Motto:
„Visătorii vor fi cei care vor stăpâni lumea!”
INFINITUL
Întrebatu-v-aţi vreodată, uite-aşa, din întâmplare,
Cât de mare-i INFINITUL? Unde-ajung a lui hotare?
Cât îi trebe minţii noastre ca în dânsa să cuprindă
Spaţiu cela fără margini, care-ncearcă să se-ntindă?
Câte ASTRE, câţi LUCEFERI sunt în CĂILE LACTEE?
Câte CĂI împreunate se îndeasă ca să-mi steie
În ceva, ce mintea noastră nu-nţelege şi-i tot scapă,
UNIVERSUL, ce-şi adună ca oceanul, tot ce-i apă.
Câte mii de universuri fac la urmă INFINITUL,
Largul cela fără margini, lungul cela, NESFÂRŞITUL,
Ce nu are-n mintea noastră nici valoare, nici măsură,
Că-i atât de larg şi mare, că nici poţi să-l spui c-o gură.
Gol se face-n mitea noastră de atâta preamăsură,
Nu-nţelegem cea mărime, unde-atâtea încăpură?
Unde nu-i nici jos, nici susul, nici lungime, nici lăţime,
Doar de-aici pînă departe, nesfârşită adâncime.
*
Stau şi cuget, ca nebunul, tulburat peste măsură,
Prea e mare infinitul? Gândul meu poate mă fură?
Sau prea mic sunt eu, NIMICUL, în ocenul ce-nconjoară
Tot ce e în jurul nostru, ce m-apasă, mă omoară?
Eu mai zic, că şi NIMICUL este tot atât de mare,
Și-n grăuntul lui de boabă se micesc mereu hotare,
De încap şi-aici nimicuri câte sunt în lumea mare,
Că şi-aici, de vrei socoată, nu poţi face numărare.
Atunci noi, pe unde suntem ca mărime şi micime
În lungimi de infinituri, în lăţimi de adâncime?
Suntem mici în faţa lumii ce pe noi ne umileşte?
Suntem mari în micnicia ce pe ea poate-o uimeşte?
Ne-nconjoară încă micul şi-ncă sigur cela mare,
Noi suntem poate la mijloc, nici nu ştim cumva în care,
Suntem mici la cela mare, mare dară la cela mic,
Iar când ei şi-or face voia, noi vom fi doar, un nimic.
Şi-apoi încă-n a mea minte mă întreb: ce ne-nconjoară?
Cum de încăput-au toate într-o tigvă mare, goală?
Cum de gândul nostru searbăd încă toate le cuprinde
Şi-ntr-o clipă scurtă, seacă, visul încă ni-l aprinde?
Şi-apoi sorii cei o mie, răspândiţi între hotare
În cât timp umplut-au SPAŢIUL de făcutu-s-a el mare?
Cât s-au strâns apoi de grabă, de făcutu-s-au fărâmă
Şi din bestia GENUNE, au ţâşnit ca din fântână.
Gândurile mele toate se-ncâlcesc deja de-acuma,
Dar în mintea mea năucă, mai rămâne încă una,
Eu, nimicul cela mare, cât o fi să mai trăiesc?
Şi urcat apoi la ceruri, cât pe-acolo vieţuiesc?
**
Stau în nopţile senine numărând mulţimi de stele
Şi mă-ntreb: de unde oare izvorât-au toate cele?
Cine din nimic făcut-a infinitul nostru, cerul,
Să străluce-n miez de noapte, adâncind mereu misterul?
LOCUL NOSTRU
Infinite lumi deasupra, dedesupt nu mai puţine,
Roiuri se-nvârtesc prin spaţii călătoare ca albine,
Au uitat de când născute-s şi cât timp îmi cară-n spate
Şi nici ştiu ce-i înainte între maluri nevisate.
