FILOZOFÂND ….
Visători care îmi treceți ceruri cu luceferi ninse,
Lumi aflate la-nceputuri cu genuni încă nestinse,
Căi Lactee nesfârșite adunate la un loc
Și întinse universuri, stând sub umbră de noroc,
Azi, robitu-v-a acela ce-i în jurul vostru roată,
Nevăzutul, el, Nimicul, ține-n frâu a voastră soartă,
Să v-arate că ce-i Mare și în maluri necuprins,
De-un Nimic ce nu se vede, poate fi ades învins.
Visători, vă-ntoarceți gândul spre cea lume nevăzută,
Ce-i la fel de necuprinsă, dar tăcută, oarbă, mută,
Să vedeți că nu cel Mare are-n el mereu putere,
Că și Micul, nevăzutul, ce atinge poate piere.
Micul, Mare, e totuna, când puterea vrea s-o-arate,
Sunt la fel acele două nemblânzitele surate,
Noi, la mijloc, între ele, nebunatici visători,
Umblători prin ‘nalte ceruri, și-n Genuni, scoborâtori.
*
Azi, în nopți privesc la ceruri cu luceferii în roi
Și prin cele nesfârșituri văd n-ainte și-napoi
Goluri încă neumplute, unde nici nu știm ce este
Și-unde poate, el, Nimicul, ceea lume-o stăpânește.
Soarta noastră-i schimbătoare, când Nimicul și cel Mare
Ne lovesc pe negândite, uite-așa, la întâmplare,
De-aia zic: Noi, muritori, suntem veșnic frunze-n vânt,
Viețuind pe-un bob de humă, cuibul nostru, drag Pământ.
N-AM FOST NOI….
S-a uscat demult cerneala în bătrâne călimări,
Pana s-a tocit de-acuma nemaiscrijelind cărări
Pe hrisoave-ngălbenite de a timpului vecie,
Ce-a trecut, grăbindu-și pașii, prin pustia-mpărăție.
Alte vremi se cern acuma peste locurile-n care
Din-ceputuri, el, Adamul, îmi pornit-a pe cărare,
Să se-nalțe în virtute, să dezlege-a vieții taină,
Și prin cer cuibar să-și facă, deschizând a lumii geană.
El, în boaba lui de minte, îndesat-a înțelesuri,
Taine ce i-au dat aripe la visări și la eresuri,
Ca să poată-n fulgerare cu a gândului putere
Să ajungă până unde, nesfârșitul Timp, îmi piere.
Ceru-ntreg și lumea toată mestecată-n a lui gând
Sunt puteri ce mi-l ridică întărindu-l rând la rând,
Să se rupă de țărâna ce mi-l ține-ncătușat
Și cândva, prin universuri să mi-l văd de-aici plecat.
De mi-e pace și frăție, a lui minte ce gândește
Cu a celorlați de-o seamă negreșit se împlinește
Și atunci, a sa menire de a fi cuceritor
Prin cerescuri nesfârșite, fi-va vis, izbăvitor.
*
Ce păcat că astăzi lumea doar visează cu-al ei gând
Să se-avânte printre stele și Lactee Căi urcând,
Când în fapt, pe astă humă, ea cu ea se războiește
Pentru-avere și putere, nimicindu-se orbește.
Nu ne-am înțeles menirea ce ni-e dată de ceresc,
De-asta tot pierim la rânduri dup-un timp, din pământesc,
Alții vin la rând să-nceapă cel urcuș izbăvitor,
Iar de-or fi cumva mai vrednici, fi-vor lumii-nvingători.
Cum azi lume-ai împărțită, cum gândește și voiește
N-are sorți de-a fi mai bună, că-n păcate se-nmulțește,
De-asta vine el, Nimicul, să ne șteargă de pe humă
Și-alți Adami aici s-aducă. Nu vă place cum vă sună????
**
N-om fi noi aceia care să ne facem cuib prin stele,
Prea-ntinați mai suntem încă să ajungem pân’ la ele,
Vie alți-n urma noastră, mai cuminți, mai doritori,
Noi, cât înc-avem clipite, vor rămne, Visători.
———————————–
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș
Aprilie 2020