DAR DUMNEZEIESC
Pe întinderea lumescului,
Din-nălțimile cerescului,
Peste firea omenescului,
Aripile îngerescului
Umbra largă și-o întinde,
Lumea toată mi-o cuprinde,
În vrerea dumnezeiescului.
El, Tatăl cerescului
Stăpânitorul universului,
Născătorul sfințescului
În piatra mănăstirescului
Și-n sufletul arhiericescului,
Ne-a dat sfânta cea lumină
Să ne dezrobim de tină,
Urmând sfatul învrednicitului
Din chilia schitului.
Lui să-i dăm dar ascultare
Pentru câte e în stare
Să ne de-a la fiecare
Din a minții dumisale
Dar dumnezeiesc ce-l are,
Boaba cea de-nțelepciune
Ce să facă-n noi minune,
Să întoarcem la altare
Sufletul în dezbinare
15.o8.2019
BUNĂ PLATĂ
Mai ții minte cele timpuri, când prin căile astrale,
Tot ținându-ne de mână ne făceam bătută cale,
Eu, spunându-ți dulci cuvinte, tu tot dându-mi sărutări
Și, cuprinși de-nfiorarea trcătoarele visări,
Le trăiam uitând de lumea ceea fadă și soiasă,
Mucezită-n ale sale și-apoi veșnic, mincinoasă.
Era timpul tinereții, vîrsta poleită-n aur,
Când, purtăm cu toți pe frunte, preafăloși cuuni de laur
Și visam că noi schimba-vom lumea asta-mbătrănită
Și-alta-n locul ei vom pune, mai frumoasă-ntinerită,
Toată plină de iubire, de plăcere și fior,
De dorințe-nfierbțntate, de visare și de dor.
Ne-amăgeai Mărite Doamne cu acele dulci plăceri
Ca să credem că viața-i clipe lungi de primăveri,
Timp puțin din ea lăsat-ai, doar așa, pentr-o gustare
Să învețe-a noastre simțuri ca să vezi de ce-i în stare
Tinerelul fără minte cela veșnic visător,
Când îi dai drogul iubiri și Ți-l faci pe veci dator.
Toți trăit-am cele clipe de extaz și bucurie,
Toți trăit-am înălțarea neștiind că o să vie
Altceva de cât văzut-am în clipita de visare,
Alceva decât iubire, fericire, bunăstare,
Altceva decât frăție în dorința de mai bine,
Crunt-amară amăgeală și minciună ce tot vine.
*
Neuitata mea iubire, lasă-ți lumea ta știută
Cloacă vie, puturoasă, dezbinată, prefăcută
Și mai hai ca altădată să pornim într-o visare
Prin cerescul lumii noastre, pe știuta cea cărare,
Tu, mi-i da o sărutare, eu plăti-voi însutit
Cu-n șirag de vii luceferi, pentr-o clipa, de iubit.
14.08.2019
MARII NOȘTRI, SFINȚI ROMÂNI
Zei, ce-mi numărați milenii, gârboviți de veșnicie,
Învechiți pe tâmpla vremii, sunteți umbra ăstui loc,
A uitat de voi clipita și pierduți în sihăstrie
Îmi sunteți de-acum povestea, unui timp făr’ de noroc.
Cine dară vă mai știe din a timpului uitare
Cum ați stat în fala lumii în lăcașul vost’ ceresc,
Cum al vostru cela nume se rostea cu-nfiorare,
Iar mânia voastră încă, era vifor în lumesc.
Fost-ați răi cum fost-a omul și-n nărav asemănare
Ați avut cu el de-o seamă, lungi milenii petrecând,
Pofticioși de bunătățuri, zei nedemni, făr’ de onoare,
Ne-ați furat feciore încă, de atâtea ori la rând.
Între voi nu fost-a pace, ci în fală și-n trufie
Războitu-v-ați într-una pentru-avere și putere,
Ce să-nvețe omenetul, că-n a voastă cea domnie
N-ați ținut cu adevărul, ci v-ați pus a voastră vrere?
Pieritoarea voastră lume, s-a topit în cea uitare
Și în locul ei venit-au sacerdații înțelepți,
Marii preoți, învățații, ce cu-a lor iluminare
Fostu-ne-au Christoșii noștri, ceia buni, cinstiți și drepți.
