Am lăsat pentru final un eseu ce s-ar putea intitula: ‘Poezia – mijloc de recuperare a sinelui’, de o mare însemnătate pentru orice creştin preocupat de formele variate ale Chemării lui Dumnezeu, pentru că el luminează splendid locul poeziei în viaţa de zi de zi a condamnatului politic sub comunism, în orice loc de ispăşire s-ar fi găsit el, şi cu cât mai mult a oricărui om înecat sub stivuirile îmbeznate ale materiei, ce-l fac să uite de sorgintea sa cerească. În cele ce urmează, veţi afla despre o faţă inedită a poeziei, după trecerea multor milenii de creare a ei şi de exultare prin ea.
“Eu nu ştiu, şi apoi, la ce bun – poeţii în vremi de restrişte?”, citează Viorel Gheorghiţă, în memoriile sale, un stih de Hölderlin, din poemul Pâine şi Vin. “Pentru mine, acest celebru vers”, pătrunde el în trăirea sa spirituală, “acest celebru vers, de o actualitate evidentă, e o mai veche obsesie a mea şi, nu mai puţin, o gravă nedumerire. Câtă interogaţie, câte îndoieli, câtă afirmaţie şi câte incertitudini se află condensate în el? La ce bun poeţii, când cărţile lor nu pot să apară sau, dacă apar, nu se citesc? La ce bun poeţii, când interesul pentru poezie e copleşit, în occident de huzur, la noi de sărăcie, pretutindeni de isteria muzicii pop sau rock? Aserţiunea că poezia, cultura în general, e un apanaj al aleşilor, nu mi se pare de acceptat. Dimpotrivă. Statutul ei e unul ontologic, dovadă amploarea la care a ajuns fenomenul în puşcării. Iată, fac o afirmaţie scandaloasă: nu omul face cultura, cultura îl face pe om; nu poetul iscă poezia, poezia îşi zămisleşte poeţii, aşa după cum adevărul zămisleşte libertatea, aşa după cum pâinea cea de toate zilele ne condiţionează şi ne susţine trupeşte.”
Mă voi opri o clipă asupra acestui termen de comparaţie propus de memorialist, deoarece el pregăteşte o mutaţie calitativă către ceea ce reprezintă cu adevărat “pâinea noastră cea de toate zilele” la care se referă textul rugăciunii sugerat de aluzia scriitorului. Dacă îl vom denumi pe însuşi Iisus Hristos prin acea “Pâine”, ne va fi mult mai uşor să înţelegem afirmaţia că Poezia este aceea care îşi zămisleşte poeţii. Căci Dumnezeu este acela care-şi zămisleşte credincioşii, prin Chemarea Sa despre care vorbim împreună de atâtea luni de zile prin mijlocirea undelor.
Plecând de la această afirmaţie, vă voi întreba: putem oare să-L despărţim pe Hristos Dumnezeu de Poezie? Discutând despre forma de adresare lui Dumnezeu a omului, constatăm că ea a fost concepută, în vederea ritualului, dar şi a contactului personal de dimineaţă, seara, în pregătirea hrănirii şi după încheierea ei, de poeţii Bisericii, în poezii sau texte pentru cântări, care corespund unor forme fixe ale timpurilor când au fost create. Astăzi, dacă se compun acatiste noi sau paraclise sau alte forme fixe, Biserica se adresează tot unor poeţi, pentru alcătuirea lor, după cum pentru zugrăvirea incintelor cultice ea apelează la pictori, pentru înflorarea catapetesmelor la sculptori şi aşa mai departe. Şi într-un caz şi în celelalte este vorba despre profesionişti, că sunt ai plaivazului, ai penelului, ai dălţii. Urcând în ani, către clipa când ei au hotărât să se specializeze într-o direcţie sau cealaltă, vom constata că descoperim la ei, cu regularitate, o Chemare spre creaţia plastică sau literară, o chemare cu neputinţă de evitat, arzătoare, ce nu le îngăduie somnul, dacă nu este dusă la împlinire, ce nu le îngăduie preocupări străine, ce nu le îngăduie fericire străină procesului creaţiei artistice. Cred că, şi într-un caz, al poetului, dar la fel şi în celelalte cazuri, al pictorilor, al sculptorilor, al tuturor creatorilor, în orice domeniu al artelor s-ar manifesta forţa lor creatoare, sunt chemaţi tot de Poezia Existenţei, acel mesaj indicibil ce permează de pretutindeni din cele ieşite din Cuvântul Domnului cu ocazia Facerii şi reflectă, ca în oglindă, constatarea Sa finală, de după fiecare zi, anume că toate erau bine făcute şi că-L mulţumeau. Va să zică, acesta este primul sens al termenului ‘poezie’; abia la urmă vine acela de gen literar (dramaturgia, romanul, poezia şi celelalte), ori acela de creaţie cu formă dată, din domeniul literaturii (un poem, o poezie). Deosebirea dintre mulţumirea Părintelui a toate, după încheierea fiecărei etape a Creaţiei, este alta decât aceea a omului ce pătrunde în sfera poetică a Cosmosului: cel din urmă se umple de o mirare exultantă a bucuriei, prin aceea că are acces la frumuseţile echilibrate în chip uluitor în Facere. Atât de plin este el de vibranta admiraţie a universului încât laudele sale trec într-un limbaj specific, prin care până şi tăcerile dintre cuvinte – dacă nu în mod special acelea – devin grăitoare, prin asemuirea cu imperceptibila muzică a sferelor.
