OCROTIȚI-MI DARĂ FLOAREA
Noi ne credem, deocamdată, că suntem coroana lumii
Și ca noi deștept nu este pe întinsul, largul, humii,
Că în gândul nostru încă, un răspuns avem la toate
Și că-n țandără de minte stau istorii adunate.
Dar ca noi, sămânța florii, nu stă nici ea mai prejos,
Și-ntr-o boabă, cât nimica, are și ea gând faimos,
Ține și ea-n a sa minte, când cea viață să-și pornească,
Cum și cât în orice parte, să se-ntindă și să-mi crească.
Ce culori să-mi aibă frunza, floarea și a sa petală,
Ce miros aibă-mi corola ca să-mi stea în mare fală,
Și ca omul, mândră-mi fie și-naintea tuturor,
Cât căldură, câtă apă iar prii de la izvor.
Cât de moale-mi fie vrejul, vântul poată să mi-o-ndoaie,
Cât de ’naltă fie-mi dânsa, cum să-și spele fața-n ploaie,
Când veni-va lunga toamnă cum sămânța să și-o coacă,
Să și-o-mprăștie în juru-i, învelită-n a ei teacă.
Cât să stea în frigul iernii până-n prag de primăvară,
Iar în vara cea fierbinte cum să stea ca să nu piară,
La ce boli ea leac să-mi fie pentru neamul omenesc,
La descântece de babe, ce să ia din omenesc.
**
Ei, vedeți cum ceea floare nărăvită-i ca și noi,
Doar atât că nu vorbește și nu umblă ca și voi
Și ea simte și gândește, poate-n somnul ei visează,
Iar cât stă în astă lume, are și ea, mintea trează.
Și ca noi pământ se face înfrățindu-se cu el,
Are-n ea dureri și jale, fericire în alt fel,
Ocrotiți-mi dară floarea, că e suflet omenesc
Și ca noi și ea trăiește, sub același sfânt ceresc.
CEA LEȘINATĂ TOAMNĂ
Cea iarnă mi se lasă greu de dus
În alte locuri, undeva-n apus,
Se încâinește-aicea să-mi rămână
Măcar așa un pic, vre-o săptămână.
Lăsați-o dară, mendrele să-și facă,
Îmi are mintea dusă, rece, seacă,
Mi se va duce ea că vine-n urmă
O primăvară care viața-i curmă.
Așa îmi face ea de-un timp încoace,
Se dă bățoasă, nu ne lasă-n pace,
Îmi știe că-n simțiri n-o prea iubim
Și pe la spate încă o bârfim.
De-o bună vreme-i mult prea leșinată,
Nu are frig, zăpada așezată,
O ține-așa, ca Nae, bețivanul,
Tot așteptând să-mi treacă cumva anul.
De tot așa o fi, nu e de bine,
Din an o scoatem fără de rușine,
Îmi seamănă mai mult a toamnă lungă
Nu iarnă viforoasă să ne-ajungă.
Așa că ducă-se de-acuma-n treba ei,
În urmă fiind lătrată de căței,
Mai vină dac-o vrea abia la anul,
Dar iarnă fie-mi, nu să-mi țină barul.
———————————–
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș
24 martie 2020