ETERNITATEA, CLIPĂ NETRECUTĂ
Am pus pendula să-mi măsoare timpul,
Secundă de secundă, rând la rând,
C-apoi în zile, ani, tot adunând,
Să-mi văd de pot, cum se transformă chipul.
De bine mă gândesc ce e și nu e,
Eu nu măsor cum timpul se petrece,
El find etern, e-o clipa ce nu trece,
Doar noi prin el ne facem cărăruie.
El stă pe loc de la-nceputul lumii,
Nu are cap și n-are nici sfârșit
E-o clipă suspendată-n nemurit,
În care-mi trec istoriile humii.
*
Eternitatea-i clipă ca și-a mea,
A ei făcută e din ale mele,
Din ce au fost, ce sunt și toate cele
Ce scurge-s-or mereu, de undeva.
De unde oare? Asta-om mai vedea……
TURMA RĂTĂCITĂ
Ca azi nicicând n-am fost în voia sorții,
Poporul-turmă fără baci și câini,
Pe cărăruia răului ți-a morții,
Mergând în urmă la măgari bătrâni.
Nu-i cine azi ne steie iar în frunte,
Că nu-i mai drag de neam și astă țară
Nu-i cine să ne urce iar la munte
Că vechea stâna, târla, se furară.
E mult prea stearpă turma cea bătrână ,
Berbecii nu mai au in ei vigoare,
E râie-n turmă, căzături de lână,
Iar câinii au fugit peste hotare.
Puțin e locul cel de pășunat,
Ne-a mai rămas doar muntele de piatră,
Străinii tot cei bun au cumpărat,
Ca mâine-o să ne ia și sfânta vatră.
*
Când dai cuiva prea multă libertate,
Când nu-s opreliști mai de nici un fel,
Se spulberă mai totul și se-mparte
Și ia mai mult acele, ce-i mișel.
Se-mpuținează-n ziuă ce tot trece
Bătrâna turmă fără nici un spor,
Ca mâine pe aicea s-o petrece
Din tot ce-a fost, rătăcitor ciopor.
NOSTALGIE
Spune-mi, cine-ți știe gândul
și dorințele ascunse?
Și-apoi cine-ți știe visul
minții tale nepătrunse?
Când în strânsă-mbrățișare
suntem una într-un gând
Și simțirile nespuse
au și ele-același vrând.
Iar în nopți neadormite,
cine somnul ți-l păzește
Ca în vis să-ți pună-n picuri
îndulcita cea poveste,
Cu doi tineri ce odată
au gustat dumnezeire,
Într-o vreme neuitată,
prinsă-n clipa de iubire?
Cine fie, cine-ți este
umbra pe a ta cărare,
Păzitorul cel de rele
și în vremi acela care,
A fost flacără nestinsă
arzătoare-n al tău gând,
Vremilor care trecură,
cumpănite, rând la rând.
*
A trecut aseară vântul
furios nevoie mare
Și-a luat a toamnei frunză
de pe dealuri și ponoare,
Întristându-mi înserarea
și ce-a noapte care vine,
De aceea ia-mă dară
și mă ține-n gând la tine.
În culcușul tău de suflet
pune-mă ca-n sfântul rai,
Și la nimeni de mă cere
pe nimic să nu mă dai,
Ți-oi fi leac la toate cele
și la suflet mângâiere,
Picuri dulci de amintire,
dintr-o vreme toată miere.
SPUSU-ȚI-AM….
Spusu-ți-am de mii de ori,
Urma ta miroase-a flori,
Buzele a mere coapte,
Sânul tău a proaspăt lapte,
Părul tău, ca neagra noapte,
A câmpie înflorită
Cu miresme miruită.
Mersul tău e legănare,
Val zglobiu pe larga mare,
Ochii tăi un cer albastru
Din pocal de alabastru,
Șoapta ta, e desfătare,
Vii dorințe, așteptare,
Al tău zâmbet, dar ceresc,
Clipă de dumnezeiesc,
Iar a ta îmbrățișare
Cuib de rai, în neuitare.
*
Chip de înger pământesc,
Iconar bisericesc
Dac-ași fi, te-aș pune-n ramă,
Miruita mea icoană,
Ca-n smerit și-n umilință
Să-mplinești a mea dorință,
Candelă să-ți fiu arzândă
La ființa ta cea blândă,
Muc smerit de lumânare
Cerșetoare de iertare,
Vis topit în picurare,
Gând venit din depărtare.
HAI LA MERE ȘI CIUBERE!
Când din munții lor de piatră, moții coborau la vale
Ca să schimbe pe bucate mere, prune și ciubere,
Era semn că toamna-i gata și de-acum în mare jale
Iarna aspră o să vină, ca să-și facă a ei vrere.
-Hai la mere și ciubere! Se-auzea atunci prin sate
Și la prune dulci și coapte pentr-o cupă de făină,
Pentr-o pită și o slană, pentru altele bucate
Se tocmeau cu orișicine, de din zori, pân’ la ujină,
Înoptau la câte-o gazdă, mai avută, mai miloasă
Și-apoi până-n miez de noapte între ei se povesteau,
Ne spuneau ce e pe-acolo, cum e viața lor vântoasă
Și ce încă e pe lume, dânși multe le știau.
Noi copiii, stam de-oparte ascultând luare-aminte
Spusa lor îndurerată despre viața lor amară,
Și-adormeam în întristare, înșirând în vis cuminte
Zisa lor de ce-i în lume și pe unde mai unblară.
*
Astăzi nu mai trec mocanii cum trecut-au altădată
Pe la margine de sate întomnați și în durere,
Cu averea în căruțe, tot strigând din poatră-n poartă
Să audă satul roată:
-Hai la mere și ciubere!
VENI-VOR DE-ACUMA…
De-acuma căzut-a și ultima frunză
Iar toamna șireata luatu-le-a vamă,
Lăptoasele cețuri și-or țese-a lor pânză,
Pe văi, pe coline, pe sufletu-mi rană.
Ploi surde cânta-vor de-acuma în scocuri,
Pâraie vor curge spre văi insetate,
În case sleite aprinde-s-or focuri
În seri ce de-acuma-s mai toate-mbrumate.
Lăți-se-va noaptea pe noi și pe lume,
Iar ziua-n scădere-i mereu zgribulită,
La nimeni nu-i arde de șotii și glume
Când iarba pe luncă-i de-acuma pălită.
Mai rău e că iarna e-aici, pe aproape,
Ca lupii în haită ne da-va târcoale,
Curând îngheța-vor pâraie și ape
Și-atuncea bătrânii s-or plânge a jale.
Mai ține-ne Doamne să trecem de iarnă,
Mai ține-ne Doamne s-avem sănătate,
Scurtează-anotimpuri și du-ne în vară
Și-acolo ne lasă cu tot și cu toate.
——————————–
Mircea Dorin ISTRATE
Octombrie 2019