FĂ-MĂ DOAMNE…
Înveșmântă-mă Tu Doamne într-o dulce primăvară
Și mă ține tot o floare până la sfârșit de vară,
Să mă caute codane îndulcite de iubire
Și în sânul lor mă pună, cantr-un cuib de fericire.
Fă-mă albă LĂCRĂMIOARĂ, sfiicioasă, parfumată,
Să îmbăt a lor visare și-ntr-o lacrimă curată,
Ceară-n rugă preaspășită vii dorințe împlinite,
Facă-i tainice clipe, lungi, sfioase, fericite.
Fă-mă dar o VIOREAUĂ, floare-albastră-mbietoare,
GHIOCEL purtând norocul, aflător pe-a lor cărare,
Îndulcindu-le simțirea și-a lor suflet doritor,
De cuvinte-nălțătoare, de plăcere și fior.
Și apoi, mai către vară, MAC în lanu-nduitor,
Sângerând ca buze roșii de plăcere aflător,
Ori o NALBĂ urcătoare cu-al său alb nevinovat,
Ce ar vrea să guste-n taină, din al dulcelui păcat.
BUSUIOC mă fă Tu Doamne, să le port ’n-ascuns noroc
Celor ce-s îndrăgostite, prinse-n patimă și foc,
Noaptea pune-mi-l sub pernă să-l viseze pe cel care,
Le va fi de-acum sortitul ne-ndoios, la fiecare.
Și la urmă CRIN Tu fă-mă, să fiu florilor regină,
Portă-mă și-arate lumii că sunt pure, fără vină,
În buchetul de mireasă să le fiu în mare fală,
Iar ele, miresuce, să mă poarte cu sfială
ÎNTINAȚII LUMII
Ostenit-am Doamne să tot spun la alții
Că în astă viață plini sunt de păcate,
Că puțini sunt ceia, virtuoși ai vieții,
Vredniciți s-ajungă-n cerurilor nalte.
S-a întins păcatul, râia omenească,
Peste-al nostru cuget frânt și-ademenit,
Îndulcita vrere, ceia deavolească,
În al nostru suflet, ea s-a cuibărit.
Nu ne-ajunge Doamne multul cu pământul,
Nu ne-ajunge Doamne cât avem avere,
Toate ni le facem înșelând cuvântul
Dat doar ca s-adape, setea de putere.
Nu ne pasă alții cum o duc pe lume,
Nu ne pasă alții dacă-s în nevoi,
Din mizere fapte omul vrea s-adune
Mierea greu muncită de-ostenitul roi.
Tot mai rari sunt astăzi spirite curate,
Tot mai rari sunt astăzi semeni virtuoși,
Ce să aibă-n dânși dragostea de frate,
Ce să-mi fie-n toate oameni cuvioși.
De-asta lumea-i strâmbă, plină de păcate,
De-asta lumea-mi este iar cu fundu-n sus,
Sete-i de avere, nu și de dreptate,
Iară adevărul prea îmi e ascuns.
Toți voiesc aicea raiul să și-l facă
Neștiind că ține numai o clipită,
Fapta ceea bună, Domnului să-i placă,
Îți va face-n ceruri viață veșnicită.
*
Cât averi îmi strângeți și plăceri deșarte,
Cât păcate faceți trăitori în lume,
Toate-n veșnicie trebuiesc spălate
Și-nmiit să-mi face numai lucruri bune
Pentru-a fi iertate
TOT MINȚINDU-MĂ…
O batistă fluturată, într-o gară fără nume
Fost-a clipă întristată, ce în dânsa vrea s-adune
Clipe dulci și-nfiorate petrecute într-o vară,
Cum atuncea ne-a fost dată și nu cred să vină iară.
Și te-ai dus iubire dragă în sprezări îndepărtate,
Lăcrimat-a al meu suflet că îmi ești așa departe,
Nu știu dacă-n altă vară mai veni-vei înapoi,
Să mai ardem în iubirera rugului aprins în noi.
Să mai fim măcar odată doi nebuni uitați de lume,
Să-ți sărut în urmă pașii și pe cap să-ți pun cunune,
Să-ți șoptesc a mele doruri din simțirea ce nu minte
Și strângându-te în brațe, să-ți spun calde jurăminte.
Tu să vrei, în neoprire, sărutări nenumărate
Și cuvinte îndulcite să auzi pe săturate
Și-ale noastre două înimi îndelung să se-ndrăgească
Și cuprinși de-nfiorare să lăsăm să se iubească.
*
Știu că lărimezi acuma, când cu ochii minții tale
Te întorci n-apoi în vremea, ceea care preț nu are,
Și ai vrea să fii în gara timpului cel de demult
Și să lași să-ți plece trenul, să-mi rămâi în cel trecut.
**
Trenuri vin și trenuri pleacă din bătrâna noastră gară,
Întristată, ea așteaptă chipul tău cândva s-apară,
Tu nu vii că ești departe și-apoi timpul e trecut,
Înapoi el se întoarce, doar în visul nost’ mărunt.
