ADÂNCĂ PLECĂCIUNE
Când priviți într-o vitrină cana dacică de lut
De gândiți la câte are, glasul vostru fi-va mut,
Că însemnele din dânsa sunt istorie și mituri,
Legând cerul și pământul veșnicite-n anotimpuri.
În cel loc îi fost-a vatra unui om, cu bune, rele,
Mai cu bucurii odată, mai cu multele belele,
Și acol’ a fost odată fir plăpând de rădăcină
Ale neamului acesta, încolțit în astă tină.
Și-apoi ceașca îmi mai spune de olarul priceput
Ce cu mâna mângâiat-a plămădeala cea de lut,
Ia dat formă la ulcică, brâu îi pus-a pe sub buză
Și în focul lui din vatră, el mi-a copto-ncet în spuză.
A băut cu ea o apă răcoroasă de izvor,
Vin, la câte-o bucurie, la necaz, ori chin de dor,
În bejenie cu dânsul o purta la cingătoare,
Să o aibe la-ndemână, până-n ziua-n care moare.
Ea e parte din averea ce-a lăsat-o moștenire
La urmașii lui de sânge, să mi-l facă pomenire,
De-asta ție, cană sfântă, azi îți facem plecăciune,
Că ne-arăți c-aici fost-am, începutul cel de lume.
————————————-
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș
10 iulie 2019