Maximilian VASILIU: Amintiri despre Bacovia (Îngrijită de scriitoarea Isabela Vasiliu-Scraba)

(I)

 

Prima mea amintire despre Iorgu – așa era numit Bacovia în familie, iar noi nepoții le spuneam pe numele lor mic tuturor unchilor și mătușilor -, o am de pe la vîrsta de 4 ani (deci de prin 1918). Venisem cu mama (una dintre surorile poetului) de la Bacău la București, pe bază de Ausweis (=legitimație), Bucureștiul fiind încă sub ocupație germană. Bacovia locuia împreună cu tatăl meu într-un mic apartament de două camere pe strada Berzei. Casa mai există și astăzi, însă nu-i rețin numărul. O curte lungă asfaltată era flancată pe stînga de o clădire în format de vagon cu trei apartamente unul după altul. Intrarea fiecăruia se făcea printr-o marchiză de fier forjat și sticlă. Vis a vis de fiecare apartament era bucătăria corespunzătoare apartamentului. La stradă era o poartă mare de fier. În fundul curții, într-o casă mare, arătoasă, locuia propietarul Pompilian, se pare moșier, căci adeseori pleca la țară cu trăsura proprie pentru cîteva zile. Un om de treabă, bun la suflet, după cîte îmi spunea mama mea. La Crăciun avea obiceiul să bată pe înserat la geamul chiriașilor, mici funcționari nevoiași, ca să le spună că a venit Moș Crăciun, dîndu-le cîte un pachet de bunătăți, sau jucării, dacă aveau și copii. Și mie mi-a dat o jucărie, mi-a povestit mama mai tîrziu. În apartamentul de la stradă locuia Zoe Goian căsătorită Manoliu (una din verișoarele mamei și a lui Iorgu) cu soțul ei și cu cele două fetițe ale lor. Apoi venea apartamentul unei croitorese și apoi apartamentul nostru. În camera din dreapta locuia Iorgu, în cea din stînga tatăl meu, Mihai Vasiliu. Erau prieteni și rămăseseră împreună sub ocupația nemțească. Zadarnice au rămas toate rugămințile mamei de a se refugia din București, să fie cu toții împreună, la Bacău, acasă. Cauzele acestei rămîneri sub ocupație nu-mi sunt clare. Dacă tatăl meu -să zicem- a avut un motiv constînd în faptul că era profund atașat culturii germane (cunoștea la perfecție limba germană și era la curent cu literatura și filosofia germană, fiind licențiat și în filosofie la Universitatea din București), Iorgu nu prea văd ce motive să fi avut. Poate o fi fost influențat de tatăl meu. Poate o fi fost influențat și de fratele său, Costică (Vasiliu-Langa), mobilizat pe loc la Calea Ferată.

Bacovia nu a făcut armata, fiind scutit medical. În ce privește afecțiunea ce a stat la baza acestei scutiri medicale, nu am nici o cunoștință. Sub ocupație mai rămăseseră și Arghezi și Gala-Galaction pe care Iorgu îi cunoștea de pe atunci. În capitală mai era și George Coșbuc cu care tatăl meu a fost prieten, și mulți intelectuali ai timpului care formau împreună un fel de curent neutralist, cu toată dorința unanimă de a se realiza întregirea neamului românesc în hotarele lui firești. Ei erau de părere că dacă Germania și Austro-Ungaria pierd războiul, în mod sigur Transilvania va reveni României pe baza principiului naționalităților care s-a aplicat și în Basarabia și în Bucovina, cînd românii majoritari acolo au obținut unirea cu România. Chiar și după recensămintele măsluite de unguri, se știa bine că în Ardeal și în Banat românii (în proporție de 2/3) erau mult mai numeroși decît sașii, secuii și ungurii la un loc.

Fiind funcționar la Ministerul Învățămîntului, Iorgu a avut misiunea de a evacua arhiva acestui minister în Moldova. Prin tatăl meu și prin unchiul meu Costică Vasiliu-Langa, Bacovia l-a cunoscut pe Aurel Savela, frate al soției lui Costică și bun prieten cu tata încă de la Bîrlad, unde-și făcuseră liceul împreună. Mai tîrziu Aurel Savela îi va face cunoștință lui Bacovia cu Agatha Grigorescu. Din volumul “Viața lui Bacovia”, scris de Agatha, rezultă că Iorgu ar fi fost mobilizat pe loc la Minister. Despre viața lui Iorgu în acel timp am unele amintiri de la mama mea. El se ducea foarte regulat la serviciu. Serile, împreună cu tatăl meu, mai trecea pe la Cafeneaua Imperial de pe Calea Victoriei sau pe la Terasa Oteteleșanu unde veneau foarte mulți scriitori. În mod miraculos Bacovia a rezistat hranei proaste și insuficiente, ca și frigului din apartament în iarna cumplită a anului 1917 pe care au îndurat-o fără pic de foc în sobe. Tatăl meu n-a rezistat. Contractînd gripa spaniolă ce și-a făcut apariția tot în acel timp, tata a făcut în urma ei un TBC galopant și a murit în primăvara lui 1919 la Sanatoriul Dr. Antoniu.

Vin apoi amintirile despre Iorgu începînd din anul 1922, cînd Bacovia s-a întors la Bacău la părinții lui. Era slab de tot și avea întipărită pe figură o adîncă tristețe pe care pînă și un copil ca mine o vedea. Trăia o perioadă de claustrare aproape totală, în micul său iatac din casa părintească. Sta zile întregi fără să scoată un cuvînt. Numai țigările, fumate una după alta, păreu că-i alină întrucîtva amarul zilelor care treceau uniform. Nu ieșea nici măcar în grădină, vara plină de flori, iarna cu pomii încărcați de zăpadă. Se mulțumea să o privească îndelung de la fereastra camerei sale.

Drama lui Iorgu se petrecea sub privirile de mută îngîndurare ale bunicii mele și ale bunicului meu (Buiu). Era privit de familie cu multă compasiune (în special de Buia). Noi, nepoții, nu îndrăzneam niciodată să-i adresăm vreun cuvînt. La masă Poetul venea cu greu, după mai multe chemări. Mînca foarte puțin. Nici o preferință de altfel. Puțină supă sau borș cu carne, eternele pîrjoale moldovenești din care lua doar una, cîteodată brînză de oi cu mămăligă. Nu prea era variată mîncarea în casa bunicilor mei. Apăruse strîmtorarea materială imediat după război și în casa lor.

Cîte odată, rar de tot, Bacovia ieșea din mutismul său aproape total și din indiferența lui, cel puțin aparentă, dacă nu reală, părînd că ar vrea oarecum să participe la viața din jur. Mi-aduc aminte că în vreo două rănduri m-a rugat să-i aduc manualul meu de istorie. Eram pe atunci în clasa a doua de liceu. S-a uitat pe el cîteva zile, apoi iar mi l-a cerut. Și pe ziare își mai arunca ochii. Deși făcea impresia că de fapt nu citește ziarele și că doar se uită peste titlurile articolelor, totuși în mod surprinzător era întotdeauna la curent cu evenimentele zilei. Cînd venea cîte un cunoscut, ca de exemplu N. Anghel, poetul de la Scorțeni, sau alții, făcea cu ei o partidă de table.

Țin minte că într-o iarnă i-au făcut mai multe vizite Gh. Ștefan Cazacu (Delarest), ofițer în garnizoana Bacăului și poet, împreună cu un anume Delavorona, pseudonimul celui care avea să devină, tot printr-un pseudonim, Mircea Damian*. Cazacu a colaborat la “Ateneul cultural” și la “Orizonturi noi” scoase de Bacovia. După cîte știu, lui Gh. Ștefan Cazacu i s-ar datora apariția la București a seriei a doua din “Orizonturi noi”. Mircea Damian era autorul unor schițe umoristice și al unor romane scrise cu talent.

În vizitele lor, urmate de invitații la masă, ambii prieteni de atunci ai lui Bacovia îi citeau ce-au mai scris, scoțîndu-l pe Iorgu din apatia lui obișnuită. Juca cu ei table, mai bea cîte un păhărel de vin, mai ciugulea cîte un aperitiv, căci mai mult parcă ciugulea, decît mînca. Delavorona, al cărui nume adevărat am aflat mai tîrziu că era Constantin Mătușa (1899-1948), ne citea din schițele sale stîrnind ilaritatea tuturor celor din familia noastră ce participau la astfel de reuniuni. Din cîte se zvoniseră prin Tîrg, Delavarona ar fi venit la Cazacu în plină iarnă, fără palton, fără un ban, cu reverele de la haină prinse cu o agrafă, să nu se vadă probabil lipsa cămășii. În primăvară s-a întors la București.

În afara acestor rare momente de destindere, Iorgu își ducea viața lui retrasă. A intervenit apoi numirea lui ca suplinitor la catedra de desen-caligrafie. Mai întîi la Școala Normală de Învățători. Apoi la Liceul Comercial”.

NOTE

* Autor de proză satirică, după al doilea război mondial Mircea Damian s-a remarcat în mod special ca director al “Faptei”, ultimul ziar independent ce a supraviețuit pînă în 1948. La “Fapta” au colaborat “106 poeți și artiști”. Printre aceștia s-au numărat Virgil Ierunca, Ion Caraion, Marin Preda, Alexandru Lungu, Pavel Chihaia, Constant Tonegaru, Dimitrie Stelaru, Camil Petrescu, Ion Negoițescu, Emil Manu, Lucia Demetrius etc. În 1945 Mircea Damian (1899-1948) a organizat un Festival de Poezie la Sala Dalles (v. Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mîine, Fundația Luceafărul, București, 2001, p. 173). Arestat de Securitate, directorul ziarului “Fapta”a murit pe un pat de spital, cu gardianul lîngă el.

                (II)

Numirea lui Bacovia ca profesor suplinitor s-a datorat lui Grigore Tăbăcaru, prietenul lui din copilărie. Acum, dispunînd de ceva bani, poetul se ducea câteodată împreună cu prietenii profesori (Ion Alecu, Liberale Netto și alții) la cîte-o cârciumă cu vin bun de pe Strada Mare (la “Sorbona” cum spuneau ei) sau pe strada Leca (astăzi str. Dr. Aroneanu) și se întorcea tîrziu acasă, de obicei în liniște. Toate cele arătate se referă la perioada 1922-1927 când l-am putut vedea personal.

