VIAŢA NOASTRĂ.
Cântăreţi de operetă, măscărici cu ştaif şi stiluri,
Plus paiaţe care-mi joacă nesfârşite vodeviluri,
Ne tot umplu viaţa-ntoarsă ca soioase cabarete,
Şi de-un pol ne dau spectacol cu-ndoielnice vedete.
Tot privim şi ne încântă mincinoasele-apariţii
Şi-n aplauze mai cerem generoase repetiţii,
Comedia să ne-ncânte şi-ncă mult să ne desfete
Leac să ţină cât s-o poate şi de foame şi de sete.
Circ să fie pentru suflet chiar de e de mântuială,
El ne-aţâţă voioşia, nu spectacolul de gală,
Iar aceia ce-l prezintă, chiar de n-au nici o valoare
Toţi sunt idoli ce ne-mbată cu-a lor vorbe, o scursoare.
Merităm această soartă şi cu vârf şi îndesat
Că nu ştim s-alegem încă drumul bun şi luminat,
Preferăm mocirla neagră, lipicioasă, puturoasă,
Nu o floare, ori izvorul cel cu apă sănătoasă.
Aşadară să trăiască circul, ura şi minciuna,
Să ne umple ziua, noaptea şi-ncă toată săptămâna,
Să trăim întreaga viaţă, de s-o poate dezbinaţi,
Dezuniţi, fără putere şi uitând că suntem fraţi.
Viaţa-i ciurul ce ne-alege când cea pronie cerească
Ne încearcă vrednicia din mizeria lumească,
Doar aceia ce s-or rupe din trăirea-nşelătoare
Vor fi demni ca să-mi urmeze, cea cărare suitoare.
UITAT DE LUME
Ce cauţi moşnege prin lumea beteagă
Ce viaţa ţi-o trece prin chin şi nevoi,
Nu ştii că ce-a lumea ce fostu-ţi-a dragă
În veci nu s-o-ntoarce de-acuma ’napoi.
E fum şi visare ce-a lume trăită
De-acum tăinuită în boabe de gând,
Din care tu picuri tot iei ca ispită
Să-ţi mângâi simţirea în nopţi lăcrimând.
Uitat-a şi timpul şi Domnul de tine
Ţinându-te martor din veacul trecut,
Să ştie nepoţii că ziua ce vine
Va fi pentru dânşii un nou început.
***
Acuma e noapte şi-n ruga-ţi fierbinte
Tot ceri la Măritul te urce la cer,
Că viaţa de-acuma te-nşeală, te minte,
Îţi fură din zile clipite ce pier.
VEŞNICITUL TIMP
Mai mic decât fărâma atomului ştiut
Se spune că NIMICUL a fost la început,
Eu cred că mai ’nainte a fost din totdeauna
MĂSURA la NIMICUL, ce strânsu-s-a într-una.
Şi mai ’nainte încă de ele fost-a TIMPUL,
El ce-a născut MĂSURA la toate şi NIMICUL,
Dar încă mai ’nainte de el ce fost-a oare?
Cine făcut-a astea la rând, pe fiecare?
***
Bătrânul TIMP îmi creşte lungindu-se-n neştire
Tot renăscând din clipa ce-a veşnic muritoare,
Nicicând făcând popasuri din ziua de pornire
Pe şerpuita cale în cercuri urcătoare.
În toţi care s-or naşte, trăiesc şi mor la urmă
El pus-a din averea-i fărâme de vecie,
Să facă măsurată cărarea lor pe humă
Şi cât din ce-a trăire a fost din el să fie.
El, nevăzutul martor pe toţi ne însoţeşte
Find început şi capăt la sfânta vieţuire,
În toate se ascunde şi-apoi ne ia hoţeşte
Vecia ce ne-a dat-o, ne facă amăgire.
Pe rând scăpăm de toate ce–n viaţă le-am avut
Şi-apoi, la urma urmei, în drumul spre uitare
Va fi , din tot ce fost-a, doar singurul avut
În care îneca-ne-o, vecia curgătoare.
ÎMBIETOARE TIMPURI,
SMERIT VĂ CER IERTARE
Motto: ,,Prea de mult a mele simţuri mă îndemn să merg acasă,
Prea de mult a mele treburi mă opresc şi nu mă lasă.
Dar acum sfârşit-am toate chiar de încă mi-a fost greu,
Iar de mâine fi-voi sigur, c-am să merg, în satul meu.’’
Ca să scurtez spre casă las pasul să să-mi apuce
Prin iarba încâlcită crescută pe cărare,
Ce dă în drumul ţării, iar de acol’, ,,La Cruce’’
Scobor pe după garduri pe urmele de care.
Mă simt de-acuma câini lătrându-mă cu ciudă
Că le-am stricat hodina la umbra răcoroasă,
Eu nici că-i bag în seamă de ce fac ei cu trudă
Să-şi merite cel nume de gură sândăcoasă.