“Experienţa anilor de detenţie”, scrie mai departe Viorel Gheorghiţă, “mi-a revelat această taină a mântuirii prin poezie, a mântuirii prin cuvânt, prin cuvântul rostit. Nu e vorba de vreo retorică sau de figuri de stil, menite să impresioneze. Cum ar putea-o face? E vorba de o realitate existenţială, în ce mă priveşte, de netăgăduit. În urma demascărilor de la Piteşti şi Gherla, retras în mine însumi ca într-o inexpugnabilă carapace, ca într-o criptă, mi-am acceptat condiţia de mormânt încă viu. Clinic, nu eram mort. Antropologic, având în vedere refuzul devenit funciar, de a comunica, atât cu exteriorul, presupus a fi irefutabil primejdios, ostil, saturat, ca un burete ud, de violenţă şi delaţiune, cât şi cu propriile mele amintiri, cu propriul meu trecut, da! Nu e, prin urmare, deplasată afirmaţia că în ziua în care, somat de nu ştiu ce demon, la Aiud fiind, am încropit primul meu vers arestat, m-am născut a doua oară, prin poezie, eu care, liber fiind, nu am slujit poezia, mai mult am trădat-o. Primele lanţuri care au cedat au fost acelea care mă ţineau răstignit, pe crucea fără speranţă a unui prezent perpetuu, împiedicându-mă să-mi simt rădăcinile şi să-mi asum trecutul. Efectul: introspecţia lirică, prin mijlocirea poemului scurt, de formă fixă, sau evaziunea, aparent epică, prin intermediul baladei extrapolate. Treptat, treptat, în interiorul universului concentraţionar, pe de o parte, în întunericul în care vegetam, pe de alta, prindea consistenţă un alt univers, cel poetic, pe cât de inefabil, pe atât de reconfortant. Reconfortant întrucât nu era nici artificios, nici de împrumut; îmi aparţinea în totalitate, fiindu-mi consubstanţial. Atâta doar că, pentru a-l descoperi au fost necesare suferinţa şi timpul şi ispita Satanei.”
Fără să încerc o greşită confundare a planurilor, al celui ascetic şi al aceluia în care vieţuieşte condamnatul politic, constat că există apropieri posibile între ele. Ascetul elimină din existenţa sa tot ce aparţine lumii. El evită cvasicomplet comerţul cu ceilalţi oameni, atât din punctul de vedere al convorbirilor, al întrevederilor, al contactelor fizice sau senzoriale. Evită până şi amintirea lor, contra căreia duce o lupta acerbă şi permanentă. El îşi reduce nevoile vitale la minimum. Îşi aţinteşte ochii cugetului şi inima către Tatăl ceresc; tot gândul său se îndreaptă, pe toate căile cu putinţă, către Dumnezeu şi alternează această întăritoare contemplare cu investigarea propriei slăbiciuni, din ce în ce mai adânc coborâtă. Legile biologice devin vrăjmaşul său de zi de zi şi de ceas de ceas. Iar la asumarea legilor cereşti aspiră permanent. Luptă cu strigătele cărnii şi se preschimbă într-o flacără ce arde de dorul întâlnirii cu Stăpânul. Îşi temperează, până la anulare, personalitatea încăpăţânată, prin tăierea voii şi întreruperea contactului cu omul vechi din sine. Caută neîncetat o cât mai deplină smerire şi canonul trupului. Condamnatul politic, mai ales acela care a trecut prin reeducări, cum este cazul lui Viorel Gheorghiţă, îşi duce zilele cu o mâncare neînchipuit de lipsită de vlagă hrănitoare, în interdicţia mişcării libere în afara locului (celulei) de detenţie, în interdicţia comerţului cu oamenii (cu atât mai mult dacă este aruncat în izolare, ori dacă se află într-o cameră cu reeducaţi, adică colegi de ai săi preschimbaţi în turnători, prin bătaie continuă, sau în bătăuşi ai propriilor camarazi), neavând dreptul la lectură, iar conversaţia, chiar dacă se încumetă să se avânte în ea, trebuie purtată şoptit şi cu risc, îşi va întoarce mintea asupra ei înseşi, alungând de la sine evocarea bucuriilor libertăţii, ca prea stârnitoare de durere, şi aprofundând condiţia umilă, extrem de umilă, a omului permanent ameninţat şi fără nici o putere de a-şi schimba soarta. Nu mai are decât înălţarea minţii în rugăciune, către singurul apărător care i-a rămas, către singura lui şi ultimă nădejde, către Dumnezeu. Autorul mărturisirilor din care citez lămureşte foarte simplu condiţia ascetică a condamnatului politic, în care condiţie insul este pregătit să ia contact cu Poezia cerurilor.