În familie, Iorgu era privit cu multă compasiune, în special de Buia. Noi nepoții nu îndrăzneam niciodată să-i adresăm un cuvînt. Buiul (așa îl numeam noi pe bunicul) îl privea adeseori lung de tot și rămînea apoi dus pe gînduri.  Probabil căutase și dînsul să citeasscă ce scrisese băiatul lui în cartea apărută (Plumb) și nu prea înțelesese mare lucru. Odată a întrebat-o pe verișoara mea Liliana (fiica cea mare a Mariei) dacă ea pricepe ceva din poeziile lui Iorgu. La răspunsul ei negativ (avea vreo 13 ani atunci), Buiul ar fi zis: “Gîndul mîței!” (acestea mi le-a spus Liliana mai tîrziu).

Bunicul meu era un om simplu. Nu se ocupase toată viața lui decât de comerț. Avea patru clase primare, dar avea un bun simț și o hărnicie care i-au înlesnit succesul în negustorie. Buiul nu citea decât ziarele. Nu l-am văzut niciodataă cu o carte în mână. Când și când, într-un caledar vechi, scria scurte versuri în stil popular, ori zicători  și cimilituri, uneori cam licențioase. Ce s-o fi făcut cu acel calendar? Cred că l-a distrus Virginia la vînzarea casei, odată cu atâtea alte lucruri care mai tîrziu ar fi fost foarte bine să se numere printre obiectele din casa memorială). Cînd Buiul a căzut bolnav (în 1923), înspre iarnă, mama i-a adus să citească Sonata Kreutzer de Tolstoi. A citit din roman și după o săptămînă i-a spus mamei că așa ceva i-ar fi plăcut și lui să scrie.

Îmi amintesc perfect casa bunicilor mei din acei ani. O grădină vastă plină de pomi, de iarbă și de flori (cuprindea și locul pe care acum este clădită casa de alături). Între cele două paravane – așa erau denumite în familie cele două verande cu geamuri pe  laturile lor – Buia își făcuse o grădiniță minunată cu flori de tot felul: crini, lăcrămioare, nu-mă-uita, stînjenei, trandafiri, begonii, mixandre. Îngrijea florile ei ceasuri întregi, stând gheboșită la pămînt. Intrarea în casă, în acea perioadă, se făcea prin paravanul al doilea (cel din fund). Cele două camere din față (unde se intra prin primul paravan) au fost tot timpul războiului de întregire a neamului rechiziționate pentru ofițeri (au stat acolo printre alții: Zaharia Bîrsan (actorul și dramaturgul), precum și Ion Scurtu, criticul literar de la “Semănătorul” și realizatorul unei cunoscute ediții a operei  eminesciene. După război camerele din față au fost locuite scurt timp de Maria și Aneta, cu copii lor. Acolo a murit Ștefan (soțul Mariei) în 1919 de leucemie. Mai tîrziu au fost închiriate, căci devalorizarea bruscă a leului, imediat după război, adusese pe bunicii mei într-o stare materială destul de jenantă. Amândouă paravanele aveau niște scări de mozaic (scări care mai există și astăzi, dar probabil refăcute). Scara de la paravanul din fund avea de o parte și de alta, sus și jos, locuri de stat foarte comode. Acolo  ne așezam deseori, noi nepoții, vara, pe niște pernițe special făcute pentru acest scop. Uneori stătea și Virginia sau mătușile mele, în serile de vară. Era locul preferat seara mai ales cînd, pînă tîrziu, se auzea muzica militară de la Grădina publică. Numai Buia și Iorgu nu-i țin minte să fi stat pe această scară, decât poate foarte rar. Buiul seara se așeza la măsuța rotundă, roșie din paravan, după ce Buia se retrăgea în dormitorul ei. Pe această scară s-a făcut fotografia familiei prin 1922 sau 1923 în vara cînd a venit la Bacău Costică cu Ortansa (soția lui) și cu Marinel și Adriana (copii lor) de la București în timpul vacanței de vară.

Fotografia este reprodusă în volumul “Viața lui Bacovia”. Din această fotografie lipsesc următorii membri ai familiei noastre: Eugen (frate al lui Iorgu), Emil Groapă (fiul cel mare al Anetei, soră cu Bacovia) și Cecilia Groapă (fiica Anetei), căsătorită Frîncu. Încolo suntem toți membrii familiei existenți la acea dată. Motivele lipsei celor de mai sus, cred că au fost următoarele: Eugen (încă necăsătorit la cea dată) în acea vară era plecat la Paris; Emil era la țară, la Bălcești-Roman, la tatăl său, Costache Groapă, căruia îi fusese repartizat de Tribunal după divorțul Anetei, iar Cecila cred că era plecată în colonia de copii de la Tekirghiol, ca de obicei.

Vara familia își peterecea cel mai mult timp în parvanul din fundul curții, de care am vorbit mai sus. La geamurile dinspre stradă era o mesuță roșie rotundă pe care am donat-o eu Casei memoriale Bacovia și care trebuie să se găsească acolo. La acea mesuță stătea Buia fumînd și citind. Din cînd în cînd își arunca ochii pe geam, spre strada îndepărtată. Pe ea treceau caruțe și trecători pe care adesea reușea să-i identifice, cu toată vederea ei destul de slabă. Când și când trecea câte un covrigar strigându-și marfa, sau stropitoarea comunală trasă de boi, venind dinspre strada Neagoe Vodă, unde erau grajdurile Primăriei, apoi iar liniște totală.

În stînga paravanului era o canapea lungă de pluș verzuie. Pe ea stătea de obicei Virginia. Mai stăteau și mătușile mele atunci cînd veneau în vizită, sau rareori stătea chiar Iorgu. În afară de vreo două scaune cu fundul împletit din pai, nu mai era nici o mobilă în paravan. Prin storurile de pai galben se filtra o limină dulce, liniștită, iar pe ușa în două canaturi, larg deschisă, venea din grădină parfum de flori. Era o atmosferă de tihnă și de liniște cu adevărat provincială. Nu se întâmpla nimic cu lunile și cu anii, decât micile fapte diurne, nesemnificative în monotonia lor obișnuită. În nopțile de vară, cum am mai spus, se auzea din paravan muzica militară de la Grădina publică. Se cînta “Cavaleria Rusticană”, “Marșul din Aida” (inevitabil în toate Grădinile publice din lume!), ori chiar “Simfonia 1812” de Ceaikowski (cu clopote vestind apropierea de Moscova a lui Napoleon!).

Ziua, Buiul umbla prin grădină. Ba la cartofi, ba la alte zarzavaturi puse de dînsul în fundul grădinii, ba la șură (magazia din fundul curții în care Virginia organiza cu noi nepoții reprezentații cu recitări, scenete, etc. la care participa toată famila, afară de Iorgu). Totdeauna avea ceva de meșteșugit sau de reparat. De găini tot dînsul avea grijă.

Din paravan se intra pe o ușă cu două canturi masive, totdeauna deschisă vara, în sufragerie, o cameră mare avînd în mijloc o masă mare, ovală, imprejur scaune, în fund o consolă de marmură cu o oglindă foarte înaltă în stil venețian cu ramă de ghips aurie. Pe laturile camerei erau cîteva foltolii din același material și culoare ca și canapeaua din paravan. Mai erau un dulap și o pendulă (în dreapta) al cărui tact rar și discret parcă-l mai aud și acum. La geamuri erau draperii de catifea vișinie. Pe jos era linoleum. Pe pereții sufrageriei în stînga și în dreapta erau portretele pictate în ulei ale bunicilor mei. Nu știu ce prictor le-a executat și nici data execuției. După portrete, bunica pare a fi fost la vîrsta de 30-35 ani, iar bunicul la vreo 45-50 ani. Cam ăsta  era tot mobilierul sufrageriei, în care fix la ora 12 a.m. se servea prînzul, iar seara, fix la ora 18 cina.

Buia, fără să fi fost foarte religioasă, postea negru în fiecare vineri (fuma însă) pînă la răsăritul stelelor seara. Făcuse această prmisiune lui Dumnezeu (îmi spunea mama mea) în speranța de a-l salva pe Eugen, grav rănit la Oituz în 1917. El fusese timp îndelungat între viață și moarte, într-un spital de campanie din apropierea frontului. Această făgăduiță și-a ținut-o Buia pînă la moarte, în 1931. După ce a scăpat cu viață în urma gravelor răni la stomac produse de explozia unui obuz, Eugen s-a îmbolnăvit (tot pe front) de icter negru. Cu această boală fusese abandonat ca nerecuperabil de trupele în retragere. A rămas într-un sat evacuat de pe lîngă Cașin. Acolo, timp de o lună de zile a fost îngrijit de o țărancă bătrînă ce își avea casa în marginea satului. A scăpat cu viață datorită acestei tărănci bune la suflet. Pe atunci icterul negru ducea la moarte sigură. În general însă unchii și mătușile mele, ca și bunicii mei, nu au fost foarte religioși. Cînd venea preotul în ajunul Crăciunului, sau la Bobotează,  îl primeau, acesta fiind obiceiul îndătinat.

Deasupra mesei din sfragerie era o lampă mare cu abat-jour de porțelan și cu ornamentații în filigran. La această lampă agăța Buiul artificii în noaptea de Anul nou, imediat după ce se termina masa la care lua parte toată familia. Tot sub lumina acestei lămpi se juca în aceiași noapte lotonul tradițional la care lua parte toată famila, inclusiv copiii. Se juca pe monede ieșite din uz ( din cele cu gaură la mijloc) păstrate de Buiu și repartizate fiecăruia în mod egal. Pe atunci nu era încă radio și abia mai tîrziu, prin 1925, Virginia și-a cumpărat un patrefon de ocazie al cărui safir reda cu o stridență metalică nemiloasă vocea lui Fletta ori a lui Carusso. Și acum parcă mai aud “Cavattina” din “Bărbierul din Sevilla” care îți spăgea urechile.

