PUNÂNDU-MI SINGUR ÎNTREBĂRI
Tu, ce-mi scazi și îmi adaugi zilele vieții mele,
Tu, ce ai împărăție ce-a puzderie de stele,
Tu, ce poți oprin-tr-o clipă universal în mișcare,
De ce-mi lași să-și facă viața cum dorește fiecare?
Tu, cea cruce de dreptate, de curat și adevăr,
Tu, ce știi prezent, trecutul și ce-o fi de-a fir în păr,
Tu, un munte de blîndețe, de iubire, bunătate,
De ce lași ca lumea asta să îmi cadă în păcate?
Tu, ce ai pe mână timpul și întinsul lumii tale,
Tu, ce-n veghe ne-ntreruptă îi croiești luminii cale,
Tu, ce poți întoarce lumea în clipita de-nceput,
De ce lași ca pe-a ta cale să fiu mâine, un pierdut?
*
Tot încerc cu a mea minte să-nțeleg a Ta gândire
Și de ce mă lași pe mine să mă-ndrept spre rătăcire,
Când Tu poți într-o clipită, să mă faci la fel ca Tine,
Bun, curat, cu-nțelepciune, iubitor de orișicine.
De ce-mi dai plăceri, păcate, dulci ca mierea-mbietoare?
De ce-mi lași a mea ființă de acestrea iubitoare?
Vrerea mea Mărite Doamne,Tu , o vrei ca să mi-o-ncerci
Ca apoi dacă mă judeci robul Tău să fiu pe veci?
**
Vezi, cum mintea mea nătângă, uneori răspunsuri n-are
Când îmi stă să se socoate de își pune o-ntrebare,
Știu că iar mă lași pe mine să găsesc singur răspuns,
Chinuindu-mă într-una, de din zori pân’ la apus.
SCRISU-V-AM ȘI VOI MAI SCRIE
Scris-am în această viață, călimări de poezie
Și tocit-am mii de pene lăsând urme pe hârtie,
Ca să dau un leac la alții ce-s cu sufletu-n durere,
De iubire, de necazuri, de cât viața tot le cere.
Nu știu dacă folosit-a leacul fie-mi cea minune,
Nu știu cât, ea, poezia, v-a adus și zile bune,
Dar mai rău decât vă fost-a n-a putut ca să vă facă
Versul meu cel dat din suflet, tuturora să vă placă.
Că-n cel vers, eu pus-am încă ce-a simțire, bunătate,
Ură multă adunată când văzut-am nedreptate,
Și speranță cât un munte și visare pân’ la cer,
Chiar de-o fi vă de-a putere cât o boabă de piper.
Nu e mult de veți socoate, da-i mai mult decât nimica,
Îndeajuns vă de-a nădejde, îndeajuns v-alunge frica
Și-a vă face iar curajul viața s-o luați în piept
Și să mergeți ca-nainte, doar pe drumul cela drept.
*
Poezia e simțire la acela care-o scrie,
Iar pe cel care-o citește cu plăcere mi-l îmbie,
S-o-nțelegă cu-a sa minte, cu-a lui suflet simțitor,
Ca la viața ce-i trăită, veșnicit fie-i dator.
Eu vă scriu sperând că versu-mi fi-vor picuri dulci ca mierea
Și citindu-l alunga-va întristarea și durerea,
Iar de spus-a lui curată cea simțire v-o-nfioară,
Mulțumit voi fi că încă, poezia n-o să moară.
ÎNDULCIND VISAREA
Au plecat cocoare săgetându-mi cerul
Către zări străine mult mai însorite,
Și-au luat cu ele vise dulci și dorul
C-au lăsat aicea cuiburi părăsite.
Cum m-aș duce și eu iarna care vine
Undeva pe unde-i cald, plăcut și soare,
Să mă-ntorc la vară când o fi mai bine,
În păduri umbroase, cu poieni în floare.
Știu că nu se poate vrerea mea să vie,
Știu că nu se poate soarta să mi-o-ntorc,
Dar măcar cu visul face-mi-oi să-mi fie
Zilele de iarnă toate cu noroc.
*
Azi, o ceață deasă s-a lăsat pe vale
Și la noapte fi-va brumă peste tot,
Simt că iarna vine, că nu-i altă cale,
Dar pe mini mă doare fix, acolo-n cot.
M-oi ascunde-n visu-mi, nimeni să nu știe
De mai fac pe-aicea umbră ăstui loc,
Colo-i ca în vremea dulce de pruncie,
Când împărățit-am zile de noroc.
Las să vine ploaia, las să vină vântul,
Las să vină iarna troienind cărarea,
Eu cuprinde-oi totul, cerul și pământul
În dulceața clipei, ce mi-o dă visare.
——————————–
Mircea Dorin ISTRATE
Octombrie 2019