În urmă cu aproape cinci ani l-am întâlnit pe domnul Sergiu Brandea la o memorabilă activitate culturală organizată de doamna Doina Meiseles în splendida sa reşedinţă din Tel Aviv. Ne-am adunat atunci aproape o sută de scriitori, poeţi şi publicişti de limbă română, majoritatea din Israel, iar onoranta participare a ambasadorilor României şi Republicii Moldova la acest eveniment a fost de natură să sublinieze importanţa sa. Sunt şi acum convins de faptul că dincolo de prestigiul gazdei, dar şi excepţionala sa capacitate managerială, ceea ce a contribuit la succesul evenimentului a fost şi farmecul uriaşei personalităţi a bunului nostru prieten Harry Ross pe care l-am sărbătorit cu acest prilej.
Pe domnul Brandea nu-l cunoşteam personal însă citisem cartea „Strâmba”, lansată în anul 2010 şi care urma să facă o strălucită carieră aflată atunci abia la început. Am discutat despre carte, am mai povestit câte una-alta, deoarece ne legau unele amintiri comune din Bârladul tinereţilor sale şi am rămas în contact, astfel că peste un timp când a apărut volumul „Confidenţe” am scris despre carte cu un entuziasm absolut firesc având în vedere faptul că eram deja familiarizat cu stilul autorului.
Şi, iată, după aproape un deceniu de la prima apariţie editorială, Sergiu Brandea mă onorează dăruindu-mi un nou volum intitulat de data aceasta: „Destăinuiri”. Volumul, apărut la editura „24 Ore” din Iaşi şi prefaţat de cunoscutul critic literar Ioan Holban dovedeşte şi prin aceasta faptul că numele autorului tinde să devină renume, un bun şi apreciat renume, cu cititori nu numai în Israel, ci şi în România.
Voi începe discuţia despre această carte cu mărturisirea de credinţă a autorului care ne spune că el este „un patriot şi un naţionalist” sintagmă pe care nu o va pierde din vedere pe tot parcursul scrierii, însă ne va demonstra că exact din această postură publicistul Sergiu Brandea se va dovedi un umanist de forţă care nu înţelege prin cele două cuvinte: patriot şi naţionalist, în nici un caz, ruperea de amintirile copilăriei trăite în România şi nici ridicarea în slăvi a vreunei concepţii strict naţionaliste în care toţi cei care nu sunt ca tine îţi devin automat vrăjmaşi, într-un fel sau altul. Greu de crezut pentru mulţi alţi „naţionalişti” că poţi fi iubitor al valorilor fundamentale specifice, dar să arăţi, cu multă înţelepciune că, în sine, omenirea este un întreg funcţional, iar multiculturalismul exact forţa care duce la dezvoltare şi ar trebui să ducă, firesc, la bună înţelegere.
Construită prin comasarea articolelor apărute de-a lungul timpului în prestigioasa publicaţie „Jurnalul Săptămânii” cartea are, deloc surprinzător, o fascinantă coerenţă, un fel captivant de a fi lecturată, făcând astfel deliciul cititorului care va afla multe lucruri despre autor, despre problemele ţării sale, despre oamenii de acolo, dar şi despre perspectivele ei, aşa cum le-au visat cei din veacul trecut, aceia care au muncit şi au luptat de-a lungul unor generaţii întregi şi care nu aveau atunci decât speranţa. Una cât se poate de realistă precum vedem acum!
Nu voi intra desigur în miezul povestirilor sau în analiza punctelor de vedere exprimate de autor în articolele sale. Fac însă precizarea că deşi, aparent, subiectele abordate sunt preponderent specifice statului Israel, să nu facem greşeala de a le considera lipsite de interes pentru noi toţi. Trebuie să fim perfect conştienţi de faptul că orice eveniment de pe teritoriul israelian are repercusiuni în întreaga lume şi cu atât mai mult aici, în România, având în vedere relaţiile profunde şi complexe dintre cele două state, atât cele moderne cât şi cele tradiţionale. Totuşi, voi relua unele teme care mi se par foarte importante, dar fac precizarea că eu nu voi putea reda şi farmecul scrierii aşa cum numai autorul a ştiut să o facă.