 

               (III)

 

Iorgu participa numai la masă, după care se retrăgea în întunecoasa lui cameră mică din dreapta, unde avea în fund, la perete un pat, la fereastră, în stînga acestuia, o măsuță cu oglindă și cu o lampă pe ea, iar alături, în dreapta ușii, un scrin masiv cu multe sertare pentru haine și lenjerie, care ține de la ușă pînă la geam. Camera lui avea o singură fereastră pe cere, din cînd în cînd, se uita îndelung văzînd iarna același peisaj nins, aceleași acoperișuri și garduri vechi ale vecinului Suțescu și aceaiși grădină cu copaci înverziți vara, desfrunziți toamna și plini de zăpadă iarna. Este fereastra de la care, cred, au luat ființă multe din pastelurile sale autumnale sau hibernale. Toamna îi apărea de la aceeași fereastră și mai dezolantă și mai tristă văzută din întunecimea camerei în amurg. Îl văd parcă și acum stînd îndelung în fața acestei ferestre. Lîngă pat avea o ladă cu cărți, o ladă nu prea mare și un fotoliu. Odaia lui era încălzită de o sobă a cărei gură era în suferagerie, soba fiind zidită din teracotă în peretele despărțitor dintre sufragerie și iatacul lui, deservind astfel ambele camere de o parte și de alta a peretelui ce le despărțea. Era o sobă mare de teracotă maron. Din odaia lui Iorgu se dădea, printr-o ușă în două canaturi, în dormitorul Buiei și al Virginiei. În această cameră erau două paturi mari de fier cu tăblii acoperite, cu verturi de catifea verde închis, la capătul ambelor paturi o masă ovală nu prea mare, acoperită tot cu o față de masă de catifea, pe care se aflau fel de fel de fofotografii ilustrate, un album al familiei și o călimară metalică. Albunul acesta este astăzi donat casei memoriale din Bacău. Între cele două ferestre, o oglindă mare la fel cu cea din sufragerie, două fotolii de același stil și culoare ca cele din sufragerie, un dulap care acoperea ușa (care era condamnată) dinspre camera învecinată din față. Lîngă paturi, de fiecare parte, era cîte o noptieră, iar pe noptiera Buiei dinspre peretele din fund, pe la cesul înserării apărea totdeauna ceaiul de tei al Buiei, care după atîta fumat în timpul zilei în sufragerie sau paravan (vara) avea nevoie și simțea necesitatea unui ceai calmant. În acel pat a murit bătrîna în 1931 iarna, prăpădindu-se în cîteva zile de o dublă pneumonie contractată în dimineața cînd, venind femeia cu lapte, s-a dus numai cu un șal peste cămașa de noapte în paravanul înghețat pentru a primi laptele; probabil pentru a o scuti pe Virginia de această treabă. Plămînii ei slăbiți de atîta fumat nu au rezistat la prima răceală mai seroasă. Era și extrem de slăbită, avea 73 de ani.

Aproape de geamul din dreapta, țin minte că era un mic paravan mobil chinezesc din mătase gelbenă, pictată cu pansele probabil de Maria.

Virgina stătea aproape toată ziua în această cameră penteu a evita fumul de tutun din sufragerie. Vara mai stătea în grădină. Ea era bolnavă de piept din tinerețe. Contractase încă de pe cînd era în școala profesională de fete pe care o urma la Bacău, un T.B.C. pulmonar în urma unei răceli la o serbare școlară, ieșind transpirată și fără palton afară în gerul iernii. A avut hemoptizii dar, după un timp, probabil s-a oprit procesul bolii, ne mai constatîndu-se prezent bacilul în spută. A rămas însă cu o tuse și cu o slăbiciune caracteeristică, ducînd o viață extrem de regulată.

Deși în tinerețe, înainte de boală, fusese o extraordinară gimnastă, întreecîndu-se la rec, la paralele și la bară cu Iorgu și cu Eugen care erau cunsocuți ca ași în materie și la liceu, ba chiar și în oraș (liceul dădea în Grădina Publică, la marele serbări, astfel de demonstrații de gimnastică) precum și la aparatele special construite în curtea caselor din str. Bacău-Piatra (de la vechea locuiță a familiei), acum stătea toată ziua mai mult pe patul ei, cîntînd uneori încet de tot la vioară (mai mult în pițicato fîra arcuș) ori pictînd în acuarelă reproduceri după cărți poștale ilustrate cu lacuri, crînguri, păduri și boschete, cu femei visătoare privind înspre lac, în maniera naiv romantică în care pictau pe atunci amatorii. Din cînd în cînd făcea cîte o pasiență cu vechile cărți de joc ale familiei. Ea nu s-a putut căsători și a trăit o viață retrasă, rar fiind luată de Tinca la vreun film (la cinematografele “Lux” sau “Clasic”) cu Francesca Bertini, Psilander sau cu Maria Carmi (staruri de pe atunci ale filmului mut), filme pe care apoi, la gura sobei, le povestea în amănunt cu glaul încet, înfiorată parcă încă de melodrama la care asistse. Alteori făcea lungi și complicate pasiențe într-o tăcere totală, în obscuritatea dormitorului. Poate și dram acestei ființe, nu numai a lui Iorgu, a îndurerat-o ani îndelungați pe biata Buia.

Din sufragerie, pe ușa din stînga se dădea în odaia lui Buiu. Mobnilată cu o sobrietate cazonă: un apt de campanie, un dulap, de haine și lenjerieun mic bifet cafeniu, in scaun și un dulăpoir era tot mobilierul camerei. Din acest mic iatac (care era de fapt mai mult o cameră de trecere), în fund pe dreapta era o mică ușă care dădea într-o cămară stîmtă și camîntunecoasă, lungă de vreo 6-7m de-a lungul sufrageriei (acum nu mai există această cămară, după cum nu mai există nici bucătăria mare de iarnă în care se cobora cîteva trepte din camera lui Buiu pe o ușă situată în fața celei de la sufragerie). În cămară, pe lîngă slănina afumată (care constituia masa de dimineață a lui Buiu) și pe lîngă cele cîteva alimente păsrtate mai la rece, erau fel de fel de obiecte disparate într-o dezordine totală: cîntare veci ruginite, fel de fel de cutii de teblă rămase, se vede, de la lichidarea prăvăliei , cuiere cu haine vechi, scaune desfundate, ghemuri de sîrmă, rame de tablouri, vechi registre de comerț prăfuite, de care Buiul nu se îndurase, se vede, a se despărți, ziare și reviste vechi, de pe timpuri, etc., etc.. Buiul se scula cel ami de dimineață din toată familia. Se ducea la paiță, cam la 2-3 zile. Nu uita să dea o raită și pe la fosta lui prăvălie (preluată de evreul Kreuter în condiții extrem de avantajoase, adică cu hurta) de unde cumpăra în mod exclusiv toate articolele de băcănie necesare casei. Magazinul era situat în fața bisericii Sf. Neculai, cam pe locul unde acum este intrarea hotelului Moldova. Era cel mai mara magazin de coloniale din Bacău înainte de primul război mondial. După cum mi-l descria mama mea, avea în mijloc înăuntru, o piramidă cu tot felul de cutii de conserve din import, mari cutii de cacao și de cafea, pachete de ciocolată elvețiană, sticle de vin scump și de coniacuri și lichioruri, toate din import. Această piramidă de mărfuri era mai mult ca un fel de vitrină interioară, căci marfa era depozitată pe toată întonderea pereților magazinului, în spatele tejghelelor. În fundul magazinului avea un fel de cancelarie cu pereții de sticlă, plină cu portocale, mandarine, curmale, smochine și alte fructe coloniale, în care își avea biroul lui, încăpere din care putea supraveghea activitatea întregului magazin. Vînzarea se făcea de mai mulți vînzători iar încasările de tejghetar. Cînd intrai în cancelaria bunicului – spunea mama mea – te amețea parfumul și miresmele acelor frcte exotice. În pivnițele și magaziile din dosul prăvăliei avea mari cantități de vin în butoaie aduse de la Odobești și de la Panciu, personal de către dînsul. mari cantități de alimente și produse de tot felul specifice comerțului de coloniale, deoarece el facea și un comerț en gross, aprovizionînd aproape toate prăvăliile sătești din județ. Bunicii mei aveau atunci locuița în str. Bacău-Piatra (acolo s-au născut toți copiii, inclusiv Iorgu), impbil care a purtat pînă acum în urmă (cînd a fost demolat) o placă de mermură comemorativă. De acolo, prin 1907, s-au mutat în str. Gimnaziului 7 (în imobilul unde este acum “Casa Memorială Bacovia”) vînzînd casele din str. Bacău-Piatra, odată cu înstrăinarea și a prăvăliei.

Lui Buiu îi păreau mai bune mărfurile de la fosta lui prăvălie de cît în altă parte. Dacî la Kreuter nu se găsea cutare articol, din altă parte nu cumpăra, chiar dacă era nevoie în casă de acel produs. După ce cumpăra, mai stătea de vorbă cu foștii negustori bătrîni de pe vremuri și apoi se întorcea acasă. Pe la 19 a.m. totdeauna se întindea în pat, își punea pe față pălăria lui neagră melon ca să-l apere de lumină și trăgea un somn bun, cu tor zgomotul ce-l făceau cei ce treceau spre bucătărie și spre cămară prin odăița lui, care de fapt era o cameră de trecere. Era foarte îngăduitor față de zgomotul jocurilor noastre de copii, cînd veneam cu toții acolo, sau în timpul cît am stat și eu împreună cu mama la dînșii. Un fapt ce nu mi l-am putut niciodată explica pe deplin este răceala (ca să nu spun “cearta”) permanentă dintre Buia și Buiul. În special Buia avea tiotdeauna un ton “oțărît” față de Buiu, atunci cînd era absolut nevoită să i se adreseze, căci altfel nu schimba o vorbă cu săptămînile și cu lunile. Comunicau mai ale prin intermediul Virginiei. Aveam impresia că această răceală între ei era veche, iar sorgintea ei părea să fi fost adînci vechi neînțelegeri, dar nu am putut descifra de la ce anume putea să fi intervenit aceste neînțelegeri. De ordin bănesc cred că nu putuseră fi pentru că mai înainte de război ei s-au bucurat, grație comețului practicat de Buiul, de o foarte bună stare materială. iar Buiul nu era nicidecum un om om meschin (econom da, dar nu meschin), era devotat cu totul familiei și părea că ține seama totdeauna de voința Buiei. Să fi fost sentimentul de superioritate (“de clasă?”) al Buiei care provenea dintr-o familie bogată de boiernași? Cine știe? Buiul era dintr-o familie nevoiașă de la țară, care reușise prin munca lui din tinerețe să-și facă o stare, pe care apoi a dezvoltat-o cu dota (destul de importantă) adusă de Buia. Să fi fost poate și faptul că dînsa pretindea a avea o cultură mai ridicată, prin lecturile ce le făcea, în timp ce el nu citea decît ziarul? Sau o repulsie încă din timpul cînd a fost mai mult împinsă de către aiptropa ei să se mărite la 15 ani cu un om mult mai în vîrstă ca dînsa și la care nu ținea și care, se pare, fără prea multe menjamente, a impus-o la fiecare 1-2 ani la nașteri succesive de copii, timp de 14 ani, nașteri care au epizat-o fizic într-o așa măsră, încît pe la 59-60 de ani parea de 80? Nu am reușit niciodată să-mi explic eceastă “enigmă” a familiei noastre, iar mama mea, de cîte ori deschideam discuția despre aceasta, evita să-mi răspundă. Poate nu știa nci dînsa.

