MAI ȚINE DOAMNE …
Mai ține Doamne veri câte-o să vină
Tot rând la rând cât Tu binevoiești
Și-n caldul lor, mai încă ne alină
Cât viața noastră înc-o sorocești.
Mai ține Doamne veri ca altădată
Cu luna-ascunsă după nori în nopți,
Aminte să ne-aducem cum odată,
Îmbrățișam smerite fete-n porți.
Mai ține Doamne veri în fierbințeală
Să coacă lanuri fie pentru pâine,
Să ostenim din zori și până-n seară,
Îmbucurând și ziua cea de mâine.
Mai țiune Doamne verile lungite
Ne sature odată de căldură,
Și-n dor îmi ține mandrele-mi iubite
Ce se smeresc când cerem doar o gură.
Mai ține-mi Doamne Tăul cu broscuțe
Și Valea și izvorul, nesecate
Și mură coaptă dă-mi și dă-mi frăguțe
Înmiresmate toate, parfumate.
*
Mai dă-ne Doamne-o vară, de pomană,
Mai către iarnă, ție-o săptămână,
Și am să pun în zi la-Ta icoană,
Smerite plecăciuni, până-n țărână..
**
Mai dă-ne Doamne vara fie vară,
Ne arză colbul pus pe sfânta urmă,
A carului trecut mai decuseară
Prin timpurile vechi, rămase-n urmă.
Mai dă-ne Doamne veri trăite-n pace,
În sănătate încă și-n iubire,
Noi mai vedea-vom încă ce vom face
S-avem la ele, bobi de fericire.
ALEGERE
Române, tu ești viță de dac, din cei plecați
Columne să se facă prin largile-mi hotare,
În ele-n fala lumii să-mi steie înstelați,
Exemple de virtute, de cinste și onoare.
Ei au știut că țara și neamul și părinții
Sunt stâlpii de nădejde a vieții răbdătoare,
Că Domnul ni-i nădejdea ce-o avem în cuta minții
Și-n umbra Lui călca-vom, cărare suitoare.
Că doar uniți în cuget, în suflet și-n simțire
Strămoșii noști’ din humă ne-or înmii puterea,
Și în curat de sta-vom cu toți-n viețuire,
Ne-om apăra moșia și cinstea și averea.
Ni-i prea bogată țara, cu tot ce-n dânsa are,
De-aceea râvnitorii viața ne-o amărăsc,
Mereu cu focul luptei ne-ncearcă fiecare
Să poată pune mâna, pe ceea ce tânjesc.
Posada și Rovine și Baia și Vaslui,
Călugăreni, Șelimbăr, la Plevna, Mărășești,
La Oarba cea de jertfă, la mine-n sat, pe Grui,
Sunt sfinte cimitire cu oase strămoșești.
Sunt mulți ca frunza-n codru vitejii mei eroi,
Ce au știut că țara cu jertă mi se ține,
În nesfârșit pomelnic ce-ajuns-a pân’ la noi
Sunt file de istorii, cu ei, în măreție.
*
Azi ce avem în țară? Hoție, lașitate,
Nemernicii în toate, minciună și trădare,
În neam se veștejește iubirea cea de frate,
Își râd în pumn dușmanii, de-a noastră dezbinare.
Nemerniciți ai lumii, voi nu vedeți că țara
Cu toate ale sale se află-n cumpănire,
Ne-or secera dușmanii ca lanurile vara,
Ne-o spulbera nu neamul, ci-a noastră dăinuire.
Treziți-vă că țara-i pe buză de prăpăstii
Și-un pas greșit de facem, vom pierde tot și toate,
Să-mi cumpăniți dar bine, că-i cruce de răspântii
Și-acuma se alege viața, de cea moarte.
REÎNTORS ÎN CUIBUL VIEȚII
A plecat, demult, cândva, din sătucul lui uitat
Rost să-și facă-n larga lume, un copil îndurerat,
A lăsat bătrâna casă și s-a dus printre străini
Ca să poa’ să se domnească, în cea lume de haini.