Redau doar un aspect al paranoiei care ajunge uneori la cele mai stranii forme. Un lider palestinian afirmă că luptătorii săi, pentru libertate evident, au reuşit să ucidă într-un număr de ani 11.000 de israelieni (nu numai soldaţi!). Pentru asta s-au sacrificat 150.000 de eroi rămaşi pe câmpurile de luptă. Sergiu Brandea, intenţionat, dă aceste cifre care chiar pentru un nespecialist reprezintă o catastrofă din punct de vedere militar şi ar impune, dacă am putea gândi logic, o renunţare la luptă şi abordarea unor căi paşnice de obţinere a libertăţii. Te poţi întreba, şi autorul chiar spre această concluzie conduce ideea, oare în ce lume trăim? Dar, ca întotdeauna în scrierile sale, Sergiu Brandea nu se erijează în comentator, nici în judecător, nu dă sentinţe şi nici soluţii. Cu o subtilă ironie specific evreiască, dar şi cu multă înţelepciune, ne lasă pe noi să găsim răspunsuri.
Apoi pune în discuţie opiniile unei tinere cu dublă filiaţie, poloneză şi română, care face o scurtă vizită în România şi emite, cam cu aroganţă, o mulţime de evaluări total nerealiste referitoare la locurile pe care le-a vizitat, dar şi despre oamenii pe care i-a întâlnit. Autorul, să nu uităm, patriot şi naţionalist, cu acelaşi spirit fin şi puţin caustic, dă o replică fermă acestei tinere cam prea plină de propria importanţă, spunând-i, cu calm şi realism că nu poţi cunoaşte o ţară în doar câteva zile, pe fugă, într-o vizită. Ce bine ar fi dacă toţi comentatorii din lume ar citi aceste rânduri! Măcar pentru a reevalua noţiunea de bun simţ.
Mi s-a părut de un dramatism firesc punerea în discuţie a unei probleme cu dureroase implicaţii care a ţinut, pe bună dreptate, prima pagină a dezbaterilor politice şi militare din Israel mai mult timp. Este vorba de cazul acelui soldat care aflat în realitatea câmpului de luptă a împuşcat un terorist care tocmai făcuse o victimă, colegul soldatului. Într-un mod greu de explicat chiar şi prin abordarea excesiv de democratică a situaţiei, soldatul ajunge să fie acuzat de crimă. Da, nişte oameni pentru care ai tot respectul, stau pe scaune, liniştiţi, pentru că acest soldat îi apără, şi îl judecă fără să ţină cont de condiţiile specifice unei confruntări în care armele de foc au primul cuvânt. Nici aici Sergiu Brandea nu dă verdicte. Se întreabă, ne întreabă, şi ne pune să gândim… De mai multe ori, fiindcă aşa spune şi un vechi proverb evreiesc despre croitorul care măsoară de două ori înainte de a tăia…
Nu voi uita nici întâlnirile autorului cu diferiţi compatrioţi, nume care au pentru noi toţi rezonanţe de-a dreptul istorice fiindcă de la ei am învăţat nu numai meseria scrisului, ci şi morala sa, iar nume precum: Lucian Raicu, Virgil Duda, Alexandru Mirodan, Ionel Ştiru şi multe, multe altele ne aduc în ochi lacrima amintirilor, a neuitării şi a preţuirii.
Cu multă sinceritate îndemn orice cititor care aude vorbindu-se, vede sau are această carte, să o citească asumându-şi riscul ca la sfârşit să încerce o oarecare părere de rău că lectura s-a terminat parcă prea devreme. De aceea, dar şi pentru că mi-aş dori să mai citesc şi alte volume ale lui, îi urez din toată inima lui Sergiu Brandea: „Ad me’ah ve’esrim!”
–––––––––––
Mihai BATOG-BUJENIȚĂ
Iași. 21 iunie 2019