Aproape zilnic, la bunicii mei venea Aneta cu Marcel (fiul ei), Tinca (care a stat un timp, pînă prin 1925, împreună cu ei), venea des și Maria cu Aura și cu Liliana (fiicele ei) mai ales în zilele de sărbătoare, după amiaza. Veneam și eu foarte des, uneori singur, alteori cu mama mea (noi ne mutasem între timp la Șc. Normală de fete, unde aveam locuiță, mama mea fiind secretară și apoi subdirectoarea școlii). Iorgu nu lua parte decît rareori la aceste reuniuni de familie (chiar cînd era ziua lui Buiul sau a Lui Biua). Îi ducea Virginia cafeaua sau ce se servea, în camera lui, din care nu ieșea decît pentru masă și atunci cîteodată în urma insitențelor Buiei. Nu l-am văzut niciodată pe Iorgu vesel, destins decît foarte rar (și nicia tunci nu se putea spune că era cu adevărat vesel, ci oarecum dispus să spună cîteva cuvinte) atunci cînd avea posibilitatea de a bea un pahar de vin. Nu bea niciodată cantități mari de vin, din 2-3 pahare se vedea că s-a amețit. Pentru vinul bun avea un respect deosebit (în special vinurile “Știrbei” pe atunci erau mai renumite, se vindeau sticle înfundate, Cotnarul era o raritate, pentru bogătași, iar de Murfatlar pe atunci nu se auzea), spune privind în zare licoarea din pahar, admirativ: “E bine lucrat!”. Nu am avut ocazia să-l văd cum se comporta în localurile pe care le frecventa mai mult la insistențele unor cunoscuți. Dar mi-a povestit mai tîrziu avocatul Emil Mititelu că se ducea numai în localurile cu vin excepțional de bun. Unul din localuri mai des frecventat de intelectualii tîrgului, unde se ducea și Iorgu era poreclit “Sorbona” (probabil pentru a marca elevația dicuțiilor ce se făceau acolo). Nu bea cantități mari de vin, ci sorbea din cînd în cînd, cu înghițituri mici, iar la îndemnurile convivilor de a le spune cîte ceva despre poeziile lui, cîte ceva din viața lui, rămînea cu privirea întrebătoare, cu ochii lui albaștri senini, spre cel ce-l interoga. Dacă cineva începea să recite cîte o strofă mai cunoscută din poeziile lui,  tocmai ca să-l determine la confesiuni, el sounea atîta: “Da” și apoi repeta “Da!” sau “Hm!”. Cred că foarte greu putea fi determinat la o deschidere și în orice caz nu față de oricine.

                (IV)

                         

Umbla foarte modest îmbrăcat, dar corect, de preferință haine de cunloare gri-fer. Prin casă umbla cu o haină de catifea tot de culoare închisă. Nimic ostentativ niciodată nici în ținută, nici în îmbrăcăminte. De o modestie și timiditate care frizau uneori morbidul. Pe stradă mergea de obicei cu capul plecat în jos, parcă strecurîndu-se printre ceilalți trecătorim, parcă vrînd să treacă neobservat.

Țin minte că într-o iarnă, cam prin 1927-28 i-au făcut mai multe vizite Gh. Ștefan Cazacu (Delafrast), ofițer în garnizoana Bacău și poet, împreună cu un anume Delavorona (pseudonimul celui care avea să devină tot printr-un pseudonim Mircea Damian, cunoscut mai tîrziu la București ca publicist și director al unui mic ziar (de șantaj, intitulat, pare-mi-se, “Pumnul”), precum și autor de schițe humoristice apărute și în volum, care erau totuși de talent. Acest Mircea Damian și-a terminat existența pe un pat de spital cu gardianul lîngă dînsul, fiind arestat pentru șantaj. Aceste vizite de altfel repetate și cu invitații la masă urmate de lecturi din producțiile literareale ambilor, îl scoteau din apatia obișnuită pe Iorgu. Juca cu ei table, mai bea cîte un păhărel de vin, mai ciugulea cîte un aperitiv (căci mai mult parcă ciugulea decît mînca). Delavorona (al cărui nume adevărat am auzit mai tîrziu că ar fi fost Mătușa) ne-a citit cîteva din schițele sale stîrnind ilaritatea tututor celor din familia noastră ce participau la această reuniune. Delavoronna venise în Bacău cu trenul (cred că în mod clandestin) în plină iarnă, fără palton, fără un ban, cu reverele de la haină prinse cu o agrafă (ca să nu se vadă probabil lipsa cămășii) și se aciuase la Cazacu, fără a se mai gîndi să mai plece. Stătea acolo, cu casă și masă, ba am mai auzit mai tîrziu că se legase și de soția lui Cazacu, în timpul lipsei acestuiade acasă. În primăvară a plecat la București unde, după cum se vede, “a triumfat”! Cazacu a stat mai mult timp în Bacău, a colaborat, după cîte știu la “Ateneul Cultural” și la “Orizonturi noi”, iar apoi la București lui i se datorează apariția seriei a II-a a revistei “Orizonturi noi”.

În afara acestor rare momente de destindere, Iorgu își continua viața lui retrasă, limitată la activitatea lui de suplinitor (de altfel cu întreruperi în unii ani, nu din vina lui) și cea de acasă, c[în probail scria din cînd în cînd (eu însă nu am avut ocazia să-l văd scriid) căci în acei ani i-a apărut volumul de poezii “Scîntei galbene”. Euigen și Costică îi trimiteau din cînd în cînd de la București lui Iorgu și Buiei tutun de calitate mai bună, cafea, cacao, etc. Îmi povestea mama că în tinerețe Iorgu a căutat foarte mult să-l influiențeze pe Costică în sensul da a scrie poezii, cîn acesta avea vreo 18 ani. L-a convins să-și lase plete, să poarte lavalieră și, în special, să fumeze (“nu poți fi poet dacă nu fumezi”, îi spunea) și și-a luat și un pseudonim: “VAER”, dar nu știu dacă a publicat ceva. Nu avea har poetic. El a devenit apoi ziarist sub numele de Constantin Vasiliu-Langa (după numele de familie al mamei, pe cînd nu era căsătorită). La moartea lui Costică, în 1952, l-am văzut pe Iorgu plîngînd, ceea ce m-a impresionat foarte mult. Era prima oară cînd l-am văzut exteriorizîndu-și durerea, el care știuse să-și înăbușe în sine atîtea suferințe fizice și morale de-a lungul viții. Atît Iorgu, cît și Eugen și Costică au fost influențați în tinerețe de ideile socialiste (prin contactul cu un prieten evreu, Grunberg, plecat apoi în America). El le aducea cărți și broșuri cu conținut marxist. Costică a fugit în două rînduri de acasă, spre disperarea familiei (nu avea decît vreo 14-15 ani), fapt ce l-a dus la întreruperea studiilor liceale. Studiile de liceu le-a reluat apoi mai tîrziu, reușind chiar să obțină, prin 1923, și o diplomă de licență în drept la Iași. Cînd a fugit, a fost găsit de poliție la Constanța (în urma sesizării făcute de Buiul privind dispariția lui). Aici făcea pe hamalul în port și frecventa cercurile socialiste de acolo.

Eugen a fost mai puțin aventuros decît Costică. Cînta la voară tot atît de frumos ca și Iorgu, după cum spunea mama mea, care, de altfel, mi-a relatat și cele de mai sus. Eugen și Costică, În perioada cînd Iorgu a stat la București, l-au sprijit din punct de vedere material. Costică l-a ținut mult timp la dînsul, în str. Negel (Cotroceni), unde soția lui, Ortansa, era directoarea unei grădinițe de copii, clădire care se mai află în fiiță și acum și în care în prezent funcționează Oficiul de Stare Civilă al Secorului VI. În acea casă a avut loc și festivitatea de căsătorie a lui IOrgu cu Agatha. Tot în acea casă a stat un timp, bolnav, Iorgu. Eugen a renunțat la drepturile lui legale de moștenire ce i se cuveneau, la vînzarea casei din Bacău, după moartea Buiei în 1931, în favoarea lui Iorgu.

Mama mea îmi spunea că, pe cînd era în liceu, Iogu îi citea întîi poeziile ce le compunea cerîndu-i părerea. În afară de faptul că îi păeau cam triste , mama mea, și ea pe atunci în liceu, nu se încumeta desigur la parecieri mai profunde. Tot timpul liceului o impresiona în mod deosebit modul cum Iorgu îi povestea, cu gesturi și mimică, unele din “povestirile extraordinare” ale lui Edgar Allan Poe, ca de exemplu “Ruina casei Usher”, cum își culca tîmpla pe scîdurile dușumelei ascultînd din adîncuri și cum o îngrozea modul lui de redare și interpretare a straniei povestiri. La fel, îi recita în mod impresionant “poema Corbului” de același Edgar Allan Poe, cu obsesivul “niciodată”. Tot din relatările mamei, știu că Iorgu în liceu a avut ca pe cel mai bun prieten pe colegul lui de clasă, Mircea Cancicov, preminant de onoare în toți anii școlari, care mai tîrziu a devenit marele avocat și un timp deputat și apoi ministru liberal, șef al organizației locale a acestui partid. Aceste relații le-a avut însă numai în cursul superior de liceu, cînd Cancicov, atras probabil de modul cu totul singular cu care Iorgu privea vița și lumea, îi căuta prietenie, însoțindu-l în lungi plimbări uneori înspre crîngurile Bistriței, discutînd tot timpul între ei (fără să știe însă ce discutau anume). Această prietenie a încetat însă, după terminarea liceului, Cancicov aventurîndu-se în politică și într-o carieră strălucită la bară. Cred că pesonajul din bucata “Dintr-un text comun” (pag. 171 alin IV-VI) din volumul “Versuri și proză” de Bacovia (Ed. Albatros, 1985) este Mircea Cancicov (amănuntele corespund: vechi prieten de altădată, intelectual de rasă, profesor al unei bogate biblioteci, purta ochelari încă din tinerețe). Casa de care se vorbește în text este casă a familiei Cancicov (acum demolată) care era situată în spatele actualei case somptuase, fostă tot a lui Cancicov, de pe str. Eliberării, din apropierea “Arhivelor statului”, casă în care în prezent funcționează, mi se pare “Dispensarul medical al partidului (P.C.R)”.  Acest Cancicov, ajuns apoi deputat și ministru în perioada interbelică, dacă Iorgu i-ar fi solicitat sprijinul pentru obținerea unui post sau a pentru a pune capăt calvarului cu detșările și transferările Agathei, poate că ar fi fost dispus să intervină salutar. Dar Iorgu – și aceasta este trăsătura lui de caracter cea mai pregnantă – nu a cerut niciodată nimănui vreo favoare, vreun hatîr. Nu a apelat niciodată la nimeni nici măcar pentru editarea vreunui volum de poezii. Agatha a fost cea care a mai apelat la cîteva din mărimile zilei, dar de cel mai multe ori fără succes și în orice caz fără asentimentul lui Iorgu. Mircea Cancicov a fost soțul Georgetei Cancicov, scriitoarea de mai tîrziu.

