VĂ-NTREBAŢI CE E CU LUMEA?
Vă-ntrebaţi de-o bună vreme, ce-i cu lumea? E nebună?
E pe dos întoarsă toată? Cântă la tâmpiţi în strună?
Nu mai vede adevărul? Nu mai ştie-a ei măsură?
Are văl pe ochi sărmana? ori bolnavă-i a sa gură?
Toţi îmi mint, de la acela care zilnic te înşeală
Pân’ la marele cel mare, care, fără de sfială
Zice că el ştie bine că-i aşa, tu, dară crede
A lui vorbă mincinoasă, nu ce ochiul tău îţi vede.
Mahării îţi spun că astăzi tu o duci cu mult mai bine,
Că ne-au scos din sărăcie şi de-acum doar zile pline
O s-avem cât astă viaţă ne va fi doar suitoare,
De nimic n-o duce lipsă prostovanul, până moare .
Noi visăm cu ochii minţii bunătăţi, îndestulare,
Trai nenică-n fericire, case mari la fiecare,
Bani cu sacul, iară munca, doar aşa, ca de plăcere,
Să mai ştim că viaţa asta nu-i chiar toată, numai miere.
***
Stau năuc cu ochii-n soare, tot gândind că poate, poate
Tot ce spun acuma ăştia este visul lor de-o noapte,
Ei cu viaţa trăitoare prea demult n-au nici o trebă,
Neştiind că adevărul e-n piaţă, la tarabă.
De acol’ încep mai toate, fiindcă ce-a îmbucătură
Greu o face truditorul şi pe dânsul toţi mi-l fură
Ca să aibă ceia care sunt vremelnic la butoane,
Neştiind ce-i greul muncii, stând în frig, în vânt şi-n ploaie.
Ştii şi tu ce lumea ştie că cu cât tu-mi sărăceşti
Ei şi-or îngroşa averea şi-n plăcerile lumeşti
Şi-or petrece zilnicitul până fi-vor în mormânt,
Tu, în vis de amăgire, mi te crezi sărac şi sfânt.
Ei trăiesc în altă lume, iar puterea le permite
Să vă-mbete-n vorbe goale, fiindcă ştiu, că-n a ta minte
De-njuraţi, cu-atât rămâneţi, iară ei îşi văd de-a lor,
Voi săraci pe lumea asta, ei bogaţi, până ce mor.
MĂ UITĂ DOAMNE-N RAIUL DE COPIL
‘Napoi să-mi dai Tu, Doamne, din anii mei plecaţi
Şi pune-mă de-apururi aşa cum este-mi pofta,
Să potcovesc cu aur căluţi înaripaţi
Şi-n cuie de luceferi să pironesc iar bolta.
În lumea de poveste Mărite mă întoarce
Şi pune pe-a mea frunte coroanele de lauri,
Ilene Cosânzene să scap de zgripţuroaice
Şi Făt Frumos în lupte să tot răresc balauri.
Şi fă-mi te rog pe voie a mea împărăţie
Din lunca înflorită şi codrul cel umbrit,
Sub tălpi cărare moale să-mi creşti din colilie
Şi-un pârâiaş mângâie-mi auzu-n clipocit.
Şi fă să am armată din turma de mioare
Iar câinii fie-mi încă cei căpitani vestiţi,
Să cuceresc costişa cu brusturi şi cicoare
Şi valea de sub dâlmă cu zarzări-nfloriţi.
Şi fă, cum mai făcut-ai, să ne robească-n vară
Pe-un umăr de Târnavă cel joc făr’ de sfârşit,
Cu alţi copii de-o seamă în lunga zi de ceară
Topiţi în fericirea clipitei de-asfinţit.
Şi-apoi în toamne fă-ne bogaţi între bogaţi,
Stăpâni peste pomişte şi-al viei îndulcit,
Haiduci să fim cu toţii şi-n prădăciune fraţi,
Ne blesteme toţi care mereu i-am tâlhărit.
Şi-aşa mă ţine Doamne vecie de vecii
În vieţi fără prihană ca ziua de april,
La alţii dă avere, putere, bogăţii,
Pe mine Tu, mă uită, în raiul de copil.