Pe punte trec cu grijă, că podina-i mâncată
De vremi, de ploi, de toate cât timpul le adună
Şi-ajung pe drumul morii la uliţa-nfundată
Cu case mici, ochioase, crescute ca din humă.
Aicea în umbrare mi-e cuibul de născare
În care soarta vrut-a să vin şi eu pe lume,
Să-mbucur scurta viaţă, la fel ca fiecare
Din cei pruncuţi ce fost-am a satului minune.
*
În fulgerarea clipei mă văd ca-ntr-o oglindă
Copil în raiul lumii cu toate preacurate
Şi-i văd pe-ai mei de-acuma cum stau cuminţi în tindă
Îmbucurându-şi ochii în lacrimi adunate.
Şi-n veri mă văd la scaldă pe maluri de Târnavă
Cu alţi copii la joacă, uitaţi în voia sorţii,
Mâncând grădini de poame întinse ca pe-o tavă
De merii cei văratici, de pruni din faţa porţii.
În ierni urcam pe Coastă cu săniile-n spate
Să coborâm la vale pe-o urmă bătucită,
Şi-n lungă hărmălaie a noastre glasuri sparte
Îmi răscoleau tot satul şi clipa-n loc oprită.
*
Din dulcea mea visare mă reîntorc spre casă
Şi-nfioratul suflet o clipă stă pe loc,
Că n-am mai fost pe-aicea de când am stat la masă
Cu cei ce-s azi un nume pe cruci făr’ de noroc.
Cu grijă bat în poartă, dar nimeni nu-mi deschide
Că timpul mi-i luat-a pe bunii mei părinţi,
Ce de acum îs humă în dealul ce-i cuprinde
Pe toţi ce-au fost în viaţă măriri, ori pătimiţi.
Căzut îi şoşul porţii şi înierbată-i curtea,
Fântâna-i nămolită iar cumpăna-ntr-o parte,
S-a tot micit târnaţul de îl ating cu fruntea,
Ferestele orbite au ochiurile sparte.
Deschid cu grijă uşa în scârţâit a jale
Şi nimeni nu îmi zice de-acum un bun venit,
Doar Maica Născătoare, iconă-ntre ştergare,
Zâmbeşte întristată din timpul rătăcit.
E rece jaru-n sobă, iar pe blidar o cană
Îmi pare că mă-mbie cu lapte muls, curat,
În ler aşteaptă încă să facă o tocană
Ce-a cratiţă ce încă pe toţi ne-a săturat.
Pe laghiţă-i sucala din vremea cea uitată
Cu ţevile făcute ’nainte de culcare,
Iar patul plin de perini îmi spune că m-aşteaptă
Să-mi de-a la osteneală, hodina dumisale.
*
Nimic nu-i ca ’nainte şi nici n-o să mai fie
Că veacu-i dus de-acuma cu toate ale sale,
Aşa că doar în minte mai poate să re-nvie
Ce-a lume rătăcită pe-a sufletului cale.
Acum, aceia lumea ce-i fum şi e visare
O pun în al meu suflet icoană lăcrimată,
Şi-n tainiţă de minte va sta spre neuitare
Cât inima mai poate, să-ndure şi să bată.
PÂRÂIAŞUL
În luciri diamantine
Scăpărând sub bolţi de stele,
Îndrăzneţe şi rebele
Bat în maluri tinerele
Ape-n valuri cristaliene.
Apoi curg mergând la vale
Peste prunduri argintate
Şi-n plăceri înfiorate
De-ndulcitele păcate
Îngâna-vor scuta-i cale.
Lîngă salca plângătoare
Îşi smereşte mersu-i lin,
Şi-ntro clipă de pelin
Înfrânându-se puţin
Nalţă rugă de iertare.
Iar când unda-i tremurată
Săruta-va lacu-n grabă,
Maluri îmbrăcate-n iarbă
Înălţa-vor imn de slavă
Lunci-n rouă lăcrimată.
Peste toate, mândra lună
Luminoasă se petrece
Şi-n clipita care trece
Raza ei fugară, rece
Spune-o lumii, noapte bună.
BĂTRÂNA PAROHIE
Bătrâna parohie ce-mi tot îngână veacul
Cu-a ei bisericuţă din gârbovitul deal,
Ţinutu-ne-a-n iubire şi-a tot iertat păcatul
Făcut de trăitorii cinstitului Ardeal.
Toţi popii şi diecii ce s-au rotit într-una
Şi-acuma-s amintire în ţintirim, pe deal,
Cu lacrima credinţei au însfinţit ţărâna
Să ţină veşnicia frumosului Ardeal.
S-a înegrit de vreme argintul din odoare,
Rărit e patrafirul şi strana-i subrezită,
Iar la icoana Maicii, de-atâta sărutare
S-a şters demult feşteala din vremea învechită.
