CÂND TACI… TU ÎMI ADORMI STRIGĂRI
Se-adună-n haite lupi turbați, e vijelie-n ochii lor,
Vânează cerbi și căpriori și sânge de strămoși uitați,
Își urlă ierni care-au murit în brazii mirosind a ploi
Și-și cheamă gerul înapoi dintr-un mileniu amorțit.
Se frâng istoriile-n timp, e foc în munți și-n Univers,
Zăpada-n luminiș s-a șters și-i cald în orice anotimp,
Ecoul lupilor nebuni răzbate-n verde și-n amar
Din țara fără calendar în care veșnic este luni.
Dispare lacrima din tei și ciocârlia din păduri,
Tu, haită, cât mai poți să furi din ăst pământ uitat de zei?
Cât râu cu tot cu pești mai sorbi și câtă Dunăre mai seci?
Te-nfrupți de parc-ai fi în veci stăpână peste surzi și orbi!
-Nu simți, române, că sfârșești sub colții lupilor sătui,
Dormi prin țărâna nimănui și tot nu vrei să te trezești,
Descarcă arme-n burți de fier și-ntoarce-te din depărtări!
Când taci… tu îmi adormi strigări, când strig… eu îți trezesc tăceri!
—————————-
Mihaela BORZEA