STÂLPI DE VEŞNICIE
Când greul vieţii-apasă, ai noştri umeri slabi
Şi frigul deznădejdii în suflete-nserează,
Când un pustiu de gheaţă înlănţuie în alb
Al nostru trai de-acuma şi-al celor ce urmează,
Când nu mai sunt modele de bravi şi mari bărbaţi
Ce facă ’nalte fapte pe-a timpului cărare,
Pe care noi să mergem de ei îmbărbătaţi
Să împlinim cu dânşi mărita lor visare,
Atunci, cătăm cu gândul spre vremile trecute
Trezindu-i din uitare pe cei de-odinioară,
Ce-au stat cu mintea trează duşmanul să-l înfrunte
Ca nimeni vamă vieţii de-aicea nu mai ceară.
Doar ei în al nost’ suflet sunt stâlpi de veşnicie
Ce-or dăinui în vreme urmaşi după urmaşi,
Ca numele şi fapta de-apururi să ne fie
Cărări pe care calce mereu ai noştri paşi.
***
Acuma vremea-i tristă, amară, mincinoasă,
Că cei din fruntea ţării au numai grija lor,
De-aceia idealuri, speranţe, mor sub coase
Aflate-n mâini străine ce-adună tot ce vor.
Tâlhari ne-nconjoară, ne fură din avere,
Ne umilesc în toate şi ne vorbesc de rău,
Trădarea prea se iartă şi nu-i precum se cere
Pe eşafod să-mi steie în faţa la călău.
Alegem fruntea ţării din cei ce mint mai mult
Vânzându-ne himere în vorbe îndulcite,
Iar noi, ca prostovanii nu ştim că dedesubt
Doar ei şi-a lor se-ngraşă cu-averi ce-s nesimţite.
Ne merităm ce-a soartă şi răul ce ne-ncearcă
Că lenevim în spirit şi-n suflet suntem goi,
Tot repetăm într-una greşeala ce ne-ncarcă
Desagii vieţii noastre, cu-amaruri şi nevoi.
TOT REPETÂND GREŞEALA
Motto:
„Îmbătaţi-vă cu ură şi cu dor de răzbunare
Şi mai puneţi-vă-n suflet tot ce-aţi strâns din moşi-strămoşi,
Poate-aşa doar căpăta-ve-ţi cuvenita-mbărbătare
Şi-ţi ieşi din amorţeală întăriţi şi curajoşi.”’
Nici noaptea-n somn şi-apoi nici ziua toată
N-am loc de voi cât vreţi să-mi faceţi bine,
Şi-atunci mă cătrănesc şi dintr-odată
Vă-njur din suflet cât la gură-mi vine.
Că prea ades cu vorbele mieroase
Mă-mbrobodiţi că voi sunteţi Mesia,
Că veţi aduce vremile frumoase
Şi-ndestulată fi-va Romania.
Noi vă votăm vrăjiţi de ce promiteţi
Şi-apoi tot stăm în lungă aşteptare,
Voi cu puterea- n mână ţara-mi vindeţi
Iar noi rămânem iar cu ochii-n soare.
Nu învăţăm că cel care râvneşte
S-ajungă-n jilţ la masa cu bucate,
Pe el şi pe a lui şi-i ghiftuieşte
Făcând averi dosite, pe furate.
Noi stăm ca proştii măcinaţi de ură
De cât se fac cât staţi pe la putere,
Apoi când e la gata, toţi se-njură
Lăsându-mi-i pe ceilalţi, facă-şi vrere.
Sărmană ţară încă-i prea bogată
De câte toate datu-i-a Măritul,
De când te ştiu minţită şi furată
Ai fost mereu, de-aicea ţi-e sfârşitul.
MIRESUCA
Motto:
„Toamna-şi pune peste umeri mantii albe, vălurite
Şi cu punţi de ceţuri sure leagă maluri aburite,
Soarele mi le destramă, dezgolind belşug în toate
Fericindu-şi truditorul cu pometuri şi bucate.”
Sub o tufă de scaiete dup-o noapte răcoroasă
Amorţită-n frigul nopţii, tremurând încetişor,
Scoate capul de sub frunze gâza mică, sperioasă
Vrând să treacă ce-a cărare cu-al său pas, încetişor.
