Mircea Dorin ISTRATE: În dulceața clipei (poeme)

PUNÂNDU-MI  SINGUR  ÎNTREBĂRI

 

Tu, ce-mi scazi și îmi adaugi zilele vieții mele,

Tu, ce ai împărăție ce-a puzderie de stele,

Tu, ce poți oprin-tr-o clipă universal în mișcare,

De ce-mi lași să-și facă viața cum dorește fiecare?

 

Tu, cea cruce de dreptate, de curat și adevăr,

Tu, ce știi prezent, trecutul și ce-o fi de-a fir în păr,

Tu, un munte de blîndețe, de iubire, bunătate,

De ce lași ca lumea asta să îmi cadă în păcate?

 

Tu, ce ai pe mână timpul și întinsul lumii tale,

Tu, ce-n veghe ne-ntreruptă îi croiești luminii cale,

Tu, ce poți întoarce lumea în clipita de-nceput,

De ce lași ca pe-a ta cale să fiu mâine, un pierdut?

*

Tot încerc cu a mea minte să-nțeleg a Ta gândire

Și de ce mă lași pe mine să mă-ndrept spre rătăcire,

Când Tu poți într-o clipită, să mă faci la fel ca Tine,

Bun, curat, cu-nțelepciune, iubitor de orișicine.

 

De ce-mi dai plăceri, păcate, dulci ca mierea-mbietoare?

De ce-mi lași a mea ființă de acestrea iubitoare?

Vrerea mea Mărite Doamne,Tu , o vrei ca să mi-o-ncerci

Ca apoi dacă mă judeci robul Tău să fiu pe veci?

**

Vezi, cum mintea mea nătângă, uneori răspunsuri n-are

Când îmi stă să se socoate de își pune o-ntrebare,

Știu că iar mă lași pe mine să găsesc singur răspuns,

Chinuindu-mă într-una, de din zori pân’ la apus.

 

 

SCRISU-V-AM  ȘI  VOI  MAI  SCRIE

 

Scris-am în această viață, călimări de poezie

Și tocit-am mii de pene  lăsând urme pe hârtie,

Ca să dau un leac la alții ce-s cu sufletu-n durere,

De iubire, de necazuri, de cât viața tot le cere.

 

Nu știu dacă folosit-a leacul  fie-mi cea minune,

Nu știu cât, ea, poezia, v-a adus și zile bune,

Dar mai rău decât vă fost-a n-a putut ca să vă facă

Versul meu cel dat din suflet, tuturora să vă placă.

 

Că-n cel vers, eu pus-am încă ce-a simțire, bunătate,

Ură multă adunată când văzut-am nedreptate,

Și speranță cât un munte și visare pân’ la cer,

Chiar de-o fi vă de-a putere cât o boabă de piper.

 

Nu e mult de veți socoate, da-i mai mult decât nimica,

Îndeajuns vă de-a nădejde, îndeajuns v-alunge frica

Și-a vă face iar curajul viața s-o luați în piept

Și să mergeți ca-nainte, doar pe drumul cela drept.

*

Poezia e simțire la acela care-o scrie,

Iar pe cel care-o citește cu plăcere mi-l îmbie,

S-o-nțelegă cu-a sa minte, cu-a lui suflet simțitor,

Ca la viața ce-i trăită, veșnicit fie-i dator.

 

Eu vă scriu sperând că versu-mi fi-vor picuri dulci ca mierea

Și citindu-l alunga-va întristarea și durerea,

Iar de spus-a lui curată cea simțire v-o-nfioară,

Mulțumit voi fi că încă, poezia n-o să moară.

 

 

ÎNDULCIND  VISAREA

 

Au plecat cocoare săgetându-mi cerul

Către zări străine mult mai însorite,

Și-au luat cu ele vise dulci și dorul

C-au lăsat aicea cuiburi părăsite.

 

Cum m-aș duce și eu iarna care vine

Undeva pe unde-i cald, plăcut și soare,

Să mă-ntorc la vară când o fi mai bine,

În păduri umbroase, cu poieni în floare.

 

Știu că nu se poate vrerea mea să vie,

Știu că nu se poate soarta să mi-o-ntorc,

Dar măcar cu visul face-mi-oi să-mi fie

Zilele de iarnă toate cu noroc.

*

Azi, o ceață deasă s-a lăsat pe vale

Și la noapte fi-va brumă peste tot,

Simt că iarna vine, că nu-i altă cale,

Dar pe mini mă doare fix, acolo-n cot.

 

M-oi ascunde-n visu-mi, nimeni să nu știe

De mai fac pe-aicea umbră ăstui loc,

Colo-i ca în vremea dulce de pruncie,

Când împărățit-am zile de noroc.

 

Las să vine ploaia, las  să vină vântul,

Las să vină iarna troienind cărarea,

Eu cuprinde-oi totul, cerul și pământul

În dulceața clipei, ce mi-o dă visare.

——————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Octombrie 2019

Lasă un răspuns