Alt prieten de tinerețe a fost G. Jinga, despre care Agatha vorbește pe larg în volumul “Bacovia – viața poetului” (pag. 34, Ed. pentru Literatură, 1972). De Grigore Tăbăcaru l-a legat o caldă și strînsă prietenie încă din tinerețe (se spune că familia noastră ar fi fost înrudită cu a lui, prin Buiul). Gh. Tăbăcaru este cel care i-a facilitat numirea ca suplinitor la catedra de Desen – Caligrafie, mai întîi la Școala normală de Învățători, apoi la Liceul Comercial. Tot datorită lui a apărut revista “Ateneul Literar”, căci Iorgu n-ar fi avut energia necesară pentru a face față problemelor de organizare și administrare ale unei reviste. Gh. Tăbăcaru a fost un om cu totul deosebit, care a arătat totdeauna lui Iorgu pe lîngă o sinceră admirație și o dezinteresată prietenie. În timpul liceului venea de multe ori și stătea la familia Vasiliu, dormind și lunînd masa acolo.

În ceea ce privește relațiile lui Iorgu cu Macedonski, cred că nu este cunoscută următoarea împrejurare: știu de la mama mea că, prin 1909-1910, Macedonski a venit la Bacău pentru cîteva zile și a fost găzduit în casa bunicilor mei din str. Gimnaziului 7. Îl cunoscuse pe Iorgu la București. Venise să negocieze cu Fabrica de Hîrtie Letea vînzarea unei invenții a fiului său Nekita (acesta inventase “sideful artificial” interesînd, se vede, și procesul de fabricație al hîrtiei sidefate). Nu știu dacă afacerea s-a încheiat cu bine, dar Macedonski a stat în acel zile la bunicii mei fiind găzduit și luînd masa la dînșii. Fiind de față și mama mea, într-o seară după cină, Macedonski privind mai atent portretul în ulei al lui Buiu din sufragerie, a exclamat: “A! Uitațivă cu atenție și spuneți cu cine seamănă Dl. Vasiliu în acest portret?”. Nimeni n-a știut ce să răspundă. Seamănă cu Napoleon I” a spus Macedonski. Este vorba de portretul în ulei al bunicului meu, portret aflat acum în Muzeul Bacovia din București. S-au făcut copii după acest portret și după cel al Buiei și sînt în Casa Memorială din Bacău.

Despre iubirile din tinerețe ale lui Iorgu știu cîte ceva tor de la mama mea. Mai întîi o idilă platonică din prima lui tinerețe cu o verișoară de-a lui, anume Zoe Goian de la Roman (fiică a unei surori a Buiei, anume Tinca Langa, căsătorită cu un anume Goian). Această Zoe (noi îi spuneam în familie Zîna) venea des în vacanțele de vară la Bacău, fiind invitată de Buia și fiind totodată și bună prietenă cu surorile Vasiliu (în special cu mama mea, Elena). Fără să fie frumoasă, era însă deosebit de inteligentă și foarte comunicativă. Ea era sora acelui Tițu Goian, dispărut în mod misterios la Constanța (i s-a găsit pe cheiul portului doar pălăria) după ce fusese un timp ajutorul lui Buiu la magazin și pe care intenționa să-l lase în locul lui pentru a continua conducerea magazinului (în urma refuzului băeților lui). Se presupunea că ar fi fost jefuit și aruncat în mare, fiind urmărit încă de la Bacău, de unde plecase cu o sumă mare de bani avînd intenția probabil de a pleca în străinătate. Zoe Goian s-a căsătorit apoi cu George (în familie îi spuneam Vasile) Manoliu (fiu de preot de la Roman) stabilindu-se la București, ea ca institutoare la Școala primară “Cuibul cu Barză” iar el fiind contabil în Ministerul Lucrărilor Publice (ajungînd apoi directorul Contabilității acestui minister). În primul apartament de la stradăp (deci în față) în imobilul de pe str. Berzei din București, unde stăteam împreună cu Iorgu, după cum am arătat mai sus, prin 1915-19, locuiau ei, avînd două fetțe din care una mai trăiește și în prezent.

O altă legătură amoroasă a avut-o cu o anume Maria Teodorul din Iași, tînără văduvă, la care a stat Iorgu în gazdă în timpul studenției. Aceasta i-a făcut o vizită mai tîrziu la Bacău. Buia intrase în panică, punîndu-l pe Nuiul să-i cumpere imediat bilet de tren și să o conducă la gară. Iorgu nu mai era dispus să continue probabil legătura cu dînsa. Ea venise cu intenția, cred, a unei eventuale căsătorii, aflînd că este fiul unor oameni cu stare din Bacău.

Apoi a avut legaturi intime cu fiica unui preot, Tăbăcaru, de pe la Hemeiuși, îmi pare, poate rudă cu Grigore. Numele fetei nu-l mai rețin. Din această legătură amoroasă a lui Iorgu a rezultat un copil natural: Jănică Tăbăcaru (fiind adoptat de către preot). Jănică Tăbăcaru a urmat cursurile liceului și apoi Facultatea de Litere (cred că din Iași), obținînd licența în limbi clasice. El venea destul de des în familia Vasiliu. Odată, țin minte, după război, a venit mama lui ca simplă musafiră, dar fără a produce mare plăcere ceastă vizită, în special Buiei.

Avocatul Emil Mititelu din Bacău, care l-a cunoscut bine pe Jănică Tăbăcaru (fiind amîndoi pasionați băutori de vin) îmi spunea că acesta avea o foarte frumoasă cultură clasică și că era o încîntare să stai cu el de vorbă la un pahar de vin, în vreun local. Eu l-am văzut odată sau de două ori în casa bunicilor mei. Era un om scund dar solid, trapu (după vorba franțuzească), cu fața rotundă, îmbrăcat foarte îngrijit, se poate spune chiar elegant. Pe atunci să fi avut vreo 30 de ani. Vorbea calm, cu foarte multă grijă în găsirea cuvintelor, cu gesturi cam studiate. A fost un timp profesor suplinitor apoi, din cauza beției, a decăzut treptat și, ultima oară prin 1935-36, l-am văzut în București, într-un tramvai, cu hainele aproape zdrențuite, slab și nebărbierit, fără ca dînsul bineînțeles să maă mai fi recunoscut. Îmi spusese cineva că în ultimul timp ar fi fost funcționar pe la Siguranța Statului, apoi nu am mai auzit nimic despre dînsul. În familie se știa precis și se spunea pe față că el este fiul natural al lui Iorgu. Nu s-a lăsat niciodată a se înțelege că ar fi fost vre-un dubiu în această privință. Nu-mi amintesc însă deloc conținutul conversației lui atunci cînd l-am văzut în casele bunicilor mei, conversație la care lua Parte și Iorgu, însă cu rezerva lui obișnuită.

                (V)

 

Mama mea îmi spunea că, pe cînd era în liceu, Iorgu obișnuia să-i citească poeziile pe care le compunea, cerîndu-i părerea. În afară de faptul că le găsea cam triste, mama (și ea pe atunci elevă de liceu) nu se încumeta desigur la aprecieri grozav de profunde. Din vremea liceului îi rămâseseră peste ani în amintire straniile povestiri ale lui Edgar Poe, cu gesturile și cu mimica prin care i le înfățișa cu multă însuflețire Bacovia. Impresionată de modul cum Iorgu îi povestea “Ruina casei Usher”, își amintea cum el își culca tîmpla pe scîndurile dușumelei ca să asculte zgomotele venite din adîncuri, cum o îngrozea modul lui de redare și de pasionată interpretare a straniei povestiri. Tot din Edgar Allan Poe, Iorgu îi recita în modul cel mai impresionant cu putință “poema Corbului”, accentuînd pe obsesivul “niciodată”.

Din relatările mamei, mai știu că, în liceu, cel mai bun prieten al lui Iorgu era Mircea Cancicov, coleg de clasă și preminant de onoare în toți anii școlari. De o inteligență sclipitoare, Mircea Cancicov mai tîrziu a devenit un foarte renumit avocat. A fost și deputat și apoi ministru liberal, șef al organizației locale a Partidului Liberal.

Aceste relații de prietenie Bacovia le-a avut însă numai în cursul superior de liceu, cînd Cancicov, atras probabil de personalitatea poetului și de modul cu totul singular cu care Iorgu privea viața și lumea, îi căuta prietenia, însoțindu-l în lungi plimbări, uneori înspre crîngurile Bistriței, discutînd tot timpul între ei. După terminarea liceului cei doi s-au despărțit, unul dând urmare vocației literare și ajungînd un mare poet, celălalt dându-și măsura într-o carieră strălucită [încheiată, ca atîtea și atîtea alte cariere, în pușcăriile comuniste în care ocupantul sovietic a distrus floarea spiritualității românești].

Pesonajul din bucata “Dintr-un text comun” (pag. 171 alin IV-VI) din volumul “Versuri și proză” de Bacovia (Ed. Albatros, București,1985) este, după opinia mea, Mircea Cancicov (soț al Georgetei Cancicov, scriitoarea de mai tîrziu). Amănuntele corespund: vechi prieten de altădată, intelectual de rasă, posesor al unei bogate biblioteci, purtînd ochelari încă din tinerețe. Casa de care se vorbește în text este casa familiei Cancicov (acum demolată). Era situată în spatele actualei case somptuase, fostă tot a lui Mircea Cancicov, de pe strada Eliberării, din apropierea “Arhivelor statului”, casă în care în prezent funcționează, mi se pare, “Dispensarul medical al Partidului Comunist”.

Cred că celui mai bun prieten al său din liceu, ajuns apoi deputat și ministru în perioada interbelică, dacă Iorgu i-ar fi solicitat sprijinul, ar fi scăpat de multe greutăți. Mă gîndesc la dificultatea cu care Bacovia a obținut  un post în învățămînt. Desigur, Mircea Cancicov ar fi putut -mai tîrziu- pune capăt și calvarului cu detașările și transferările Agathei. Dar Iorgu – și aceasta era trăsătura lui de caracter cea mai pregnantă – nu a cerut niciodată nimănui vreo favoare, vreun hatîr. Nu a apelat niciodată la nimeni, nici măcar pentru editarea vreunui volum de poezii. Agatha a fost cea care a mai apelat la cîteva din mărimile zilei, fără mare succes, și în orice caz fără asentimentul lui Iorgu.

