Acoperită-i urma la pașii tăi trecuți,
Pe cărăruia noastră de ceilalți tăinuită,
Pe unde-odat’ trecut-am în liniște, tăcuți,
În fericirea clipei ce-am vrut-o nesfârșită.
Sub un covor de floare, din teii scuturați,
Lăsat-am urmă-adâncă de pași și fericire
Și-n lungi săruturi încă, mereu înfiorați,
Atunci noi veșnicit-am clipita de iubire.
Și-apoi când bruma toamnei cernea din’nalturi frunze,
În strânsă-mbrățișare sub teiul nostru sfânt,
Eu culegeam dulceața la fragedele-ți buze,
Ce tu cu împrumuturi mi le dădeai pe rând.
*
Și-acum, din teiul nostru îmi ninge-ncet cu floare,
Albind cărarea care se-nfiorează iar,
Sub el nu-i însă nimeni în strânsă-mbrățișare
Să-mi ardă-n vâlvătaia iubirilor de jar.
Peritu-mi-a iubirea-aceea ca odată,
La tineri de-acuma imberbi, smuciți, rebeli?
Ei nu-i simt frumusețea, curat-adevărată,
Și nici în jur parfumul la florile de tei.
S-a pervertit iubirea și simțurile noastre,
În ele nu-i divinul din ‘naltul cer ceresc,
Nu arde faclă sfântă în inimile voastre,
Iubirea nu mai are cel gust dumnezeiesc.
**
Degeaba înflorit-au, mai mult de-o săptămână,
Pe-a noastră cărăruie înmiresmații tei,
Nu sunt perechi să treacă ținându-se de mână
Și-n rând la rând săruturi să-și deie pe alei.
Poate în astă toamnă, când scutura-s-or frunze,
Din teiul ce ne-șteaptă de-atâta-amar de timp,
Voi mai veni odată, eu, doritor de buze,
Să-ți sorb dulceți de Raiuri și lacrimi de pe chip.
———————————–
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș
30 iunie, 2020