Eu mai flutur o batistă să-ți mai văd în al meu vis
Chipul tău cum piere-n zare înghițită-n necuprins,
Trenul meu de-atunci doar pleacă, înapoi nicicând nu vine
Geaba-aștept întreaga viață, tot mințindu-mă pe mine.
LA POARTA TA
Când trec și-acum prin fața casei tale,
Mă-nfiorez și pasu-ncetinește
În dreptul porții, unde-n gând, agale,
Văd ca prin vis făptura-ți cum zâmbește.
Și-n cea clipită sufletu-mi se frânge
Și gândul mi se umple de tristețe
Și nu știu cum, dar inimă îmi plânge
Că nu-i mai cum a fost în tinerețe.
Ferestra ta nu-i plină de mușcate,
Nu mai miroase stratu-a lămâiță,
Din când în când oblonul vântu-l bate,
Și casa e cuprinsă-n deasă viță.
Tu nu mai vii la-inimii chemare
S-aștepți înfiorată la portiță
Și cu peceți de dulce sărutare
Să ne jurăm iubire și credință.
Ne prindă noaptea-n caldă-mbrățișare,
Ne-ascunză luna când intra-va-n nor,
Cu stele mi s-o umple bolta mare
Să ne-ndulcească visele cu dor.
Vor fi clipite câte veacuri toate,
Va fi divinul cuibărit în noi,
În dulce vis cerescuri vom străbate
Și-n universuri fi-vom doar noi doi.
*
Pe strada ta, acum, doar vântul bate
Tot ridicând din colburi amintiri,
Le pună-n poarta casei, îngropate
Ca să le ai când poate o să vii.
Eu încă de mai trec pe-aici vre-odată
Îți las în taină lacrimile mele,
Să veșnicesc cea vreme de-altădată,
Iar poarta ta s-o țintuiesc cu stele.
CUGETÂND ÎN MIEZ DE NOAPTE
Mai mult cer avem de-asupra, de cât humă sub picioare,
Mai mult dor și îndrăzneală de cât frică temătoare,
Și iubire căt să umplem nesfârșite universuri,
Iar în mintea noastră scurtă, vis să-ncapă-n două versuri.
Noi suntem de-odat cu lumea și-ale sale începuturi,
Suntem frați cu alte neamuri de pe alte mii de luturi,
Doar atât că ei și alții ne sunt poate înainte
În trăirea lor deșteaptă, belicoasă, ori cuminte.
Ce-i pe-acol’ pe sus, prin ceruri, n-avem încă noi răspunsuri,
Nasc pe undeva luceferi, iar în altele-s apusuri,
Se transfomă lumea toată după legi de noi ascunse
Făr’ să șim ce-i prin prejururi, prin lactaee nepătrunse.
Mare-i cerul, noi nimicuri ce-l cuprindem în visare
Și-ntr-o țandără de minte dăm oclol la câte are,
Îl străpungem cu gândirea mai iuțit ca cea lumină
Să-i furăm a sale taine, înstelând a noastră tină.
Mai că știm ce se petrece prin adânc de infinituri,
Mai că-ncepem a pricepe încâlcite basme, mituri,
Urmele din alte vremuri, ne-nțelese, ce-nfioară
Bănuind că zeii lumii din ceresc, pe-aici coboară.
*
Mai avem până ghici-vom cărărui prin Căi Lactaee,
Până pune-vom troițe la răspântie de stele,
Pân-om bate la cea poartă unde zeii viețuiesc
Și de-or vrea ne-or spune taine, despre lumii ce-s prin ceresc.
*
Pân-atunci închideți ochii și vă pierdeți în visare
Cugetând la cele raiuri din a cerului hotare,
Că nu știm ce ne așteaptă în aceea mare mută
Unde scânteiesc luceferi, ce simțirea ne-o încântă.
ÎMI MOARE SATUL
Desculț, prin pulberea țărânei, să simt pământul sub picioare,
Pe drumul țări-n colb fierbinte mai dau odată satul roată,
Să văd ce-a mai rămas pe-aicea din vremea veche, de-altădată
Când am mijit în cuibul ăsta, subțire lujer pe sub soare.
Era pe-atunci un sat de oameni ca toți în lume, nevoiți,
Copii ciopor la orice casă și de din ziuă până-n noapte
Pe-aici învolburata viață curgea la vale-n vremuri coapte
Cu toți în hărnicită muncă, la nunți, la crâșmă, pe la sfinți.
Noi, cei mai mici, în voia sorții, mai pusi la muncă, mai uitați,
La săniuș eram în iernuri, iar vara-n scaldă până-n seară,
În primăveri mergeam la stâne prin tina drumului de cară
Și-apoi în lenevoase toamne, eram tâlhari de vii, toți frați.
Hai-hui prin câmpuri și vâlcele, prin Continit și prin păduri
Cătam prin locuri tăinite frăguțe dulci, înmiresmate
Și cuib de păsări, colilie, porumb de fript pe săturate
Și pe sub sălcii plângătoare, afine, zmeur, rugi de muri.
