Ne-a pedepsit pământul de câte i-am făcut,
Noi rostul îi stricat-am și-ajuns-a de-a zăcut,
Tăiatu-i-am pădurea de aer nu mai are,
L-am afumat săracul, de-i tot o lăcrimare.
I-am otrăvit și apa cu-atâtea chimicale,
I se topesc ghețarii și peste tot e jale,
Tușește des săracul și-atunci își ‘nalță valul,
Furtuni cum nu mai fost-au izbesc de-a latul malul.
Miroase greu săracul de câtele gunoaie
Le-adună vântul, apa, le duce sfînta ploaie,
Se scutură săracul, dar totul e degeaba,
Că omul azi, cu râvnă, îi tot încurcă treaba.
Cândva i-am fost copilul cu grijă ocrotit,
Acum, dușman îi suntem, viclean, de neoprit,
Îi tot luăm din câte vecii a adunat
Și-l facem zi de ziuă, bolnav și întristat.
*
Să-l mai lăsăm în pace, să poată să-și revină,
Spășiți să recunoaștem că noi suntem de vină,
Că dacă nu-nțelegem și el s-a mânia,
O bună zi cu dânsul, în veci n-om mai avea.
ÎNTR-O ZI, PE LA APUS
Într-o zi, pe la apus,
Numai îți vedea că nu-s,
Spune-ți un cuvânt de bine
Ca la toți, și pentru mine.
Într-o zi, pe la apus,
Auzi-ve-ți că m-am dus.
Voi, de mine de vi-i dor
Lăcrimați-mă-n fior
Și-ntr-o țandără de gând,
Către ceruri murmurând,
Rugă-mi faceți de iertare
Să primesc cea îndurare
De la Domnul Nostru, Mare.
Azi, vedeți că nu-i de șagă
În această lume-ntreagă,
Că nu știi clipa când vine
Și te-alege și pe tine
Să fii colo în ceresc
Într-un rai dumnezeiesc
Floare într-un strat de flori,
Colo, dincolo de nori.
De-asta-ți cer, mă lasă Doamne
Să mai stau vreo zece toamne
Ici pe huma ăstui loc
Plin de dor și de noroc,
Și-apoi când m-oi plictisi
Către tine voi veni,
Când o fi, nimeni n-o ști,
Într-o zi, pe la apus…..
ALEGERE
Coronavește-mi-i Tu Doamne, pe toți dușmanii țării mele,
Să vadă fața hâdă-a morții și-n clipele acele grele
Să se gândească înc-odată că doar iubirea fericește,
Iar ura ceea veninoasă, pe mulți de-acu-i, sălbăticește.
Coronavește-mi-i Mărite, pe cei ce fură munca țării,
Adună-mi-i pe toți grămadă și-azvîrlă-mi-i ’n-adâncul mării,
Din cartea viețíi al lor nume mi-l șterge Doamne pe vecie
Și pe întinsul vetrei noastre, de ei mai nimenea să știe.
Coronavește-mi-i Tu Doamne pe cei ce neamul și-l bârfesc
Și care-și uită moșii care, în mii Columne odihnesc,
Ei, veșniciții, dau putere atunci când țara e la greu
Și ne-ntăresc în toiul luptei, cum tot făcutu-mi-au mereu.
Încoronează-mi-i Tu, Doamne, pe cei ce țara și-o iubesc
Și pe urmași i-nvață încă, același lucru cât trăiesc,
Știind că țara e în toate și neamul încă lângă ea,
Iar astea două împreună, le este tot ce pot avea.
Încoronează-mi-i Mărite, pe cei ce-n muncă ostenesc,
Ei sunt acei ce-mi țin moșia, rotundă încă, în lumesc,
Pe ei să-i duci în raiuri Doamne, atuncea când o fi la gata,
Și de ai loc și pentru mine, mă pune lâng mama, tata.
Mereu ce-a lume-i împărțită, în ceia răi și ceia buni,
Pământul însuși, de-opotrivă, e rai ori casă de nebuni,
Ni-l lași așa, ca noi s-alegem, în care parte vrem să fim,
Alegem aur și puterea, sau doar pe Tine, te iubim.
———————————–
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș
Aprilie 2020