PÂNĂ ȘI MORMÂNTUL M-AR VREA POEZIE
(se dedică Profesorului care va să mă știe !)
… i-atâta rouă lângă pleoapă,
e iarba încă verde,
printre frunze ruginite şi ciorchini,
se vede cerul – are trup de femeie !
cu toate astea,
i-atâta frig în noapte,
şi suspini:
cândva era atâta soare …
apoi,
dai fuga la poartă …
poştaşul !… râzând, îţi întinde
o carte poştală,
fără timbru !
vrea să-nşele statul, andrisantul,
dar poştaşul nu te lasă:
natură suntem toţi !… dă tu
şi timbru şi bacşiş !
şi dai,
natură suntem toţi,-hoţi !…
câini decupaţi din hârtie,
latră !
la soare, până ce odiseea
prinde conturul luminii …
vine furtuna – îţi zici,
şi chiar vine !
trăznete se înfigeau în statui,
cruci în dreapta, cruci în stânga
pieptului ce te strânge în chingi,
diagonala veşniciei e despuiată !
încerci sub un surâs de oţel …
câteodată îmi închipui că sunt mort,
te auzi – şi te codeşti să te recunoşti,
apoi am învăţat să cerem mereu,
pare să te îngâne ruginitele frunze,
şi le priveşti cu ochi lascivi
şi osteniţi prematur …
chiar se aude din nu ştiu unde un ecou,
e zgomotul pleoapelor,
e glasul unui ochi !
şi deodată m-aşez lângă clipă,
apoi totul capătă aspect cavernos,
asculţi oarece smintit şi mai ai
puterea să vezi cum ruinele
se înalţă ca un moft care zice:
obrazul orizontului îmi pare sfâşiat !
să-ţi pară !… ce, nu vezi,
candele aprinse în văzul lumii,
ce mai vrei ?!
nimic !…
mă scoboram visării prin fereastră …
dar şi tu te scobori,
prin cuiburi părăsite de rândunici,
prin negură ştiu să merg !… zici,
şi de-ai s-auzi cum liniştea se frânge,
ai să observi – de imediat 60 ! – ani îmbibaţi cu acid,
apoi îţi aminteşti că ai putea să te priveşti în calendar …
ce faci ?… te-ntrebi,
tai spaţiul în infinitezimal !… îţi răspunzi,
convins că apoi va fi ceva cu trestia gânditoare,
prea miroase a cenuşă în pancreas !
de-aia şi vezi stele cu colţurile-nfipte
în tăcere,
şi te simţi purtat cu gândul la o unică moarte …
veniţi-veniţi … veniţi efemeridelor,
nu mai contează durerea …!
un vânt – cam băgăcios ! – şi-ar vrea
mă contrazică,
aş !… i-aş zice,
dar ştiu că nu eu sunt tânărul acela,
(dar dac-am fost !?)
iar într-o lume amorfă şi imbecilă
n-ai avea practic voie să nu observi
cum lumina orbecăie printre fotoni,
n-ai avea voie …
şi dacă veni vorba,
totul e chemare,
dar lacrima mi-e moartă ! deşi,
ochiul se plânge: atâtea umbre
mi se scoboară de descântec …!
tu taci,
la gândul că dinspre un prieten
este prea multă tăcere …
o muscă se izbeşte cu putere în geam,
ba nu, e un bondar … deodată,
tot universul s-a devenit abstract,
şi tac o tăcere de moarte,
şi inima e toată e ta !
şi eu scânteie doar să fiu,
şi numai azi !…
de după lobul urechii drepte
umbre faraonice împart ghirlande,
de te şi miri: pentru cine ?!
pentru un amărât colţ de libertate !
tot tu îţi răspunzi, fanfaronadă !
și numai după aceea sfiala se picura
din streşini, murmurând:
e semn că Dumnezeu ne dă lumină !
ori eu, cum să v-o spun,
trecutul din piatră m-ar plânge,
şi s-ar aşterne o maree de timp
şi uitare … ei şi ?!
da-da !… să ştie cerul stelelor
să dea porunca, na !… ori,
de-ai uitat deja,
până şi mormântul m-ar vrea poezie,
şi încă din răsărit până-n amurg !
poate timpul să-şi trimită între noi fiorii,
un Valjean al timpurilor mele
îmi aduce scris şi că amărăciunea
nu-i o stea, dar şi că lângă senin
e o umbră … scris, ai auzit, scris !
bine-bine, admit,
legenda noastră e în groapă,
şi e firesc !
din moment ce străzile put de atâtea autorităţi …
autorităţi !
acest fapt existenţial, atât de banal …
te înfoi în pene,
dar nu erai tu, era o oglindă !
pe ea,
urme din sângele poetului …!
––––––––––
Marin BEȘCUCĂ
Dumbrava Roșie
18 mai 2018