ȘI PARCĂ TOT MAI IERI MĂ ÎNȚEPAM ÎN ȚURȚURI
… eh, amurg, amurg,
eh tu, TITANIA !
sclipirea râului departe de a fi o filozofie,
mă lasă să mă bucur cu ochii în luciul ei,
fac și câțiva pași, călcând cu sufletul
prin șuvoiul de-mi susură ode ancestre,
râul mă cheamă,
sclipirea lui se ridică peste orizont,
mă așez pe o stâncă ce-și scoate limba din curgere
și din așezat râul se devine o filozofie …
totul curge !
iată ce simplu …
dau cu privirea printre sclipiri de soare și mă trec
fiori de rece care-mi cer socoteala
pentru că datorită lor am câteva frânturi de gând …
cununa regelui este o apăsare de amurg,
Doamne dar de când curg ?
ecoul se resfiră printre copacii
care aduc depărtările atât de aproape,
timpul îmi coboară codrii sfâșiați de limbile drujbelor
și atât rumeguș se amestecă în sclipirile râului,
că musai să schimb filozofiile:
pas cu pas până la cununa regelui !
iată ce-și visează un ins …
x se aruncă în râu,
dar sclipirile se-ntind și se-ntind, zi de vară până-n seară
viermii de mătase recurg la greva foamei,
iar firul se țese singur în bătăi de vânt,
covor somptuos între munți
și ce valțuri crestele care adăpostesc
atâtea copite de capre negre,
venite să se lăfăie-n căderea soarelui
în hăul unui fund de ochi, înșesat de cataracte,
mai abitir ca Nilul, ce de cinci veșnicii
numără grăunții de nisip și niciunul măcar n-a-ncolțit !
urc printre aluni !
alunii îmi știu măsura la pantof,
dar sunt desculț !
plâng o clipă cu lacrimi caffe aux lait
ole !… țipă munții răscoliți în vintre
ole !… se-ntoarce-n auz,
să-mi zgâlțâie timpan
oooole-ole-ole-ole …împăratul nu mai e !
duduie coridorul patru …
alunii desfac un site de cumpărări prin undă
și-mi comandă o pereche de pantofi
să-mi continui urcul …
printre migdalii în floare
se aprind luciri care să concure sclipirea râului
ce trage cu urechea să-mi știe declarația de dragoste
ce ți-am făcut întâi,
tăcerile din mine mă-ndeamnă să nu stau locului,
urc prin sucul pământului,
atât cât să-mi las grupa de sânge în caz că pământul
ar da-n nebunia faliilor sătule să ne tot amenințe
că ne pot întoarce lumea cu fundul în sus,
mă rog, sună mai frumos pe dos,
dar Poemul meu mă face atât de liber, atât de liber …
floare de lotus,
trupul meu ia formulă de meditație
și mă cufund în ODISEIC …
proletari din toate țările uniți-vă !
citește o cioară dintr-o istorie prăfuită …
vulcanul amenință și el, dar eu REZIST !
până-n pânzele albe sperând la o invitație într-un
colocviu de iubire …
cine te ești ?
mă întreabă un sărut peticit,
perfuzorul mă recunoaște și se aprinde-n obraji,
nu-mi mai știe numele !
dar își amintește sigur de SUPLICIU …
tot el a determinat împărțit de doi !
ce bun câteodată un perfuzor când sufletul te sângeră,
da’ tot grupa aia de sânge o am …
dar cred că mi-au pus un cip în gleznă,
prea mi s-au topit țurțurii ce tocmai înfrunziseră acolo …
eh, amurg-amurg
și câtă blasfemie în limba munților,
câtă tristețe-n cina din taina miezului de noapte
când mă adun în mine sângele să-mi fie martor
la aprinderea de Orologiu, apoi …
mai am o taină care ține neapărat de o licență,
iar timpul mă ademenește cu un cec în alb …
negru !
strigă pinealul, dezamăgit de fierbintele clipei,
și schimbă filozofia:
totul curge Mărțișor !!
P.S.
…eh, TITANIA, eh !…
dintotdeauna m-am scoborât în abisurile eului meu,
acolo găsesc mai mereu lutul olarului …
din barbotina timpului mi-am făcut deja amforă
și-acolo-mi țin în ascuns diamantul metaforei
din care zilnic clipa-mi cere tribut de șlefuire
pentru îndrăzneala de-a mă trăi în ea după pofta inimii …
și mă tot scotocesc pe dinlăuntru,
printre oalele și ulcelele atâtor vise sfărâmate,
să scot la lumină ultimul vis …
întreg !
VISUL !… care mă face să urc prin sucul pământului
și să mă vreau sevă pentru o singură floare de lotus …
sclipirea râului nu mă mai atrage,
sunt atâtea vârtejuri ce se-nzămislesc din albii !…
însă mereu m-a atras lacul, atât întru priveliști de liniști,
cât și-n rumorile-i de undă …
odată îmi propusese până și un colocviu de iubire
cu moartea …
eram fascinat și chiar era cât pe-aci
să mă las în sărutul ei !
dar Poemul s-a-nspăimit
amintindu-și că nu mă-nvățase înotul
și mă trase de mâneca sufletului,
cămașa gândului negru să-mi despoi …
și-mi veni cu firul de mărțișor legat la-ncheietura inimii,
sânge de IUBIRE și lacrimă de Lumină, și-mi ceru,
peste acel covor somptuos ce se-ntindea printre munți,
să mă descalț de neguri și pasul să-l trec …
și-am îndrăznit !
Tihuța îmi strecură chiar acum un surâs de salut din ieri …
iar azi, ultimul strop de primăvară
se prelinge printre migdalii în floare
ce-și scutură petalele mie în gândurile
rătăcite-n răspântii de timp:
s-a mai deșirat un anotimp
și parcă tot mai ieri mă înțepam în țurțuri,
bulgări de clipe amirosind a vară mă prăvălesc
în scald de soare să uit stalagmitele înghețului,
să nu-mi mai simt singurul în rece de singur …
am passo doble !
eh, vezi tu, amurg, amurg …
cununa Regelui era înțesată de spini, dar sita cerului
cernea atâtea și-atâtea lumini …
cu gândul, mai urc din când în când printre aluni,
pe munte cerul pare mereu mai aproape,
chiar ți se poate năzări
să i te agăți de baiere-n leagăn de nori,
ai mai încerca un pas, dar dacă prăpastie !?
mai bine îmi aștept curcubeul,
pare să se fi stârnit o nouă furtună de vise !…
––––––––––
Marta-Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ
Dumbrava Roșie
31 mai, 2018