În fumul de tămâie s-a-nmiresmat altarul
Cu sfinţii cei cucernici din lumea de apoi,
Tu-n rugă prea sfielnic speranţe-ţi pui cu carul
Când ceri să te ajute că treci prin mari nevoi.
Un muc de lumânare spăşit îmi priveghează
Altaru-n care timpul i-acuma cuibărit,
Ţinând cu-a sa lumină în linişte şi pază,
Biserica, pămânul şi cerul nesfârşit.
***
Când seara pune vălul pe lumea ostenită
Şi umbra ei se-ntinde lăţindu-se mereu,
Un clopot îmi vesteşte, că ziua ce-a sfărșită
Ne-o da-o iarăşi mâine, Slăvitul Dunnezeu.
DE CÂTE ORI IUBIT-O
De câte ori iubit-o te-am mângâiat în vis
De-atâtea ori păcatul te-a-nfiorat în noapte
Şi-atunci a noastre simţuri pe dată s-au aprins
Să ne-ndulcim clipita cu cele vrute toate.
De câte ori în şoapte ţi-am spus că te iubesc
De purpură obrajii făcutu-s-au în noapte,
Iar lacrima-ţi pe pleoapă urcatu-te-a-n ceresc
Să guste veşnicia clipitei fermecate.
De câte ori sărutul în focuri ne-a cuprins
Şi-mbrăţişări dorite ne-au contopit în noapte,
Am fost Adamii lumii uitaţi în paradis
Să împlinim în taină, dorinţe câte toate.
De câte ori iubit-o în taină te doresc
Ca din trecuta vreme să mi te-aduc aproape,
Mă-nfiorează gândul şi încă mă căiesc
Că n-am făcut eternă, divina ceea noapte.
CÂND AI TRECUT IUBIT-O…
Când ai trecut iubito prin somnul meu din gând
Şi gingaşa-ţi făptură a mângâiat cărarea,
Îmbietoarea-ţi gură şi şoapta-ţi aţâţând
Topitu-mi-au simţirea, cum se topeşte ceara.
Eu sărutat-am urma rămasă la plecare,
Iar umbra-ţi tremurată ce s-a pierdut uşor
M-a îmbătat cu vise şi cu păcatul care
Mă dăruia clipitei şi dulcelui fior.
Pe unde tu călcat-ai crescut-au roi de stele
Şi roze ce păstrează parfumul tău discret,
Un lac cu apa-n tremur şi graţioase iele
Sunt ochii-ţi care-n lacrimi, vrăjitu-m-au încet.
Acuma eşti departe, şi-n colţul tău de lume
Îţi duci sortita-ţi viaţă cum ştii şi poţi mai bine,
Şi doar aşa-ntr-o doară, când vremile-s mai bune
Nostalgice clipite te-ndreaptă către mine.
Eu ştiu că tu mă cauţi în vremea depărtată
Chemându-mă la tine cu suflet rugător,
Să fim pentr-o clipită, cum fost-am altădată,
Doi tineri ce se-mbată cu dulcele amor.
Şi-atunci, a noastre gânduri, de-acuma întâlnite
Se vor iubi fierbinte de nimenea ştiute,
Şi-acolo-n cuibul cela, tăcută şi cuminte
Vor lăcrima iubito, cuvintele ce-s mute.
*
Rămasă-n amintire eşti taină nevăzută,
Clipită veşnicită ce niciodat’ nu moare,
Eşti lacrima din suflet de nimenea ştiută,
Speranţa strânsă toată în lunga aşteptare.
Veni-vor altele la rând,/ din suflet, inimă și gând,
Simțirea să v-o înfioare/ tot rând la rând, la fiecare.
MILENIU NEGRU
E început de secol, dar parcă-i un sfârșit
De lume, de mileniu sălbatic, cu de toate,
Cu molime cumplite, cu mult prea multă moarte,
Cu încă mari războaie, cu prea puțin iubit.
Cu mult prea multă ură și prea puțină pace,
Cu jaf și sărăcie, cu-mbogățiri mărețe,
Cu prăbușiri urâte și înălțări semețe,
Cu răul și amarul cât încă ni se face.
Am început mileniul în neagră-ntunecime,
Cu lumea în războie și l-am închis la fel,
A fost un pic de pace, dar mult prea mult măcel
Și nu cum Tu, Mărite, ne-ai vrut, la înălțime.
Nu învățăm nimica din veacurile toate,
Nu facem din iubire supremul simțământ,
Nu punem alinare în fapte și-n cuvânt,
Mai bine încă mergem triumfători la moarte.
*
Ajungă-vă de-acuma nebunilor, voi care
Iar vă jucați norocul la zaruri și ruletă,
Gândirea voastră încă-i imberbă, deșuetă
Și iar mi-aduceți lumea în prag de disperare.
Sătulă-i omeniurea de cât e-nnevoită,
De vreți să fie bine și liniște și pace
Lasați-mi omenetul să facă cum îi place,
Să merite trăitul, atât cât e ursită.
———————————–
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș
23 iulie 2020