Alt prieten de tinerețe a fost G. Jinga, despre care Agatha vorbește pe larg în volumul “Bacovia – viața poetului” (pag. 34, Editura pentru Literatură, București, 1972). Și de Grigore Tăbăcaru l-a legat o caldă și strînsă prietenie încă din tinerețe (se spune că familia noastră ar fi fost înrudită cu familia lui, prin Buiul). După cum am amintit deja, Grigore Tăbăcaru a fost cel care i-a facilitat lui Bacovia numirea ca suplinitor la catedra de Desen – Caligrafie. Mai întîi la Școala normală de Învățători, apoi la Liceul Comercial. Tot datorită lui Grigore Tăbăcaru a apărut revista “Ateneul Literar”, căci Iorgu n-ar fi avut energia necesară pentru a face față problemelor de organizare și administrare ale unei reviste. Gh. Tăbăcaru a fost un om cu totul deosebit. El a arătat totdeauna lui Iorgu pe lîngă o sinceră admirație și o dezinteresată prietenie. În timpul liceului venea de multe ori și stătea la familia Vasiliu, dormind și lunînd masa acolo.

În ceea ce privește relațiile lui Iorgu cu Macedonski, cred că nu este cunoscută următoarea împrejurare: Știu de la mama mea că, prin 1909-1910, Macedonski a venit la Bacău pentru cîteva zile și a fost găzduit în casa bunicilor mei din str. Gimnaziului 7. Pe Iorgu îl cunoscuse la București. Macedonski venise să negocieze cu Fabrica de Hîrtie Letea vînzarea unei invenții a fiului său Nekita. Acesta inventase “sideful artificial” interesînd, se vede, și procesul de fabricație al hîrtiei sidefate. Nu știu dacă afacerea s-a încheiat cu bine, dar știu că Macedonski a stat în acele zile la noi, fiind găzduit și luînd masa cu Bacovia și cu bunicii mei.

Fiind de față și mama mea, într-o seară după cină, Macedonski a privit mai atent portretul în ulei al lui Buiu și a exclamat: “A! Uitați-vă cu atenție și spuneți cu cine seamănă Domnul Vasiliu în acest portret?”. Nimeni n-a știut ce să răspundă. “Seamănă cu Napoleon I” a spus Macedonski. (Este vorba de portretul în ulei al bunicului meu, portret aflat acum la Muzeul Bacovia din București. S-au făcut copii după acest portret, și după cel al Buiei, iar copiile se află în Casa Memorială din Bacău).

Despre iubirile din tinerețe ale lui Iorgu știu cîte ceva tot de la mama mea. Mai întîi a fost o idilă platonică (în prima lui tinerețe) cu o verișoară de-a lui, anume Zoe Goian de la Roman. Această Zoe (căreia noi îi spuneam în familie Zîna) era fiica unei surori a Buiei, anume Tinca Langa, căsătorită Goian. Invitată de Buia, Zîna venea des în vacanțele de vară la Bacău, fiind totodată și bună prietenă cu surorile Vasiliu (în special cu mama mea, Elena). Fără să fie frumoasă, ea era deosebit de inteligentă și foarte comunicativă.

Zoe era sora acelui Tițu Goian pe care Buiu (în urma refuzului băeților lui) intenționa să-l lase în locul lui la conducerea magazinului.  Dar, după ce fusese un timp ajutorul lui Buiu la magazin,  Tițu Goian a dispărut în mod misterios la Constanța (i s-a găsit pe cheiul portului doar pălăria). S-a presupus că ar fi fost jefuit și aruncat în mare, fiind urmărit de hoți încă de la Bacău, de unde plecase cu o importantă sumă de bani spre a ajunge în străinătate.

Zoe Goian s-a căsătorit apoi cu George (în familie îi spuneam Vasile) Manoliu (fiu de preot de la Roman) stabilindu-se la București, ea ca institutoare la Școala primară “Cuibul cu Barză”, el angajat pe post de contabil în Ministerul Lucrărilor Publice (mai tîrziu a ajuns directorul serviciului de contabilitate din acest minister). În imobilul de pe strada Berzei din București, unde tatăl meu a stat împreună cu Iorgu prin 1915-1919, locuiau soții Goian cu cele două fetițe ale lor, din care una mai trăiește și în prezent [1991].

O altă legătură amoroasă Bacovia a avut-o cu o anume Maria Teodoru din Iași, tînăra văduvă la care a stat Iorgu în gazdă în timpul studenției. Aceasta i-a făcut o vizită mai tîrziu la Bacău. Buia intrase în panică, punîndu-l pe Buiul să-i cumpere imediat bilet de tren și să o conducă la gară. Se pare că nici Iorgu nu mai era dispus să continue legătura cu dînsa. Cred că ea venise atunci cu intenția unei eventuale căsătorii, aflînd probabil că Iorgu este fiul unor oameni cu stare din Bacău.

Apoi Bacovia a avut legaturi intime cu fiica unui preot, Tăbăcaru, de pe la Hemeiuși, îmi pare, rudă cu Grigore. Numele fetei nu-l mai rețin. Știu doar că din această legătură amoroasă a lui Iorgu a rezultat un copil: Jănică Tăbăcaru (care a fost adoptat de către preot).

Fiul natural al lui Bacovia (Jănică Tăbăcaru) a urmat cursurile liceului și apoi Facultatea de Litere (cred că din Iași). El a obținut licența în limbi clasice. Jănică venea destul de des în familia Vasiliu, unde era bine primit. Odată, țin minte, după război, a venit și mama lui Jănică Tăbăcaru, vizita ei fiindu-i destul de neplăcută Buiei. Avocatul Emil Mititelu din Bacău, care l-a cunoscut bine pe Jănică Tăbăcaru (fiind amîndoi amatori de discuții la un pahar de vin), îmi spunea că fiul natural al lui Bacovia  avea o foarte frumoasă cultură clasică și că era o încîntare să stai cu el de vorbă, în vreun local.

Eu l-am văzut pe Jănică Tăbăcaru odată sau de două ori în casa bunicilor mei. Era un om scund, solid, “trapu” (după vorba franțuzească), cu fața rotundă, îmbrăcat foarte îngrijit, se poate spune chiar elegant. Pe atunci să fi avut vreo 30 de ani. Avea un vocabular ales, de om cult, vorbea calm, dar am rămas cu impresia că avea gesturi cam studiate. Fiul natural al lui Bacovia a fost și el profesor suplinitor. Apoi, din cauza beției, a decăzut treptat. Ultima oară l-am văzut în București  (prin 1935-36), într-un tramvai, cu hainele aproape zdrențuite, slab și nebărbierit, fără ca dînsul să mă fi recunoscut.

În familie se știa precis și se spunea pe față că el este fiul natural al lui Iorgu. Nu s-a lăsat niciodată a se înțelege că ar fi fost vreun dubiu în această privință. Nu-mi amintesc însă deloc conținutul conversației atunci cînd l-am văzut în casele bunicilor mei, conversație la care lua parte și Iorgu, însă cu rezerva lui obișnuită.

 

               (VI)

Cu Iorgu, eu personal nu am prea avut prilejul unor conversații propriu zise, mai ample. C]înd era la București eu eram prea mic (sub 14 ani) ca să am curajul de a aborda cu dînsul vreo discuție, ceea ce nu m-a împiedicat de a observa cu o sagacitate destul de precoce tot ce se întîmpla în casă în legătură cu dînsul, cu modul lui de comportare, eu venind foarte des la bunicii mei. În perioada cînd Agatha și Iorgu au locuit la Bacău, dupî numirea ei ca profesoară de limba română la Școala Normală de Fete, ei au stat un timo în casa bunicilor mei din str. Gimnaziului 7, iar după moartea Buiei, intervenită în 1931 și după vînzarea casei, ei s-au mutat într-o casă închiriată de pe str. Alexandru cel Bun (acum demolată) care era situată aproximativ vis-à-vis de clădirea unde acum funcționează un cămin de copii (fostele case General Badiu). Acolo a avut loc botezul lui Briel, la care am luat și eu parte cu toată familia existentă atunci în Bacău. Printre cei prezenți îl țin minte pe Grigore Tăbăcaru, pe bătrînul preot Crivăț. După aceea ei au locuit un timp și în str. Băncii Naționale 10, în casele mătușii mele TincaCeva mai tîrziu, Iorgu a frecventat și casa Mariei (Tufescu), sora mai lui mare, din str. Cuza Vodă 5, unde ginerele acesteia, Vasile Nițescu îi servea de obicei un vin foarte bun și pe care Iorgu îl aprecia foarte mult. Iorgu locuia pe atunci la Tinca, iar Agatha la una din desele ei plecări la București, i l-a lăsat în grijă, recomandîndu-i să nu cumva să-l lase să bea vin. Informată nu știu de cine că Iorgu se află la Maria, unde Nițescu îl trata generos cu vin, Tinca s-a dus alarmată acolo pentru a-l lua acasă. L-a găsit în plină euforie, cu paharul în mînă și, la apostrofarea Tincăi adresată lui Nițescu, prin care-i reproșa că i-a dat vin, Iorgu a intervenit și i s-a adresat pe un ton răstit Tincăi: “Ce, dumneata te trezești aici în familia Vasiliu?” Această replică a rămas, spre hazul nostru, celebră în familie. Căci, în adevăr, acolo Iorgu nu se afla în familia Vasiliu ci în familia Nițescu!

La București, ca student, mă duceam nu prea des pe el și pe la Agatha, fiind destul de ocupat cu facultatea, dar mă duceam din cînd în cînd. Mi-aduc aminte printre altele, de o conversație avută în acel timp cu Iorgu, în legătură cu arta lui George Enescu, pentru care el avea o mare admirație. Țin minte că atunci, pentru prima oară, am auzit de la Iorgu de numele lui Yehudi Menuhin. Îmi spunea: “Ca vilonist, trebuie să ai și vigoare în brațul  care mînuiește arcușul ca și în degetele de pe strune. Cînd ai mai îmbătrînit (se referea la vîrsta de atunci a lui Enescu) se resimte în mod fatal acest lucru în modul de interpretare, oricît talent ai avea și oricît simț muzical. Iată de – spunea Iorgu, tînărul Jehudi, are un avantaj extraordinar față de Enescu în modul lui de Interpretare ca violonist”.