Are-n partea ce-a de lume o cumnată bolnăvioară,
Mai bătrână decât dânsa, mi se pare cu o lună,
Ce-a răcit acum sărmana, tocmai când plăcuta vară
A plecat spre alte locuri, mai acum o săptămână.
Ieri, găsit-a pe-un scaiete, mai la deal de Valea Seacă,
Patru fire lungi de lână, dintr-un smoc bălai de oaie,
I le-ar duce la cumnată, ca-mpreună să îşi facă
O scurteică pentru iarnă, să le ţină cald şi moale.
Auzit-a de la alţii că în anul ăsta vine
Iarnă grea şi friguroasă ce va ţine-o vreme lungă,
Şi de-aceea-n gând sărmana, vrând de-acum să-i fie bine
Tot socoate cum să facă, toate cele să-i ajungă.
A pus muşchi şi-o frunză groasă peste casa ei din iarbă
Şi grămezi a strâns de boabe ca de foame să nu rabde,
Pat făcutu-şi-a de-o lună din boboci şi flori de nalbă
Să viseze vis ferice, că-i prin ţări cu ţărmuri calde.
Ce va fi în an ce vine? Va vedea, acum nu-i pasă,
Poate va găsi un june, gândăcel care să-i placă,
Şi de-o fi cum e acuma să mai aibă casă, masă,
Auzi-vom cum la anul, poate fi-va şi mireasă.
MĂICUŢĂ DRAGĂ, ŢARĂ
Ţi-e greu măicuţă ţară, că eşti de-acum bătrână
Şi porţi, precum o umbră, poveri de ani în spate,
Iar lacrimile tale, izvor ca de fântână,
Tot spală suferinţa făcutelor păcate.
Primit-ai dar de nuntă, avere cu de toate:
Câmpie roditoare şi văi cu guri de rai,
Largi dealuri cu pometuri, păduri întunecate
Şi munţi pe care turme le pasc de mii de ani.
Cu stele sclipitoare ţi-a presărat Măritul
Nisipul din pâraie şi lacul fermecat,
Să-ţi bucure simţirea, să-ţi facă împlinitul
Când liniştea şi pacea ţi-or fi al vieţii dat.
Ţi-ai tot crescut în vreme copii neînfricaţi
Să-ţi apere moşia şi-averea sorocită,
În clipe de răscruce făcutu-s-au bărbaţi
Ce piept ţinut-au celor ce vrutu-te-au răpită.
Plătit-ai greauă vamă, mai mult de cît poţi duce
În vieţi nevinovate, pomelnic de eroi,
Ei neuitaţii noştri, sub lespede şi cruce
Umplut-au multe raiuri în lumea de apoi.
Ai fost şi-n mare fală în vremea ta slăvită
Când domni avut-a ţara netemători în toate,
Ei te-au urcat în glorii să fii şi tu mărită
În ochii celor care, mi te vroiau pe moarte.
Acum eşti slăbită, uitată şi micită,
Rămasă văduvită de fiii tăi plecaţi,
Îmi stai în voia sorţii, bătrână pricăjită
Ce eşti scoborâtoare din neam de împăraţi.
Nu te lăsa, te scoală şi-adună-ţi fii care
Îi ai pe lângă tine rămaşi într-u credinţă,
Tu mumă de-a lui Ştefan, le dă la fiecare
Tărie şi speranţă în sfânta biruinţă.
Trimite-mi-i în luptă, cu ceilalţi să se-ncingă
Să simtă că-s ai ţării sortiţii ei străjeri,
Să moară pentru ţară, duşmanul să-l învingă
Ca pui de lei să-mi fi şi nu slabe muieri.
RĂSPLATA LA PĂCATE
Cum de-mi rabzi Tu, Doamne, cînd ea, ţara-mi piere
Înecată-n lacrimi, patimi şi-n nevoi?
Când mai toţi ne fură munca şi-a ei miere
Strânsă cu sudorea celor trişti şi goi.
Ne încerci Mărite, de-om avea credinţă
Ca-n smerit să punem rugă de iertare?
Ori ca să-ţi promitem că în grea căinţă
Vom primi pedeapsa dată spre-ndreptare?
Am fost răi şi încă priponim păcatul
Lângă noi să steie, parc-ar fi avut,
Am uitat de Tine şi prea rar înaltul
Îl privim cătându-ţi chipul Tău, plăcut.
