Fapt divers băcăuan în plină pandemie de coronavirus: Roni Căciularu s-a întors acasă. Nu singur, ci însoțit de cea mai recentă dintre cărțile sale, un cadou sentimental pe care îl oferă foștilor săi concitadini cu bucuria regăsirii. Pentru că „acuarelele (sale) de demult” sunt, după propria-i mărturisire, nu doar „mărunte amintiri” ci o adevărată frescă pe care a creionat-o în timp, a copilăriei, adolescenței, tinereții școlare și universitare, cât și a maturității profesionale și de viață.
Dar cine este, de fapt, Roni Căciularu, se vor întreba mulți, spre a merita atenția noastră? Cei ajunși la vârsta senectuții, ca și mine, și-l amintesc ca pe reporterul frenetic ce-și urmărea chemarea destinului cadențându-și pașii în ritmurile unui ilustru reporter inter-și post-belic băcăuan, național și mondial: Marius Mircu. Generațiile mai tinere îl vor putea cunoaște din paginile acestei cărți de reportaje mărturisitoare, despre care prefațatorul volumului de 240 de pagini, apărut recent la editura SAGA din Tel Aviv, ne spune: autorul este „…un memorialist de forță și suflet pe linia Bacău – Israel. Amintiri prețioase, viață și întâlniri scrise cu sârg”. Cu un cuvânt introductiv de Răzvan Voncu, un alt cronicar aplecat cu sârguință asupra cărții și despre care notează: „Roni a plecat de mult din Bacău, fără ca Bacăul să plece vreodată din ”aluatul” personalității sale”. Și este de spus, aici, că trei dintre personalitățile către care ne trimite autorul – Mirodan, Mircu și Steiger – leagă sentimental cele două ”maluri” ale rostirilor lui Roni Căciularu – malul românesc și malul israelian”,
Cartea, în întregul ei, este un caleidoscop de 21 de acuarele (capitole-reportaje) cu chipuri policrome decupate din cuvinte. Din cuvintele unui autentic maestru al rostirilor narative. Acuarelele sale sunt rostiri hiperbolizante ale trăirilor din luștrii de viață băcăuană pură, redate printr-un discurs reportericesc pe cât de proaspăt, tot pe-atât de sincer și provocator de cunoaștere. Pentru că „acuarelele” lui fac să renască scene, priveliști și oameni de altădată din această urbe înnobilată de nume ilustre precum Bacovia, Alecsandri, Ion Luca ș.a., cu frumusețea, cu valorile. și cu înțelesurile vieții și operelor lor.
Începând chiar cu cel dintâi reportaj al cărții – „Mici tablouri de-altădată”, dar și cu următorul – „La Bacău, la Bacău, în orașul meu…”; cu fiecare dintre clipele fixate în memoria-i afectivă, autorul ne introduce în universul mirific al viețuirii băcăuane de peste patru decenii și despre care unul dintre cronicarii scrierilor sale, Zoltan Terner, spune: „Roni Căciularu = Bogăția unei lumi sculpturale”, apreciere definitorie apărută și în prestigioasa revistă canadiană „Observatorul”.
Bacăul post-belic al lui Roni Căciularu, adică cel ce i-a însoțit și îndrumat zilele și anii, aspirațiile și împlinirile, nu este acel „oraș pustiu, în care ninge ca-ntr-un cimitir”, după cum îl descriau cândva imaginile bacoviene. El este, în viziunea reporterului-scriitor, o citadelă a luminii și trăirilor voluptoase ale unuia dintre zecile și sutele de mii de citadini. Parcurile, străzile, casele, școlile, magazinele… Oamenii… Sărbătorile… Tradițiile și Obiceiurile… Toate reprezintă, în carte, un univers inefabil rămas intact și nealterat în memoria afectivă a acestuia. Pe care, iată, acum, le transfigurează în pagini de descriptio bacoviensis. Este împlinirea unui destin pe care Roni însuși și l-a croit și pe care ni-l relevă, în reportajul cu titlu de auto-ironizare: „Halal de mine, sunt ziarist!”. Spre a se întreba, câteva pagini mai încolo: „De ce, naiba, scriu?!” Răspunsul și-l dă, ni-l dă, în aceeași notă autopersiflantă: „Ei, bine, scriu ca să mă aflu-n treabă. Adică, să muncesc. Așa am fost învățat. Tata voia să mă facă electrician. Mama voia să am o diplomă universitară(…). Cum ești tu pe dinăuntru? Ții un condei în mână, bați la clape de computer, și totuși: trece, și cum faci? De ce scriu? Citește-mă, s-ar putea să-ți placă și să fii de acord cu mine”.
Nu mi-am propus să vă „povestesc” cartea. Ea trebuie citită. De vârstnici, pentru un remember revigorant. De tineri, pentru a-și cunoaște rădăcinile orașului în care viețuiesc, dar și pentru a se convinge că viața își are începuturile ei vechi, și nu deodată cu vârstele lor. Ea trebuie citită fiindcă numai astfel veți putea pătrunde în mintea și în inima auorului, înțelegându-l și trăindu-i, la rându-vă, sentimentele față de urbea natală, adică de locul de care ești legat ombilical. De acele locuri în care „…o fanfară cânta”, cândva, iar renumiți actori ai teatrului „Fantazio”, devenit mai apoi „Mărăști”, precum Lory Cambos, Mișu Rozeanu sau Carol Marcovici îi înfrumusețau serile cu spectacolele lor. Apoi profesorii de la „generală” și de la liceu. Apoi, marile nume ale universității ieșene, unde și-a desăvârșit studiile. Apoi, intrarea definitivă în presă la cotidianul regional cu nume de purpură, după o ucenicie promițătoare și încărcată de speranțe în ale condeiului la reviste precum „Ateneu” ori cele studențești din orașul universitar ieșean.
Un alt fapt relevant pe care l-am reținut din cadrele „acuarelelor” lui Roni Căciularu este faptul – care-mi relevă o frumoasă trăsătură de caracter de-a sa: el ”nu privește înapoi cu mânie” – spre a cita titlul unui celebru roman al scriitorului american John Osborne, adică spre lumea potentaților politici ai vremurilor pe care le invocă. Autorul îi umanizează pe acei prim-secretari cu care a intersectat și relaționat profesional, tratându-i și acum după meritele lor. În fond, erau și ei niște oameni, cu năzuințele, dar și cu frustrările lor. Roni nu scuipă pe urmele locurilor pe care aceștia le-au călcat, ci le ferește de eventualitatea unor dâre lăsate/rămase, făcând adevărurile să vorbească ele însele. Și lovind astfel în fățărnicia post-decembristă, care stigmatizează și respinge tot ce a fost bun pe timpul ”orizonturilor roșii”, dar promovând, în schimb, o ideologie a abuzului și minciunii, prefăcătoriei și falsității, cu toate falsetele lor degradante. Citiți-i cartea și vă veți convinge de toate adevărurile adunate între coperțile sale.
–––––––
Mihai BUZNEA
(UZPR filiala „Marius Mircu” – Bacău)
1 august 2020