*
Ce vremuri ne-a-ndulcit clipita, ce viață liberă sub soare
Ne-a mângâiat copilăria ce-a fost un rai de timp domnesc,
De-aceea pusu-l-am cuminte, în gândul meu să-l tăinuiesc
Când ani pe cerul vieții mele, pleca-vor cârduri de cocoare.
***
Mă plimb prin sat, încet, agale, e liniște ca de mormânt,
Pe scurte uliți, ce odată vuiau de viață dădătoare,
Acum e totu-n nemișcare și vântul serii parcă moare
Ca sufletu-mi ce-n lăcrimare, se jeluiește-n al meu gând.
Nu moare satul, moare-o lume ce-a fost a vieții nemurit,
Îmi moare datina străbună, îmi moare vița strămoșească,
Îmi moare începutul lumii ce-a fost aici ca să se nască
Și moare dulcea mea minune, de preacurat și de smerit.
TÂRGUIND UN ROI DE STELE
Dintre toate câte stele veșnicesc prin galaxii
Ți-aș alege numai una care-o fi mai lucitoare
Și diseară, la portiță, când cu dor grăbită vii
Ți-o voi pune în cositță, ca să-mi dai o sărutare.
Tu mi-i da, că ești miloasă și nu ții la supărare
Și-apoi încă zeci și sute ca un roi să-ți mai aduc,
Eu, în cont la mâine seară, îți promit, că cerul are,
Să-ți aduc cea galaxie, ce străluce-n vârf de nuc.
Târgu-i bun, cinstit se pare, că nici poți să nu îl faci
Când pe cer sunt mii de stele pâlpâind strălucitoare,
Dac-ai dat de-așa comoară, ia cât poți și pune-n saci
Și-apoi dă ca bună plată, mai nimic, o sărutare.
Până miezul nopții bate, eu ca bun neguțător
I-am vândut un sfert din cerul rotitor de-asupra noastră,
Ea, ca nu cumva să piardă, rugătoare și cu dor
Mai tot vrea să târguiască, până n-o mai fi vre-o astră.
*
Doamne, când făcut-ai astă lume, te-ai gândit că cele stele
Vor ajunge într-o vreme să le fac de târguit ?
Sau Tu pusu-le-ai acolo, ca păcat să-mi fac cu ele
Cu o tânără codană, ce-ntr-o zi, m-a îndrăgit?
De-i așa, îți vând de grabă toate cerurile Tale
De rămâne-n întuneric universu-ți nesfârșit,
Rătăci-se-va și luna pe știuta ei cărare
Pentru doi copii sfielnici, ce iubirea i-a-ntâlnit.
SFINŢI DE MĂNĂSTIRE
În pridvor de mănăstire, sfinţii mei cu albă barbă,
Îmbrăcaţi în straie lucii, cu toiege lungi în mână,
Stau smeriţi în cugetare şi-n lumina slabă, oarbă,
Ei îmi par o arătare, semn din vremea cea bătrână.
Noi, ne închinăm la dânşii cu o rugă de-ndurare
Ne mai scază din păcate, din mărire, din trufie,
Rar de ştim cine-i zugravul cel cu har şi cu răbdare
Ce pictatu-i-a pe ziduri, să mi-i facă veşnicie.
Mirosind a sfânt şi-a smirnă şi-a tămâie îndulcită
Ei ce sunt de-acum icoane, veacul greu mi-l duc în spate,
Ţinând locul cel smerelnic în mărire preaslăvită
Ca la sfânta liturghie, păcătoşii să mi-l cate.
Şi de-atâta rugăminte din a sufletului vrere
Şi de-atâtea jurăminte înălţate spre ceresc,
Locul ăsta se-nsfinţeşte din cea rugă şi durere
Spusă cerului, de-aicea, din păgânul meu lumesc.
De-asta când rugăm pe Domnul, să ne ierte de păcate,
Şi-ncă alte cît făcut-am rele pe acest pământ,
Îi avem cu noi alături, pe cei sfinţi cu haruri toate,
Oaste-n slavă, ce cu cerul are sfântul legământ.
BOBOC DE TRANDAFIR
S-au frânt sub frigul iernii trandafirii
Însângerându-şi sevele din ei,
S-or pustii de-acum şi-n legea firii
În vis doar o să-i vadă ochii mei.
În roşu lor a fost numai iubire,
În verdele din frunză doar speranţă,
Acum în huma rece-s amintire
De cum au fost, îmbucurând cea viaţă.
Şi ce parfum suav şi ce culoare
Înfiorau odată gându-mi trist,
Înviorând speranţa ce nu moare ,
Făcând din mine-un tânăr sufletist.
*
Umil boboc, te-am pus cândva-ntr-o carte
Să-mi fii însemn şi taină neştiută,
Să am cu cine visul a-l împarte
Când vremea fi-va veche şi căruntă.
Acol’ să stai, să-mi aminteşti de-o vară
Ce-o port de-atunci mereu în al meu vis,
De jurăminte spuse într-o seară,
De sărutări cu gust de paradis.
Cu spinii tăi însângerează-mi rana
Când sufletu-mi bolnav de bătrâneţe,
Se va-ntrista plătind la timpuri vamă
O lacrimă, gândind la tinereţe
———————————–
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș,
Februarie, 2020