Merităm Mărite toată cea durere
Ce ne-o dai de-o vreme pentru ce-am făcut,
Şi-n trăitul clipei vrerea Ta ne cere
Să plătim păcatul sufletului slut.
Când vei vrea Tu şti-vei să ne ierţi Mărite,
Şi-n scurtimea vieţii să ne pui mult soare,
Poate-atunci pe-aicea fi-va ca nainte
Raiul şi Grădina, Maicii Născătoare.
BISERICUȚA DIN ARDEAL
Din loc în loc am semănat Ardealul
Cu boabe de credință în cuib de nemurit,
Să-mi știe veșnicia c-aici câmpia, dealul,
Trăiesc sub umbra crucii demult, pân’ la sfârșit.
Și-n ce-a bisericuță, icoana îmi adună
Sub bolta-i zugrăvită cu sfinții din ceresc,
Mulțimea păcătoasă să-mi fie împreună
În ruga de iertare, la Domnul, când greșesc.
Sunt mulți aceea care au suflete-ntinate
Și multe mai făcură în viața lor de-acum,
În rugă la icoane, ierta-li-s-or păcate
Și-o vreme a lor suflet va fi poate mai bun.
Așa-m trăit din timpuri bătrâne și uitate
Tot renoiți în vreme aicea în Ardeal,
Mereu în câte-o luptă, cu dor de libertate,
Să aibă următorii o cruce-n vârf de deal.
Biserica și limba ținutu-ne-a-mpreună
În toate câte viața ne-a pus de dus în spate,
Aceste două încă, din veacuri ne adună
Să renviem de-apururi, din moarte-n altă moarte.
*
Acum, când sui costișa bătrână ca și mine
Spre cea bisericuță ce-am pus-o-n vârf de deal,
Mă simt că-s mai aprope de ceruri și de Tine
Aici unde-s vecie, în sfântul meu, Ardeal.
IN RUGĂ DE IERTARE
Motto:
„În biserica gătită ca-nt-o zi de sărbătoare,
Din cădelniț-argintată, fumul smirnei dintr-un jar,
Cerne sfintele icoane și c-o dulce sărutare
Se-așează pe obraji zugrăviți de-un iconar.”
Mai peste tot la mine, pe coama unui deal ,
Să fie mai aproape de raiul din ceresc,
S-au rânduit în vreme pe-ntinsul meu Ardeal
Biserici purtătoare de har dumnezeiesc.
Cărarea înierbată, din vale îmi aduce
Suflarea păcătoasă a unui cuib de sat,
Ce-n rugă temătoare sărută sfânta cruce
Și vechile icoane cu chip străluminat.
Apoi, bătrânul preot, cu vorba lui cea blândă
Înalță rugi la Domnul, să fie de iertare
La multele păcate, ce stau să se intindă
Ca umbra cea lungită, la vreme de-nserare.
Ei încă, păcătoșii, jura-vor ascultare
Poruncilor știute din vremuri de demult,
Numai le deie Domnul, de vrea, a Lui iertare
Și-or fi creștini cum fost-au, atunci, la început.
C-așa e rânduiala la noi, din străvechime,
Să ne spălăm păcate în rugă de iertare,
Să fim sub umbra crucii, cu gândul la Treime
Și-atunci cu siguranță, primi-vom îndurare.
*
Că doar așa pe toate, în fumul de tămâie
Și-n ruga tăinuită din țandără de gând,
Spre cerurile ‘nalte, încet smert se suie
A sufletului slavă, din locul ăsta sfânt.
Și-a noastre fapte bune vor ține-n vrednicie
Biserica și neamul mereu n-același loc,
Vor umple de iubire clipita de vecie
Ce viața ne-o va ține, sub umbră de noroc.
ÎNSFINŢITUL LEMN AL CRUCII
Motto:
„Pe coastele cu pruni, din deal în deal
Să aibă veşnicia sfântul semn,
Biserici rânduit-am în Ardeal
Iar la răspântii, cruci din sfântu-ţi lenm.”
In cuiburi de credinţă am semănat Ardealul
Punându-i veşnicia în crucile de lemn,
Cu ele miruit-am şi văile şi dealul
Să fac cărării Tale, cel luminat însemn.