“Nevoia de a comunica versurile, în circumstanţele date” – este vorba despre circumstanţele detenţiei, la care se referă continuu Viorel Gheorghiţă –, “un impuls cu totul nou, nu doar pentru a fi memorate, cât pentru a fi confirmate, a reîntemeiat apoi încrederea în semeni, în buna lor credinţă. Cu fiecare strofă învăţată de omul de lângă mine, cu fiecare lovitură de piatră, în ţeava caloriferului, prin intermediul căruia versurile, cu sutele, ajungeau la urechile altor şi altor camarazi, teama se risipea, ca ceara în para focului, iar eu redeveneam om capabil să mă bucur, capabil să răspândesc bucurie (uneori şi invidie), şi, nu în ultimul rând, capabil să îmi asum riscuri, şi nu puţine.”
Şi iată cum rodul creştinesc al creaţiei poetice iese în evidenţă: ea te face să-ţi iubeşti iarăşi semenii, să-ţi redobândeşti încrederea în ei, să-i ierţi, să-i socoteşti din nou asemenea ţie. Cum are loc această transformare sufletească, de la starea celui îngrozit de aproape şi vrăjmăşindu-l, la cel deschis spre el, dorindu-l părtaş al bucuriei tale şi dorindu-te să devii canalul prin care se transmite dragostea spre el? Ea este îngăduită prin propriul tău contact cu Iubirea Dumnezeiască, cu Iertarea Divină, cu Adevărul. Acestea metamorfozează omul căzut, îl înalţă, îl ajută să fie reprimit între fiii lui Dumnezeu. Apoi toate sunt la îndemână, căci făptura acţionează iarăşi ca o făptură a dragostei Tatălui ceresc, ca un frate cu toţi fraţii.
Unde îl conduce pe poet noul său statut? Aflăm următoarele:
“În temniţă, poezia şi-a răscumpărat dreptul de a exista, nu o dată, cu sângele credincioşilor ei, urmărirea vinovaţilor cutezători” (adică a poeţilor) “prelungindu-se până în zilele revoluţiei din 1989 şi, într-o anume măsură, şi după. La interval de peste un deceniu, anchete, tracasări, confiscări de manuscrise şi, poate, chiar ruguri. Câte din manuscrisele confiscate vor mai fi existând, cine ştie?”