A-nvățat pe rupte carte, ca s-adune-nțelepciune,
Să urmeze școli înalte, să îi creasc-al său renume,
Ca să poa’ să mulțumească celor care au crezut
Că va fi copilu-n stare, pentru câte a făcut.
S-a domnit prin lumea largă și-a urcat către putere,
Laur el și-a pus la nume și crescut-a în avere,
Faima i-a juns departe peste mări și peste țări,
Iar sătucul de pe Coastă, la ținut în neuitări.
Și când dorul, ca o rană, la-ndemnat să vin–acasă,
Gârbovit de-acum sub glorii într-o viață norocoasă,
Fiu rătăcitor prin lume, s-a întors la cuibul său
Să se spele de păcate și să-l ierte Dumnezău.
Au căzut la numărare mulți pe care i-a știut,
Duși în lume, dați veciei țintirimului sub lut,
Cei rămași, sunt toți ca dânsul, nevoiași îmbătrâniți,
Buni de puși catapeteasmă cu bărboșii ceia sfinți.
Satul lui, de-acum e altul, nu-i mai cel ce-a fost odată,
Cuib de rai și fericire cu-a sa viață preacurată,
Cu smeritul său, sfielnic și cu cea bunăcuvință
Ce te face om pe-o viață, trăitor într-u credință.
Azi, pe ulițe-nierbate, casele îmi sunt rărite,
Nu mai e în ele suflet, fiind de-acuma părăsite,
Moară nu-i că nu-i mai cine să mai toarne boabe-n coș,
Că morarul nostru harnic, e-un moșneag neputincios.
Școala s-a hâit de-o vreme, că nu-s prunci de-nvățătură,
La hotar puțini mai lucră pentru sfțnta-mbucătură,
Iar în față la altare, sfinții-s singuri uneori
Că duminica la slujbă, păcătoși îmi vin vre-o doi.
Nimeni n-a rânit izvorul ce-i de-acum înnămolit,
Roata morii-i cu butucul ros de vremi și-nțepenit,
La răspântie de drumuri crucile îmi stau în rână,
Iară cumpăna fântânii s-andoit, că e bătrână.
Doară numai țintirimul se întinde, se lățește,
Nume dragi s-au șters pe cruce sub melinul care crește,
Cuprinzând cu a lui umbră somnul celui veșnicit,
Ce-i cu neamul lui de-acuma, sub a timpului umbrit.
*
Înturnat de vrei cu totul, ca să-mi fii cu al tău neam,
Ia-ți postate lângă dânși, ca umbriți de-același ram
Să-mi fiți unul lângă altul pe sub floarea de melin,
Unde neamul se-nvechește, cât veciile mi-l țin.
A TA URMĂ
Motto: A ta urmă înstelată
Spune-mi-o c-ai fost odată
Clipă de nemărginire,
Într-o vară, cu iubire
Sărută valul urma-ți din nisipul
Cu pașii tăi pe-acolo-n preumblat,
Eu ca și el, cu gândul mângâi chipul
Acelui vis de-o vară, ce-a plecat.
E valul umbra timpului ce trece
Lăsând în urmă dulce-nfiorare,
Cu gândul încă, ani mi te-oi petrece
Să-mi fii aevea-n clipa de visare,
Ți-oi ține-n minte chipu-n al meu gând
Iubire din cea vară neuittată,
Și-oi re-nvia în minte rând la rând
Vecia clipei cele, ne-ntinată.
*
Alți pași de-atunci vor răscolit nisipul,
Tot încâlcindu-i urme trecătoare,
A tale însă vor dura cât timpul
Va curge-ncet, sub stele căzătoare.
**
Lăsăm o urmă-n viața trecătoare,
Ce-o șterge timpul cela nemilos,
Ea ține doar o clipă și-apoi moare,
Uitându-ne că pe aici am fost.
———————————–
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș
Iulie – August 2020