Altă dată mi-amintesc că mă nimerisem și eu la ei în ziua de Paști (nu-mi amintesc precis anul dar cred că prin 1935-36) și spre sfîrștul mesei, Iorgu, după cîteva păhărele de “Știrbei” s-a ridicat, s-a dus în camera lui și a revenit cu volumul de poezii al lui Alexandru Vlahță. Ne-a citit poezia “Hristos a înviat!”. M-a șocat acest lucru, cu atît mai mult cu cît îl știam pe Iorgu ateu. Dar probabil că nu atît un sentiment religios l-a determinat la această lectură, cît poate valoarea lor artistică. (Bacovia admirator al lui Vlahuțță? Sună curios. Totuși…) De altfel Iorgu de multe ori avea reacții neașteptate, opinii ce șocau. Ca de exemplu: despre războaie credea că ele constiruie un fel de “renaștere” oarecum benefică a lumii. La un om cu vederi de stînga astfel de opinii șocau desigur. Avea uneori un mode destul de criptic de a face aprecieri și considerații de ordin general, în orice caz observam la dînsul aproape întotdeauna un mod insolit de a aborda unele probleme sau evenimente. Am mai observat de asemenea că față de Briel, se silea totdeauna să aibă părerile cele mai conformiste în toate problemele, el care fusese prin excelență un nonconformist atît în viață cît și în artă. Poate avea astfel de atitudini față de băiatul lui, socotind că din punct de vedere pedagogic este mai nimerit. Nu voia probabil, m-am gîndit eu, ca băiatul lui să meargă pe cale pe care a mers el care l-a făcut atît de nefericit (izolare, negativism, pesimism), cu tot triumful total în cariera lui de artist, triumf de care era pe deplin conștient. Și aici, în legătură cu nefericirea lui în viață, aș mai face o remarcă: una dintre multele lui dureri nemărturisite trebuie să fi fost și faptul de a fi văzut pe mama lui suferind cumplit din cauza stării lui fizice și psihice mai ales. Deși Iorgu părea că nici nu observă prezența Buiei, cred că l-a obsedat la paroxism această suferință a mamei, suferință care, cu toată discreția ei, era receptată de acest senzitiv extraordinar. Suferința aceasta a mamei lui, care vedea fără nici o speranță decăderea și ruina aproape totală a băatului ei în care își pusese atîtea și atîtea speranțe (fiind primul băiat după atîtea fete), îl plimba în brațe prin camere, alintîndu-l cu idolatrie și spunînd: “Procurorul mamei! Procurorul mamei” (pe atunci, se vede, în mentalitatea comună a timpului, a ajunge procuror, era o culme a reușitei în viață!…) Această scenî o am reletată de mama mea care probabil și dînsa o aflase de la o altă rudă mai vîrstnică.

Buia cred că a murit cu aceiași convingere a totalei ratări a fiului ei și a tragicului lui destin, neputînd întrezări nici pe departe apoteoza care va veni și care oarecum va răscumpăra postum toată suferința și toată drma îndurată de ea. Cred toate acestea, deorece Iorgu atît de lipsit de orgoliu în toată viața lui, atît de modest și de străin de tot ce poate constitui o “autoadmirație”, are într-una din poeziile sale, scrisă în momentul totalei recunoașteri, la 15 decembrie 1956, cu prilejul sărbătoririi lui la vîrsta de 75 de ani și intitulată “Festivă” următoarel versuri (poate singurele accente de orgoliu din întreaga lui operă:

“Salcîmii vor povesti!

O mamă,

Blîndă mamă,

Privește-ți fiul!”…

Buia, în 1956, era de mult moartă, dar el a invocat umbra ei, parcă sperînd într-o postumă mîngîiere și alinare a ei.

Iorgu, deși cu vederi de stînga (așa cum rezultă din poemele lui) nicicînd nu l-am auzit afirmîndu-se prea ostentativ în discuțiile cu el.

Deși făcea impresia că nu citește ziarele și că se uită doar la titlurile articolelor, totuși , în mod surprinzător, întotdeauna era destul de în curent cu evenimentele zilei. Mi-aduc aminte că îmi povestea Vasile Nițescu despre o remarcă a lui Iorgu, făcută de acesta în cursul unei discuții la un pahar de vin cu dînsul, prin 1952-53. Spunea Iorgu: “Cred că nu este bine că se merge de la internațional către național, în loc a se merge de la național la internațional”. Ce anume, în mod sigur, a vrut el să spună, nu prea mi-a fost clar nici atunci și nic acum, în orice caz reflecția este interpretabilă în varii forme și trebuie oricum raportată la momentul politic de atunci. Cum am spus, multe din remarcile sale, fără a le mai reține acum, erau de-a dreptul ermetice.

                (VII)

 

Cînd s-a stins din viață, în primăvara lui 1957, eu eram la Bacău. Am fost anunțat de Agatha și, cu primul tren, am plecat la București, de la gară ducîndu-mă direct în str. Frăsinetului (cum se chema pe atunci strada unde își aveau ei casa în care acum este muzeul memorial). Am găsit-o pe Agatha plîngînd și mi-a povestit ultimele lui zile, ultimele lui clipe, așa cum sînt relatate pe larg în volumul despre viața poetului. Cînd am ajuns eu, sicriul cu rămășițele pămțntești fusese deja dus și depus în holul de la sediul Uniunii Scriitorilor, din Calea Victoriei, palat în care numai cu cîteva luni în urmă, fusese organizată sărbătorirea celor 75 de ani ai lui. Cu o mașină pusă la dispoziția Agathei pentru tot timpul ceremoniei, ne-am dus la Uniunea Scriitorilor, Agatha, eu și Briel. Catafalcul din somtuosul palat era plin de flori, cîteva candelabre mari de cristal erau aprinse și o muzică discretă se auzea în fund, cu marșuri funebre de Beethoven, Chopin ș. a. A venit și Eugen cu soția lui, precum și restul familiei noastre din București. Eugen a plîns îndelung pe fratele de care-l legau atîtea și atîtea amintiri. Am găsit acolo, veghindu-l la catafalc, pe prof. Ion Alecu, fost prieten de la Bacău a lui Iorgu și colaborator la “Atheneul cultural”. A doua zi a avut loc ceremonia de doliu. A Luat parte foarte multă lume, foarte mulți scriitori dar și foarte mulți admiratori anonimi ai poetului. Se umpluse marele hol al palatului și foartă multă lume umplea întreaga curte din fața palatului. Erau, după aprecierea mea, cîteva sute de oameni. a vorbi scriitorul Ion Brad, după care sicriul a fost pus într-o mașină mortuară neagră, iar o mare parte din asistență s-a urcat în cîteva autobuze aduse special în acest scop și care așteptau. Traseul urmat pînă la cimitirul “Șerban Vodă” (Bellu) a fost următorul: Calea Vicoriei, Bulevardul Republicii, Piața Universității, Bulevarsul 1848, Calea Șerban Vodă. La cimitir a vorbit Eugen Jebeleanu și alți scriitori al căror nume nu-l rețin. Pe Eugen Jebeleanu, la sfîrșitul înmprmîntării, l-am văzut cu ochii în lacrimi. Fusese unul din fii spirituali ai maestrului.

După moartea lui Iorgu, relațiile mele cu Agatha și Briel au continuat în același spirit ca și mai înainte, fie cînd mă duceam eu la București, fie cînd veneau ei la Bacău. Agatha, după cum se știe, a avut un devotament extraordinar față de Ioprgu, devotament datorat exclusiv admirației pentru poezia lui. De altfel, cred că numai aceată admiarție profundă a și determinat-o să se căsătorească cu dînsul, căci ca om, trebuie spus, Iorgu era adeseori destul de dificil în viața de zi cu zi a căsniciei lor și a căminului lor. Agathei i se datorează în primul rînd faptul că Iorgu a a juns pînă la vîrsta de aproape 76 de ani. Admiarția Agathei pentru poezia lui Iorgu s-a manifestat încă dintr-o perioadă în care opera lui Bacovia se mărginea doar la volumul “Plumb” (1916). la o epocă cînd era aproape necunoscut și apreciat de critica timpului, dacă nu ignorat complet de această critică, în orice caz cu multe rezerve. De aceea, amintirea Agathei se cuvine omagiată sub un dublu aspect, după părerea mea: cel de a fi salvat fizic omul și cel de a fi intuit, cu mult înaintea criticii oficiale, pe marel poet. Fără Agatha, Iorgu s-ar fi stins din viață, cred, cu mult înainte. Familia nu ar fi reușit, după părerea mea, să o înlocuiască pe Agatha, ea i-a fost și un stimulent în artă totodată, nu numai că a vegheat la buna lui stare și sănătate cu jertfe și cu un zbucium fizic și moral de nedescris într-o perioadă de crunte privațiuni de tot felul.

După părerea mea, este fals ce s-a scris de către cei ce pretind a-l fi cunoscut pe Iorgu în tinerețe, că acesta cînta și dansa, în genere un om care nu semăna nicidecum cu cel din poezia sa. Mi se pare că în special I. Rașcu a făcut astfel de alegațiuni cu privire la tînărul Bacovia, pe care l-a cunoscut la Iași.

Chiar dacă în mod cu totul izolat, l-ar fi văzut vreodată pe Bacovia astfel, poate în euforia unui pahar de vin care-l făcea să uite totul, aceasta nu înseamnă nicidecum că trțsțtura funciară a temperamentului și comportării lui era de această natură. Tocmai marii timizi, marii izolați și marii întristți, au astfel de “ieșiri” disperate și exagerate de obicei.

Aceste false aprecieri, povestite probabil din dorința unora ca I. Rașcu sau alții, de a se remrca prin ceva cu totul insolit în relatările lor despre Bacovia, pentrua veni cu ceva “snzațional” în biografia poetului și de a pune într-un fals contrast pe Bacovia “cel adevărat” cu “ cel din poeziile sale”. În speranța vană de a căpăta o notorietate prin astfel de false relatări, au adus, cum era și de așteptat, interpretări eronate a operei lui Bacovia. Toate aceste mici relatări iresponsabile au fost preluate de critica de mai tîrziu ca drept revelatorii, ducînd la niște concluzii de-a dreptul fotțate și eronate în ceea ce pricvește opera însăși a poetului (pretinsa artificailiatate a acesteia, lipsa de sinceritate et, etc.) cînd în fond el este printre puținii noștri poeți care și-au elaborat opera marcați de un destin tragic, de o autenticitate rar întîlnită. Bacova a fost,înainte de toate,un om cu toate luminile și întunecimile pe care le comportă condiția umană. Sensibilitatea lui ieșită din comun (și nu întotdeauna maladivă, cum s-a spus) l-a făcut să vadă lucruri pe care oamenii obișnuiți nu le pot vedea și le-a redat cu o economie de mijloace unica poate în întreaga lirică universală.

Este poate, așa cum s-a spus, simgurul poet al nostru care a străbătut infernul de la un capăt pînă la celălalt. Și l-a străbătut cu adevărat. De aceasta m-am convins și mai mult cînd am privit cu atenție capodopera sculptorului Constantin Popovici. Este un “Bacovia eliberat” dar eliberat din adîncul infernului. Privirile lui spre pămînt, în adîncuri, crisparea, totul ne face să presupunem acest lucru.