Multe pier şi multe-nvie în acea nemărginire
Micşorând lărgimea lumii ori lăţind-o în neştire,
Nu au nopţi şi nu au zile, iară viaţa lor lăsată
În genuni de timp se stinge, din fântâni de timp se-adapă.
Noi ce încă ne mai credem că suntem buric de lume
Nici nu ştim care ni-i locul, unde-ncep a noastre urme,
Ce ni-i scris să se-mplinească, câtă vreme va mai trece
Până lumea o să piară, când va fi tăcere rece.
Prin cotloanele de vreme, neţinuţi la socoteală,
Suntem ţandără de vreme nu mai mult de-o bănuială,
Doar paiaţe care joacă piesa vremilor ce-i scrisă
De aceea care lumea şi-au făcut-o necuprinsă.
Nu simţim rotirea lumii cum ne prinde în vâltoare,
Cum ne soarbe ca pe-o boabă infinita ei mişcare,
Cum ne plimbă-n rătăcire prin cărările lactee,
Cum ne schimbă soarta noastră chiar strănutul unei stele.
Când vom fi şi noi ca alţii şi-o să ţinem hăţu-n mână
Şi averi s-avem de stele bine strânse-n ţarc de stână,
Doar atunci ne-or şti şi alţii că suntem de-un neam ca ei
Şi vom sta la masa lumii, închinând ca nişte zei.
URCĂTOAREA VIAŢĂ
Motto:
„Minţii voastre se cuvine să îi faceţi ascultare
Că doar sunteţi a ei umbră, în lumina-i sclipitoare”
Împăcaţi-vă cu toate care-au fost şi vor veni
Şi cu-n gând, că niciodată lumea n-o veţi moştenii,
Că ea este rânduită a acelor ce-or veni
După noi, urmaşi să fie, drepţi în lumea celor vii.
Noi am fost cu ale noastre în gândire şi-n simţire
Şi cu ea noi ne vom duce şi le-om face amintire,
Cei ce vin, duc mai departe lumea, chiar de unde am lăsat-o
Până când şi ei s-or duce, sus, în lumea ceealaltă.
Lumea-i vie, trecătoare-i la aceia ce pe-aici
Stau o clipă din vecie să se facă mari din mici,
Apoi iară când s-or duce s-or micii în amintire
Dacă n-au făcut vre-o bună faptă, să rămână pomenire.
Rostul nostru e ca lumea veşnicit s-o re-nnoim
Şi mereu a vieţii cale mai curată s-o suim,
Că din cele începuturi, tot am pus mereu o treaptă
Ca s-o facem veşnicită, mai frumoasă şi mai dreaptă.
Mai apoi, dacă avea-vom pe bătrânii inţelepţi
Negreşit vom pune vieţii cât mai multe ’nalte trepţi,
Până când, cu astă minte vom putea să fim în stare
Robi să facem spaţiul, timpul şi continua mişcare.
*
Mult mai este pân’-atuncea, dar visăm cu ochii deschişi,
Ziua ceea măreţită, când vecii de necuprins
Le-om străbate cu iuţeala unei raze ce se cerne
În lungimea unei clipe, cât bătaia unei gene.
Pân’-atunci, suntem nimicuri, nici contăm la numărare,
Stăm ascunşi în cuta vremii în luminile solare
Într-o latură de lume, undeva, nici ştim pe unde
Şi-unde doar din întâmplare cineva, cândva, ajunge.
**
Întrebatu-v-aţi vre-odată, în cea minte sclipitoare
Unde oare încăput-au universuri în mişcare?
Cum în bobul cel de minte mi se leagă, se dezleagă
Nevăzutul, neumblatul, neştiutul, lumea-ntreagă?
Înţeles-aţi că nimicul poa’să-nghită pe cel mare?
Că se duce prin străfunduri până-n margini de hotare?
Că el omul, el nimicul, doar visând privind la stele
Poate fie-n lumi celeste şi-apoi dincolo de ele?