Din învechite veacuri la ele păcătoşii
S-au închinat cu gândul că fi-vei îmbunat,
Şi tot cerşind iertare la Tine cuvioşii
În lacrima durerii mereu mi s-au rugat.
Tu datu-le-ai putere să treacă de necazuri
Să guste bucuria scăpării din nevoi,
Surâsul să apară pe suptele obrazuri
Şi geana de lumină în ochii trişti şi goi.
Umplut-ai cu iubire a inimii străfunduri
Când ne-ai legat pământul de raiul Tău din cer,
Şi mâna ai întins-o pierdutului’n adâncuri
Ce se zbătea-n chemarea de iaduri ce te pier.
În candelă, Tu, pus-ai un licăr de iubire
Să-mi biruiască ura, să-ţi fie sfântul semn,
Şi aurit-ai Doamne icoane-n strălucire
Tu, veşnic răstignitul în carnea lor de lemn.
***
Acum când urc cărarea spre cea bisericuţă
Ce străjuieşte veacul din vârful meu de deal,
Simt că acolo-i locul şi sfânta biruinţă
Ce mi-a ţinut credinţa, frumosului Ardeal.
CÂT MAI FI-VA ÎNCĂ
Cât mai fi-va încă, iarbă-n Continit
Şi la moara veche negre mure coapte,
Fi-vor încă fete bune de iubit
Amăgite-n vise, îndulcite-n şoapte.
Cât mai fi-vor încă turme-n Continit
Şi la moara vche valuri clipocite,
Sub ascunsul lunii bune-s de iubit
Muguraşi de fete, crude şi-nvrăjite.
Cât mai fi-vor încă stâne-n Continit
Şi la moare veche curge-or încă ape,
Fete iubăreţe da-vor un iubit
Pentru-n pumn de stele numărate-n şoapte.
Cât mai bate încă vântu-n Continit
Şi la moara veche s-o-nvârti cea roată
Voi chema în rugă timpul cel topit
Să îmi şteargă-n taină pleoapa-mi lăcrimată.
***
S-a uscat de-acuma iarba-n Continit,
E hâită moara, veche şi bătrână,
Nu mai sunt nici fete bune de iubit
Că trecute timpuri nu mai vor să vină.
Va rămâne însă colo-n Continit
Inima-mi şi gândul veghetor sub stele,
Că acolo-n taină încă am iubit
Un boboc de fată, drag inimi mele.
VINE MAMA
Vine mama încărcată cu de toate de la ţară,
Câte-un pic din a sa trudă şi din viaţa ei amară
Pu-sa în desaga care, de acuma-i tot mai grea
Pentru ea, că-i prea bătrână în această lume rea.
A adus, le simtă gustul şi dulceaţa de la ţară
Al ei fiu, nurora încă şi nepoata cea sprinţară,
Câte-un pic din toate câte le-a muncit bătrâna-i mână
De când pus-a cea sămânţă în mirifica ţărână,
Cu-a ei dragoste de mamă, cu-a ei rugi mereu spăşite,
Cu-a ei zile trudnicite, cu-a ei nopţi ce-s nedormite,
Cu-a ei frunte asudată, cu-a ei lacrimă sărată,
Cu-a ei gânduri îngânate, cu-a ei vorbă mângâiate,
Bunătăţile din buza casei ce acum au gust de miere
Dară care multe zile fost-au lacrimă şi fiere
Şi apoi, în caldul verii, le-a trudut cu dor şi drag
C-a ştiut că toate astea vor ajunge-n a lor prag.
Pentru truda ei de-o vară, ea acuma-i omenită
Şi cu vorbe linguşite toţi ai casei o alintă,
Pentru ea atât ajunge, că de-acum doar Domnul ştie
Dacă-n an, pe vremea asta, va mai fi pe sfânta glie.
Va mai sta un pic pe-aicea, iar apoi, s-o duce-acasă
Că-i de lucru mult pe-acolo şi-apoi inima n-o lasă
Să se-ntindă la hodină cât mai încă vieţuieşte,
Hodini-s-o-n cele raiuri, când Măritul, o primeşte.
–––––––––
Vă dorește vouă, multă sănătate
Mircea lui Dorin, a lui Istrate,
Duminică, 29 noiembrie 2020