S-au scuturat și teii și floarea de salcâm,
Venit-a iar o vara de-acum pe-acest tărâm,
Vom căuta cu toții să ne ferim de soare
Cătând în crucea zilei, o pală de răcoare.
De-acum, n-o fi cum fost-a nicicând în ăsta loc
Iubirea tinereții sub umbră de noroc,
Trecutu-mi-a ca și valul pe-ntinderea de ape,
Că nimenea de dânsa nu are cum să scape.
Simțitu-i-am vâltoarea la fel ca fiecare,
Am fost și eu copilul visării urcătoare,
Topitu-m-am cu totul în focul din sărut
Și jurăminte spus-a cuvântul meu cel mut.
Făcutu-mi-am nesomnul cu chipul tău în gând,
Treceau în zbor clipite și zile-ntregi visând
La cum va fi în viață alăturea de tine,
La cât ne-o fi norocul, la cât ne-o fi de bine.
*
Atunci a fost iubirea acea adevărată,
A simțurilor vrere, curată, lăcrimată,
Pornită din adâncul ființei ce a vrut,
Să fie cum o alta n-a fost pe ăsta lut.
**
Acum, în toamna vieții trăim din amintiri,
Ne-nfiorează-n taină trecutele iubiri,
Și nevăzuți de nimeni, le punem la plecare
O lacrimă din suflet, pe rând, la fiecare
**
Iubirea este viață, ca arșiță arzând,
Ea îmi rămâne taină în țandără de gând,
Mereu va fi sublimul cu gust de Rai ceresc,
Fiorul dat de Domnul, ca dar dumnezeiesc.
26.06.2020
CĂLĂTORUL DOR
DORUL mi-a trecut aseară spre vâlceaua înflorată,
Un culcuș să-și cate dânsul în a nopții mângâiere,
Mi-o dormi ca și-altădată sub cea bolta înstelată,
Până mâine când îmi fi-va, iarăși fagure de miere.
Tot mă-ntreb, așa, ca omul, Dorule, de unde vii?
Cine te-a făcut pe tine și te-a pus în veșnicire
În a noastre vise toate tu de-apururea să fii
Să ne-aduci tristeți cu carul, bucurie, fericire?
Tu ești clipă așteptată și speranță ne-mplinită,
Lăcrimarea ăstui suflet, înălțarea spre ceresc,
Neputința vrerii noastre și dorința silnicită,
Foc nestins în fiecare cât îmi fi-va ăst’ lumesc.
Tu-ndulcești clipita vieții, dai speranță, nostalgie,
Pui divinul în arcușul și în struna de vioară,
Ești aripa poeziei, trilu-nalt de ciocârlie,
Mierea visului din noapte și uitarea ce-o să doară.
Mi te-ascunzi de ochii lumii, bine-nchis și ferecat
În cotloanele din mintea fiecăruia din noi,
Stai acolo viața-ntreagă, fiind în veci nevindecat,
Dând dulceața unei clipe dintr-un timp întors ‘napoi.
DORULE, ești umbra noastră, cei ce suntem păcătoșii
Lumii ăsteia deșarte, rece, tristă, oarbă, seacă,
Când ne ții în a ta palmă, suntem încă norocoșii
Ce în drag și-nfiorare, viața vor să și-o petreacă.
Noi te-om face mângâiere, doctorie pentru suflet,
Numai tu să-ți ții cărarea zilnicindu-te în umblet,
Seara, pe la casa noastră tu culcuș mereu îți cată
Și mai pune vii dorințe și-ntr-o inimă de fată.
ÎMI MOARE LUMEA VECHE
Privesc cum moare lumea veche, în care și eu m-am născut,
Neputincios îmi văd cum piere, ceva ce bine-a fost făcut
De moșii mei de dinnainte și încă dinnaintea lor,
Trecând din tată-n fiu într-una, le fie bine tuturor.
Era mai ieri, la mare cinste, CREZUTUL ÎN CUVÂNTUL DAT
FĂGĂDUINȚA, pân’ la moarte, îmi era lege de-apărat,
DREPTATEA îmi era dreptate și ADEVĂRUL, adevăr,
Minciuna te ducea adesea, într-o clipită spre călău.
Copiii își CINSTEAU părinți și nu ieșeau din vorba lor,
Îi îngrijeau, când neputința intra în viața dumnealor,
O fată era FATĂ MARE , neîntinată cu păcat,
Iară nevasta CREDINCIOASĂ, ținea la dragul ei bărbat.
NEMȘUGUL, îi unea pe-aceia ce îmi ereu de-același sânge,
Fălos era STRĂBUNUL NUME, ce-n jurul său pe toți mi-i strânge,
Cine-și IUBEA cu drag hotarul, el ȚARA încă mi-o iubea
Și-n liniște și bună pace mereu averea și-o sporea.
Azi, LAȘITATE și MINCUNA te urcă-n sferele de sus,
Averea strânsă FĂRĂ MILĂ, ca și hârciogul, pe ascuns,
Îți pune lauri pe-a ta frunte, te face mare și fălos,
Îți împlinește-orice dorință, crezându-te un norocos.
Copiii NU-ȘI MAI VOR părinții să fie-n lumea lor de-acum,
De țara asta n-au NEVOIE, ba le mai stă cumva în drum,
Credința-i o POVESTE veche, iar ceea DRAGOSTE DE ȚARĂ
Simțirea nu le-o mai trezește, în mintea lor e-o, vorbă goală.
Cuvântul dat nu valorează nici cât o ceapă degerată,
O fată mare-i depășită de vremea asta desfrânată,
Onoarea nici că mai contează, de-aceea nici nu se mai cere,
Minciuna-i vorbă ca oricare, ba uneori cu gust de miere.
*
Încet îmi moare LUMEA VECHE, cu ale sale toate bune,
ADEMENEȘTE asta nouă, cu visele-i ce-i sunt nebune
Și-așa se trece în uitare un timp ce fost-a preacurat,
În care noi, copiii sorții, în el o vreme ne-am aflat.
Acum, privim a neputință cum pierdem ce-am avut cândva,
Alte năravuri vin de-afară să fac-aicea, altceva,
Să îmi răstoarne vechea lege, mi-o pună ei cu josu-n sus,
Și fără încă să le pese, mi-o duc încet, către apus.
28.06.2020
———————————–
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș
Iunie, 2020