***
Pe o coală de hârtie, din a minţi-nţelepciune
El, nimicul, socoteşte, ca să poată-apoi a spune
Cât se-ntinde universul, până când se mai lăţeşte
Şi-apoi viaţă cât mai are şi când oare se sfârşeşte.
Totul vine din ceea minte, totul de acolo pleacă,
Toate-acolo se încheagă şi acolo se dezleagă,
Restul: ochiul, simţul, văzul, mâna, şi-apoi slabele-ţi picioare
Sunt la bobul cel de minte, doar fidele ajutoare.
Ea vă ţine viaţa astă fără chiar să o simţiţi
Câte lucruri face dânsa neştiute şi cuminţi,
Câtă viaţă, cât genune e în voi, în fiecare
Unde ea e Dumnezeul rostuirii ce le are.
Ea îmi simte-n moleculă de e cald şi de e rece,
De ceva se-mbolnăveşte, cât se moare, cât se trece,
Cât mai e de pus de-oparte pentru zile ce-o să vină,
Timpul vieţii mi-l socoate de din zori şi pân’ la cină.
Nici nu ştii că-ţi porunceşte să te-mbraci că e răcoare,
Cât de tare îi e sete, când e timpul de mâncare,
Să te-opreşti pentru odihnă, să te bucuri, să respiri,
Iar când dânsa îmi socoate, stinge totul… şi-i muri.
Tu ai visul de visare şi în toate vorbăria,
Adunatul, socotitul, semeţia şi hoţia,
Laşitatea şi minciuna, micnicia, măreţia,
Toate relele din lume şi la urmă, nebunia.
Ea e rece, dreaptă, clară, ne-nfricată, luptătoare,
Universul ei tu eşti, o lichea şi o putoare
Care vrei a tale pofte toate să se împlinescă,
Preacrezându-te că tu eşti, zeitate-mpărătescă.
Tu eşti, ca-n cuprinsul lumii, răul tot şi cela bine,
Tu cu tine eşti în luptă în victorii şi-n ruşine,
Eşti, ca-n cele lumi celeste, nesfârşitul în mişcare,
Începutul ţi-e trecutul, viaţa, toată cât le are.
Tu visezi ce-i înafară, vezi şi simţi ce te-nconjoară,
Cu ce ştii, a tale gânduri unde vor acolo zboară,
Nici nu ştii că şi în tine e o lume nesfârşită
Ce-i cuprinsă-n a ta minte, multă toată tăinuită.
****
Tu, nimicul, neştiutul, îmi eşti prins în două lumi
Şi cu-atâtea taine-ascunse, doar la casa de nebuni
Te mai poţi a te-nţelege de vei vrea a şti pe toate
Câte mintea adunat-a, nici nu poţi a mai socoate.
Stai şi-nchide dară ochii şi te lasă în visare
Nu spre cele nesfârşite, ci spre ziuă ceia-n care
O fătucă iubitoare săgetatu-ţi-a privirea
Şi-ai simţit atunci pe dată, cât de dulce e iubirea.
*****
E târziu şi-apoi de-acuma, lasă mintea să îţi meargă
Cum ea vrea şi cum socoate până încă e întreagă,
Iară tu, te dă plăcerii cât mai poţi şi cât mai simţi
Că de-aici dacă vom merge, fi-vom sigur…mai cuminţi.
ÎN VISUL UNEI NOPŢI DE TOAMNĂ
Sfârşită-i vară, pe-o căpiţă, din fânul strâns pân’ la-nserat,
Făcutu-mi-am un pat de floare să fiu de noapte mângâiat,
Ca-n visul meu, sub adierea înmiresmatului hogeag
Să am pe cerul meu de-asupra , Luceafărul , în chip de mag.
*
E-o noaptă neagră, liniştită, cu luna într-un vârf de nuc,
E-atât de-aproape, de se pare, că de-ntind mâna o apuc,
În jurul ei, un roi de stele ca picurări strălucitoare
Bătutu-mi-au în cuie cerul, făcându-mi rouă lucitoare.