Cred că acesta este singurul mod cu adevărat artistic de a reda întreaga dramă sfîșietoare a poetului. Dar acest monument tragic, această “pieta” a veacului nostru, nu va fi înțeles în toată adînca lui semnificație, decît mult mai tîrziu, ca de altfel și opera însăși a poetului.

               Amintiri despre Bacovia (VII)

                        Maximilian Vasiliu, AMINTIRI DESPRE POETUL BACOVIA

(Partea 7, ingrijită de scriitoarea Isabela Vasiliu-Scraba)

 

Cînd s-a stins din viață, în primăvara lui 1957, eu eram la Bacău. Am fost anunțat de Agatha și, cu primul tren, am plecat la București, de la gară ducîndu-mă direct în str. Frăsinetului (cum se chema pe atunci strada unde își aveau ei casa în care acum este muzeul memorial). Am găsit-o pe Agatha plîngînd și mi-a povestit ultimele lui zile, ultimele lui clipe, așa cum sînt relatate pe larg în volumul despre viața poetului. Cînd am ajuns eu, sicriul cu rămășițele pămțntești fusese deja dus și depus în holul de la sediul Uniunii Scriitorilor, din Calea Victoriei, palat în care numai cu cîteva luni în urmă, fusese organizată sărbătorirea celor 75 de ani ai lui. Cu o mașină pusă la dispoziția Agathei pentru tot timpul ceremoniei, ne-am dus la Uniunea Scriitorilor, Agatha, eu și Briel. Catafalcul din somtuosul palat era plin de flori, cîteva candelabre mari de cristal erau aprinse și o muzică discretă se auzea în fund, cu marșuri funebre de Beethoven, Chopin ș. a. A venit și Eugen cu soția lui, precum și restul familiei noastre din București. Eugen a plîns îndelung pe fratele de care-l legau atîtea și atîtea amintiri. Am găsit acolo, veghindu-l la catafalc, pe prof. Ion Alecu, fost prieten de la Bacău a lui Iorgu și colaborator la “Atheneul cultural”. A doua zi a avut loc ceremonia de doliu. A Luat parte foarte multă lume, foarte mulți scriitori dar și foarte mulți admiratori anonimi ai poetului. Se umpluse marele hol al palatului și foartă multă lume umplea întreaga curte din fața palatului. Erau, după aprecierea mea, cîteva sute de oameni. a vorbi scriitorul Ion Brad, după care sicriul a fost pus într-o mașină mortuară neagră, iar o mare parte din asistență s-a urcat în cîteva autobuze aduse special în acest scop și care așteptau. Traseul urmat pînă la cimitirul “Șerban Vodă” (Bellu) a fost următorul: Calea Vicoriei, Bulevardul Republicii, Piața Universității, Bulevarsul 1848, Calea Șerban Vodă. La cimitir a vorbit Eugen Jebeleanu și alți scriitori al căror nume nu-l rețin. Pe Eugen Jebeleanu, la sfîrșitul înmprmîntării, l-am văzut cu ochii în lacrimi. Fusese unul din fii spirituali ai maestrului.

După moartea lui Iorgu, relațiile mele cu Agatha și Briel au continuat în același spirit ca și mai înainte, fie cînd mă duceam eu la București, fie cînd veneau ei la Bacău. Agatha, după cum se știe, a avut un devotament extraordinar față de Ioprgu, devotament datorat exclusiv admirației pentru poezia lui. De altfel, cred că numai aceată admiarție profundă a și determinat-o să se căsătorească cu dînsul, căci ca om, trebuie spus, Iorgu era adeseori destul de dificil în viața de zi cu zi a căsniciei lor și a căminului lor. Agathei i se datorează în primul rînd faptul că Iorgu a a juns pînă la vîrsta de aproape 76 de ani. Admiarția Agathei pentru poezia lui Iorgu s-a manifestat încă dintr-o perioadă în care opera lui Bacovia se mărginea doar la volumul “Plumb” (1916). la o epocă cînd era aproape necunoscut și apreciat de critica timpului, dacă nu ignorat complet de această critică, în orice caz cu multe rezerve. De aceea, amintirea Agathei se cuvine omagiată sub un dublu aspect, după părerea mea: cel de a fi salvat fizic omul și cel de a fi intuit, cu mult înaintea criticii oficiale, pe marel poet. Fără Agatha, Iorgu s-ar fi stins din viață, cred, cu mult înainte. Familia nu ar fi reușit, după părerea mea, să o înlocuiască pe Agatha, ea i-a fost și un stimulent în artă totodată, nu numai că a vegheat la buna lui stare și sănătate cu jertfe și cu un zbucium fizic și moral de nedescris într-o perioadă de crunte privațiuni de tot felul.

După părerea mea, este fals ce s-a scris de către cei ce pretind a-l fi cunoscut pe Iorgu în tinerețe, că acesta cînta și dansa, în genere un om care nu semăna nicidecum cu cel din poezia sa. Mi se pare că în special I. Rașcu a făcut astfel de alegațiuni cu privire la tînărul Bacovia, pe care l-a cunoscut la Iași.

Chiar dacă în mod cu totul izolat, l-ar fi văzut vreodată pe Bacovia astfel, poate în euforia unui pahar de vin care-l făcea să uite totul, aceasta nu înseamnă nicidecum că trțsțtura funciară a temperamentului și comportării lui era de această natură. Tocmai marii timizi, marii izolați și marii întristți, au astfel de “ieșiri” disperate și exagerate de obicei.

Aceste false aprecieri, povestite probabil din dorința unora ca I. Rașcu sau alții, de a se remrca prin ceva cu totul insolit în relatările lor despre Bacovia, pentrua veni cu ceva “snzațional” în biografia poetului și de a pune într-un fals contrast pe Bacovia “cel adevărat” cu “ cel din poeziile sale”. În speranța vană de a căpăta o notorietate prin astfel de false relatări, au adus, cum era și de așteptat, interpretări eronate a operei lui Bacovia. Toate aceste mici relatări iresponsabile au fost preluate de critica de mai tîrziu ca drept revelatorii, ducînd la niște concluzii de-a dreptul fotțate și eronate în ceea ce pricvește opera însăși a poetului (pretinsa artificailiatate a acesteia, lipsa de sinceritate et, etc.) cînd în fond el este printre puținii noștri poeți care și-au elaborat opera marcați de un destin tragic, de o autenticitate rar întîlnită. Bacova a fost,înainte de toate,un om cu toate luminile și întunecimile pe care le comportă condiția umană. Sensibilitatea lui ieșită din comun (și nu întotdeauna maladivă, cum s-a spus) l-a făcut să vadă lucruri pe care oamenii obișnuiți nu le pot vedea și le-a redat cu o economie de mijloace unica poate în întreaga lirică universală.

Este poate, așa cum s-a spus, simgurul poet al nostru care a străbătut infernul de la un capăt pînă la celălalt. Și l-a străbătut cu adevărat. De aceasta m-am convins și mai mult cînd am privit cu atenție capodopera sculptorului Constantin Popovici. Este un “Bacovia eliberat” dar eliberat din adîncul infernului. Privirile lui spre pămînt, în adîncuri, crisparea, totul ne face să presupunem acest lucru.

Cred că acesta este singurul mod cu adevărat artistic de a reda întreaga dramă sfîșietoare a poetului. Dar acest monument tragic, această “pieta” a veacului nostru, nu va fi înțeles în toată adînca lui semnificație, decît mult mai tîrziu, ca de altfel și opera însăși a poetului.

(AMINTIRI DESPRE BACOVIA) Re: comunicat LANSARE DE CARTE

https://isabelavs2.wordpress.com/amintiri-bacovia/amintiri-despre-bacovia-p-1/

https://isabelavs2.wordpress.com/amintiri-bacovia/amintiri-despre-bacovia-p-2/

https://isabelavs2.wordpress.com/amintiri-bacovia/amintiri-despre-bacovia-p-3/

https://isabelavs2.wordpress.com/amintiri-bacovia/amintiri-despre-bacovia-p-4/

https://isabelavs2.wordpress.com/amintiri-bacovia/amintiri-despre-bacovia-p-5/

https://isabelavs2.wordpress.com/amintiri-bacovia/amintiri-despre-bacovia-p-6/

https://isabelavs2.wordpress.com/amintiri-bacovia/amintiri-despre-bacovia-p-7/

3 thoughts on “Maximilian VASILIU: Amintiri despre Bacovia (Îngrijită de scriitoarea Isabela Vasiliu-Scraba)

  1. Florin Vasiliu a avut voie să preia AMINTIRILE DESPRE BACOVIA stilizate de Isabela Vasiliu-Scraba cu condiția să menționeze numele scriitoarei, condiție pe care n-a respectat-o (vorba Scripturii: „Vrăjmașii tăi vor fi cei dintr-o casă cu tine”, Matei, cap. 10). Fără a ști că stilizarea îi aparține Isabelei Vasiliu-Scraba, criticul N. Manolescu scrie că „citim paginile ca pe o ficțiune scrisă cu talent…Maximilian Vasiliu a fost un om…cu darul condeiului” (Rom. Lit., 12/2018). Vezi: https://isabelavs2.wordpress.com/amintiri-bacovia/ .

  2. După scriitoarea Mirela Roznoveanu (SUA), acesta ar fi un „plagiat. Omisiunea este practic insusirea dreptului intelectual al altuia. Iar faptul ca Manolescu te ignora, dar de fapt te apreciaza [pe tine, Isabela Vasiliu-Scraba], nu este neobisnuit. Asta face cu cei care nu il aduleaza sau nu fac parte din ‘listele’ Romaniei literare intocmite de el si grupul lui” (M. Roznoveanu, e-mail din 2/04/2018). A se compara mediatizata lansare printr-o vorbărie adormitoare a „specialistului” C. Călin, – în spatele asistenței adormite zărindu-se prof. Șerban Nițescu (și el nepot de soră a lui Bacovia, precum Maximilian Vasiliu) -, cu nivelul celor spuse de scriitoarea ISABELA VASILIU-SCRABA, tot la Bacău: https://www.youtube.com/watch?v=we8dUIgk2ck&t=4s .

  3. Florin Vasiliu se desolidarizează de familie (cf. educației comuniste) ca să se solidarizeze cu (la el în sens ironic): „gașca de ticăloși de teapa lui Pleșu [vezi: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/ ], Liiceanu [vezi: https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs_plagiatorulpata5/ ; a se vedea și: https://isabelavs2.wordpress.com/alexandru-dragomir/isabelavs-dragomir-inventat/ ] și Patapievici [vezi: https://isabelavs2.wordpress.com/%20isabelavs-patapievicul/ ], care fac de râs cultura română” (F. Vasiliu, e-mail din 3/o4/2018).

Lasă un răspuns