Voi aminti ascultătorilor mei de Justin Paven, autorul memoriilor “DUMNEZEUL MEU, DE CE M-AI PĂRĂSIT?”, publicate chiar de mine, în Editura Ramida. Când am vorbit împreună despre el, nu am menţionat motivul celei de-a doua condamnări a sale. Bolnav de tbc, a conlocuit la Târgu-Ocna, închisoarea destinată deţinuţilor pedepsiţi de soartă şi cu această nenorocire, cu poetul Constantin Aurel Dragodan. Entuziasmat de versurile acestuia, create pe parcursul unei lungi detenţii, treptat i-a învăţat pe de rost întreaga operă. A şti pe dinafară stihuri, în închisoare, înseamnă a avea permanent o preocupare intelectuală: aceea de a le repeta, pentru a nu le uita. Pe lângă acest exerciţiu de memorie, extrem de util, deoarece funcţia respectivă a psihicului se toceşte cu mare grabă în condiţiile claustrării, repetarea aducea cu sine şi o rafinare a sentimentelor, căci poeziile constituie condensările celor mai intense trăiri umane şi a celor mai subtile. Astfel, contactul cu poezia reprezenta pentru noi toţi o adevărată sărbătoare. Cum studentul Justin Paven mai avea puţin timp de petrecut în puşcărie, bucurându-se de o condamnare mică, fu eliberat la termen şi, odată ajuns în familie, transcrise în două caiete, mi se pare, creaţia prietenului Dragodan. Securitatea nu era deloc satisfăcută că la destui dintre tebeciştii de la Târgu-Ocna le venise sorocul repunerii în libertate. Hotărî să-i arunce iarăşi în gherlă. Li se înscenă un nou proces, motivat, de pildă, că s-au întâlnit şi şi-au mai povestit, ca omul, păţaniile petrecute de când nu se văzuseră, că şi-au făcut daruri amicale (părintele Constantin Voicescu, fie-i ţărâna uşoară, a fost acuzat că a primit, la naşterea fiului său, actualul preot Mihai Voicescu, un cărucior de copil, de la un fost coleg de temniţă), că au mers împreună la mănăstirea Cernica, cu prilejul slujbei ce consacra recunoaşterea Sfântului Calinic de a se număra printre Cei cu daruri cereşti, că cineva (o domnişoară care nu mai fusese condamnată) a insistat ca fratele ei să primească, prin oficialităţile închisorii, penicilina atât de scumpă atunci, dar atât de eficientă în cazurile de tuberculoză; şi pentru altele asemenea. S-a alcătuit un nou lot, cum l-am numit în titlul unei povestiri publicate în volumul “RUGUL APRINS. DUHOVNICII ORTODOXIEI, SUB LESPEZI, ÎN GHERLELE COMUNISTE”, “lotul tuberculoşilor”. Ei bine, o tânără informatoare pătrunsă în casa lui Justin Paven şi dând peste caietele cu pricina, l-a târât iarăşi în faţa justiţiei militare, alături de cei pomeniţi, drept care a primit alţi douăzeci şi cinci de ani …pentru dragostea sa de poezie.
“Ceea ce ştiu însă”, ne asigură Viorel Gheorghiţă, de la care am plecat, “e faptul că ne găsim în faţa unui mister ce nu poate fi în nici un fel zădărnicit, întrucât raţiunea de a fi a poeziei universului concentraţionar rezidă, nu în obiect, ci în act. Faptul de a o fi scris – impropriu spus, despre creion şi hârtie neputând fi vorba –, ca şi acela de a o fi memorizat, e relevant, nu poemul ca atare. Actul modifică sufletul. Poemul poate fi confiscat, poate fi tezaurizat, poate fi ars; actul, odată produs, nu. Subzistă în această stare de lucruri paradoxul oricărei taine, în speţă acela de a scrie şi de a învăţa, fără speranţa explicită de a-ţi vedea poemele în situaţia de a putea fi şi publicate. (…) “Scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mat. Cap. 4, 1-4). În umbra celulei, sub bolta fără lumină a minelor de plumb, alături de libărci şi trupuri schiloade, neînsufleţite uneori, împreună cu rugăciunea, poezia a fost un asemenea cuvânt, nu mântuit, prin rostire, cum spune Lucian Blaga, ci mântuitor. Un omagiu mai deplin decât acesta, adus poeziei, consider că nu e cu putinţă. Poeţii, şi vechi şi noi, în chiar aceste vremi de restrişte, pot să se bucure cum, la timpul său, nu s-a putut bucura Hölderlin. În temniţele comuniste din România, poezia a fost convertită – în intimitatea lui, procesul îmi scapă – în pâine şi vin, în trup şi sânge sacru. Şi cât de bine şi frumos ar fi ca această convertire să rămână un bun câştigat.”
Nici o altă vorbă nu se cuvine adăugată. Repetând o propoziţie înscrisă în sufletele noastre, ale tuturora, rămasă nouă de la William Shakespeare: “Restul este tăcere”, ne luăm rămas bun de la acest mare cântăreţ al poeziei de temniţă, Viorel Gheorghiţă.
––––––––––
MIHAI RĂDULESCU
Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste. Vol.I, Editura AGAPIS, BUCUREŞTI, 2002. (Ediţia a doua revizuită)