Eu ca năucul stând pe-o rână, în lipsa somnului, în gând,
Încep, din colţul de pădure să număr stelele la rând,
Le săr pe cele-ndepărtate ce-s parcă-n neguroasă ceaţă
Şi mă apuc să-nşir luceferi, pe salba mea fără de aţă.
Apoi de-odat, mă duc cu gândul spre ceea steauă pâlpâindă,
Ce cu sclipirile-i şirete în mreje vrea să mă cuprindă,
Ca să mă ducă în visare în cerul ei de paradis,
Să-mi spuie taine mari, celeste, din colţul cel de necuprins.
***
Pe pleoape simt un somn ca plumbul şi ochii mei se-nchid uşor,
Străfulgerând mă urc la cerul pustietăţilor ce mor,
Trecând în clipe de vecie pe lângă astre ce dispar,
În străfunzimi de galaxie, de care eu nici n-am habar.
Dar ce-i acolo-n cea ogradă de stele mari, năucitoare,
Cu forme şi culori vrăjite cum n-am văzut la noi sub soare?
Ce-s parcă stup din care iasă armate gata pentru luptă
Război să poarte cu-alte ceruri, din care unii mi se-nfruptă.
Ce tunet de se rup zăgazuri şi ce lumină orbitoare
Se-mprăştie prin universuri când steaua cade şi-apoi moare,
Ce urlete ca din genune te-nfricoşeză în fiori,
Îngheţă sângele în tine şi rugi înalţi ca să nu mori.
Câmpii de stele cad sub focul ce-nvăluie de-acuma cerul,
Şi-n spuza lor îmi cad luceferi, cum cade mielul în jungherul
Călăului ce-i curmă viaţa într-o secundă împietrită,
În urletul de disperare ce-i face viaţa lui sfârşită.
Războiul ce-a durat secunde îmi lasă-n urmă pace lină,
Aici n-o fi un strop de viaţă în mii de ani care-o să vină,
Pe-aceaste ceruri pustiite dintr-un afund de neştiut
Noi peste mii de ani afla-vom, ce-acum aici s- a petrecut.
În altă parte moare-un soare, iar ochiul lui încet se stinge,
În juru-i, hora de planete, îngheaţă-n noaptea ce le strânge,
Din el în el se surpă-ntruna măritul soare-ntr-un clipit,
Sorbind cu zgomot împrejururi, ce-a luminat şi le-a-ncălzit.
Apoi, la mii de ani lumină, din praf de stele în rotire
Se-ncheagă alte mii planete să-nvie vieţi de dăinuire,
Aşa că-n cerul de de-asupra se moare azi, se-nvie mâine,
E-o vânjoleală fără margini, de la sublim la nebunie
*
Când timpul clipele-şi revarsă din negre găuri de genune,
Mor stele vechi să nască alte, într-un afund de colţ de lume,
Aici, un soare ne-ncălzeşte şi-n juru-i totul luminează,
Străluminând spre universuri, un sol, săgeata lui de rază.
Noi, infinitele-nimicuri, pe-un bob rotund de neagră tină,
Ne tot luptăm pentru putere lăsând în urmă jale, crimă,
Necugetând că cea putere îmi e în toate trecătoare,
Din noi se naşte, noi o creştem, îmi ţine-o vreme şi-apoi moare.
Ne dă Mărite bob de minte să fim măcar odată una,
Să piară regii, împăraţii, mai marii lumii peste turma
Ce ei o poartă prin războaie să-şi facă zilicita vrere
Ca din cei morţi fără de număr, le crească faimă şi putere.
O , cum aş vrea un veac de pace măcar să fie-n viitor,
Să-şi facă voia omenetul şi toată vrerea dumnealor,
Să-nnobileze fericirea cu bunătate şi dreptate
Să fie era ce-a de aur, de care toţi să aive parte.
