu la Domnul, ca să umple coşul morii.
Nu mai cântă cetăraşii, nu-i mai joc la popa-n şură,
Nu-i mai târg cu turtă dulce, nici cu urs şi ringhişpil,
Toate-s duse în uitare c-au ieşit din cea măsură
Ce-ndulcit-au clipa vieţii, unui suflet de copil.
*
Cât voi fi pe astă lume sta-vor toate-n dulce gând,
De-oi pleca, lua-voi lumea ce-am gustat-o şi-am trăit-o,
Şi-ntr-o lacrimă fierbinte o voi pune-o aşteptând,
Că-ntr-o zi mă voi întoarce, în cea lume ce-am iubit-o.
***
A trecut mai ieri uitarea peste viaţa-mi dinainte
Ca să-mi fure, de s-o poate, tăinuitele-amintiri,
N-am s-o las, că pus-am lacăt peste toate ce-s trăite
Să le ţin să se-nvechească, ca icoane-n mănăstiri.
———————————–
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș
August 2020