Ei ne învățat-au neamul dându0i limbă cea bătrănă,
Legile ce-ocârmuit-au viața noastră de-nceput,
Adevărurile-nalte, ce a fost și ce-o să vină
Și cărarea ce ne leagă de al nostru vechi trecut.
Vremea lor ne-a fost mărire și istorie măreață
Că au coborât din ceruri buna cea învățătură,
Cu a legilor putere rânduitu-ne-au cea viață
Să avem în noi putere, după cum cei sfinți îmi vrură.
Mari români, ce-mpodobit-ați însfințitele biserici
Astăzi vă rostim cu cinste al vost nume neuitat,
Chipuri blânde, zugrăvite, chiar de par a fi eterici,
Ei ferit-au lumea ceea, să nu cadă în păcat.
De ne-am ține de-a lor zisă, noi, rătăcitori de turmă
Mâine poate face-om neamul cum îmi fost-a altădat,
Mai unit ca altădată și prin apăsat-ai urmă
Am fi iar ce-am fost odată, neam unit și lăudat.
Așadară, ascultați-mi înțeleptele cuvinte
Care sfinții noștri-ntr-una ni le spun să le-auzim,
Și să mergem cu cerescul de acuma înainte,
Ca vecia celor raiuri, s-o puten s-o dobândim.
17.08.2019
NE CUFUNDĂM ÎN PROPRIA PIERIRE
Dacă-mi citiți prin cărțile preasfinte
Smerite gânduri, mari și înțelepte,
Să știții că ele-s taine dintr-o minte
Ce vrea ființa noastră, s-o deștepte.
S-o facă ce a fost cândva, odată,
Trăită viață-n umbră de ceresc,
Mereu cu gândul sorții ce ni dată
De-a însfinții ce facem în lumesc.
Citiți-mi așadar cea-nvățătură
Ce ne-a fost dată de ai noștri zei,
Au adunat-o moșii-ntr-o Scriptură,
Învăț de umblet pentru pașii mei.
Știut-au ei că va veni o vreme
Când vom uita de sfântul nost’ ceresc,
Când de nimic nu ști-vom a ne teme
Și în păcat trăi-vom în lumesc.
Când legea noastră, dup-a noastră vrere,
Pe noi ne-o face singurii stăpâni,
Când nesătui de-avere și putere
Le vom lua cu amândouă mâini.
Când n-o mai fi pe lume nici iubire
Și nici iertarea cea milostivită,
Când între noi n-o fi nici o unire,
Când pacea lumii fi-va părăsită,
Atunci aminte ne-om aduce oare
C-a fost cândva o vreme liniștită?
Când noi vedeam frumosul într-o floare,
Când se cernea pe lume miruită
Ninsoarea păcii troenind lumescul
Și-mbucurând cel suflet răbdător?
Când totul și în toate, el, firescul
Era atunci atotstăpânitor?
*
Ne cufundăm în propria pierire
Uitând că cea scăpare-i în ceresc,
Noi am adus cu noi nenorocire
Și-acum suntem blestemul, pe lumesc.
16.08.2019
A CĂZUT O FRUNZĂ
A căzut o frunză, vara-i pe sfrșite,
Din afundul zării mi se fac simțite
Semnele că toamna dă de-acum târcoale,
Dezgvelind gutuia, de pe ramuri goale.
A căzut o frunză, vara mi se gată,
Știu că doar la anul va veni odată,
Fi-va-n vremi aicea veșnic în rotire,
Noi, cei muritorii, stinsă amintire.
A căzut o frunză, vara e pe ducă,
Se-ofilește fața verdelui din luncă,
Fagurii de miere îmi sunt iarăși grei,
Iar bostani-n garduri, iară-s rotofei.
A căzut o frunză veștedă-n cărare,
Vântul mi-o dezmiardă facă-i alinare
Pe covorul ierbii, mâine-nrourate,
Unde ea cu alte, fi-vor privegheate.
A căzut o frunză, clipă lăcrimată
Pentru vara asta ce va fi uitată,
Ca și ea pe-a toamnei strâmtelor alei,
Din ce-l pom al vieții, pică anii mei.
*
Ăsta-i rostul lumii, veșnică-noire,
Fără moarte nu e, viață în rotire,
Când îmi pic-o frunză vara pe sfârșite,
Alte-n rând așteaptă, vieți fie-mi pornite
————————————-
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș
August 2019