***
De undeva cocoşii cântă, vestind de bună dimineaţă,
Pe valea mea, şireata toamnă trimisu-şi-a un sol de ceaţă
Să vadă dacă poa’ să vină prin locul care ei îi place,
Cu dealuri pline de pometuri, cu linişte, cu dulce pace.
Eu mă deştept, că mă cam strânge ce-a adiere de vântuţ
Şi mă întorc să fiu de-acuma în raza soarelui călduţ,
Mă uit în zare, nu e nimeni, mă uit în sus acolo-i cerul
Şi Doamne cât de bine-mi pare că dezlegatu-am misterul.
Aici am fost întreaga noapte nu prin veciile de sus,
Aici am stat pe fân şi floare şi niciodată n-am fost dus
Prin cele lumi ce eu crezut-am că-s raiu plin de fericire,
Da-n care colcăie războaie, cu moarte, jale, pătimire.
O Doamne, ţine-ne departe de lumea ceea înrăită
În care pier bucăţi de ceruri pentr-o putere preaslăvită
Şi lasăne-n durerea noastră, ce parcă-i dulce sărutare
Pe lângă cei acolo-n ceruri şi lumea mea habar nu are.
****
De mâine seară n-o să plouă, îmi vin cu mândra la căpiţă,
S-o culc pe floare de cicoare, de cimbrişor şi de crăiţă,
Şi-n buza nopţii, pumn de stele vom tîrgui pe-o sărutare,
Ea alte mii înfiorată mi-o da din cer, că cerul are.
Iar pân’ la zi, seca-vom cerul de cele stele lucitoare,
Şi sărutări ne-om da cu carul cuprinşi în caldă-mbrăţişare,
Măcar aşa le-om şti scăpate din nenorocul lor păgân,
Iar noi, cuprinşi într-o visare, ne-on face raiu-n cela fân.
FILOZOFICĂ
Ce rămâne după tine? mai nimic nemuritor
În ţărână va ajunge trupul tău cel trecător,
Iar în ceruri o să urce, din ce fost-ai măreţie,
Doar un bob de amintire, să se face veşnicie.
Ce noi plângem în ţărâna ţintirimului umbros
E doar lutul de ulcele, unde tu, neîndoios
Risipit vei fi de-apururi, viaţă la vre-o rădăcină
Ce hrăni-va mii de muguri tot urcându-te-n tulpină.
De-asta zic, din a ta viaţă dai viaţă veşnicită
Ca să-mi crească în rotire iarba, floarea înflorită,
Dar şi ele-s muritoare, re-nviind de mii de ori
Tot cu tine laolaltă şi în iarbă şi în flori.
Tu eşti tu în ceruri sfinte, suflet, abur ca de ceaţă,
Un grăunte cât nimica cea rămas din ce-a fost viaţă,
Amintire din clipite, unde vrei mi te opreşti
Şi cu ceilaţi, cât ai poftă, stai vecie la poveşti.
Nici acolo nu ai moarte, cum nu ai nici pe pământ,
Peste tot poţi fi-ntr-o clipă şi în ceruri şi în lut,
Doar odată mori în viaţă ca să poţi să re-învii
Pe pământ în mii de forme, sus în ceruri, veşnicii.
Moşii noştri sunt în toate şi în spic şi-n bob din vie,
Noi ca dânşi, când ne ducem, fi-vom clipă de vecie
Trăitori în altă lume, alte spaţii, alte vieţi,
Ce acuma, de-i socoate, greu a fi să le-nţelegi.
Lutul vieţii e acelaşi peste tot în univers,
Forma vieţii-i diferită în trăire şi în sens,
Muntele măreţ de piatră ce aicea-i nemişcare,
Undeva în universuri are viaţă gânditoare.
Destupaţi-vă la minte, daţi la vise liber frâu
Înmiiţi-vă gândirea ca şi boabele de grâu,
Doar aşa ve-ţi înţelege cum cea lume-i în mişcare,
Cum în jurul nostru-i viaţă, cum nimic nu-i întâmplare.
*
Muritor voi fi de-apururi, dar şi veşnic trăitor,
Înnoit la nesfârşituri din trecut în viitor,
Cu-a mea minte-s printre astre, dezlegând a lumii taină,
Cu picioarele-s în luturi, gânditorul ciob de cană.
SEARĂ DE TOAMNĂ
A căzut de-acuma frunza nucilor bătrâni din vii
Şi rugina ei murdară în covoare foşnitoare,
Înfrăţitu-s-a cu vântul, să o ducă-n pribegii
Pân’ la stâna-nsingurată, cuibărită-ntre hotare.
Peste vale , ceţuri sure se tot nasc din apa rece
Umezind ascunse maluri sărutate-n clipocit,
Iar de-asupra, zgribulite, stol grăbit de ciori îmi trece
Către limba de pădure, arămită-n asfinţit.
De acolo mai departe tot rotindu-se în zboruri
Se deşiră şi se-adună ca armonica uşor,
Şi-n puhoi spre nicăierea, ca şi norii în fuioruri
Se tot duc spre malul zării, croncănind în limba lor.
*
Peste câmpuri reci şi triste, turme trec în păşunat
Tot lungindu-se în şiruri, căutând un smoc de iarbă,
Iar ciobanii-n a lor urmă mi le mână-n neuitat,
Până pier sub dunga zării, tot micindu-se în grabă.
Apoi seara se prelinge peste toate aşteptată
Şi sub mantia-nstelată mii de vise-ademeneşte,
Şi-n morgane tremurate, viaţa ce-a adevărată
Mi-o preface pănă mâine, în mirifică poveste.
ÎNŢELEPTUL
(Gânditorul unei lumi deşarte)
Umbra serii se prelinge până-n colţuri de odaie,
Focu-n vatră adormit-a în tăciunii negricioşi,
Dar sub bolţile bătrâne, unde varul se despoaie,
Candela lumină pune, pe păreţii răcoroşi.
Pe o masă-n vălmăşală îmi stau cărţile cetite
Lângă foile ce-s scrise tăinuite, cu încetul,
Toate scoase cu migală dintr-o margine de minte
Încăpută-n capul celui, care-l ştim că-i Înţeleptul
Doritor să afle taine înmiitu-şi-a silinţa
De-a sorbi înţelepciune din a cărţilor avere,
Ce făcutu-l-au mai vrednic, subţiindu-i neştiinţa
Şi-ndreptându-l spre lumina dătătoare de putere.
*
Acum stă cu capu-n mână şi cu gândul dus departe
Lunecând prin infinituri pe cărări de el ştiute,
Tot adună şi desparte, înmulţeşte şi socoate
Un ceva ce nu se vede, un nimic, ce-i cât un munte.
Pune ceruri peste ceruri înălţându-le-ntr-o parte
Şi-ndesând în large hăuri universuri ca să-ncapă,
Apoi toate le cuprinde într-un semn, din a sa carte,
Ce-i vecia, ori nimica, dar din care lumi se-adapă.
Şi-n adânc de infinituri el ajunge în clipite,
Iar de-acolo-n neştiuturi, necuprinsul înconjoară,
Nu cu aripi fermecate, ci cu gându-n a sa minte
Unde toate el le face, le desface şi le ară.
***
Când la urmă, către ziuă, cea lucrare stă s-o gate,
O lumină mi-l străbate întinzându-se mereu
Și cu mâna-i tremurândă, scrie-n taină pe-a sa carte:
Astă noapte-am stat de vorbă îndelung, cu Dumnezeu!
–––––––-
În căușul minții tale îți aduni tot universul
Și aici îmi zburi cu gândul pe cărările de vis,
Eu, cu-același gând din minte, nemuritu-te-am în versul
Ce-l citești cândva-ntr-o seară și-mi adormi…cu stele nins.
Visătorul…
––––––––––
Mircea Dorin ISTRATE
15 Noiembrie 2020
Târgu Mureș