CONFESIUNI DIN PLACENTĂ
… e ziua copilului !
copilul din mine s-a trezit …
La mulți ani !
toate ale mele i se adresau cu o emoție nefirească,
eu ?
rece,
un sloi gânditor !
inima,
un țurțure cu rațiunile lui …
și ce țurțure !!
cândva,
ehee …
încercam o fierbințeală prin memorie,
veneau amintirile-n buluc,
se amestecau crepusculii fără de vârstă,
veneau să-mi ceară preempțiune …
eu ?
scoteam la repezeală încercări,
aiurea chiar !
veneau frânturi de timpi târzii să-mi spună oarece,
somnul pierdut îmi cerea să-mi amintesc, atunci …
în anii aceia, somnul cum era !?
un vânt și el aduse întrebarea:
mă mai știi ?
mă ridicam în capul oaselor, privind, cum o fac ades,
în niciunde …
cuvintele se dezlânau silabe, să le-mpart mai mult mângâi
și le-mpărțeam,
de sufletul se stăruia să mă-nțeleagă …
câteodată, mă uit în mine și văd atâta adâncime,
că timpul mi-ar fi invidious
altădată, tac tăceri sfărâmate-n colțul lacrimei,
ochiul știe,
dar lui nu-i pasă !
niciodată nu i-a păsat decât căutarea,
i-am dat pace …
intram înghemuit în iz de nămiaz,
un pui de somn trecea atât de aproape încât fâlfâiul
i-l simțeam …treceam un ațipit, chiar două, poate trei,
nu știu dormeam de-a binelea când,
o izbitură din subpleoapă – un vis fusese-nghesuit de-un cip ce mi se fusese mie destinat în fapt și acum,
visul trebuia să-l suporte,
numai că musai eu să-i știu fiece mișcare …!
îl îmbrăcaseră de gală,
cu un frac alb, cât paralela 45,
papion, dintr-o cheie sol,
joben, dintr-o calotă duhnind a untură de focă,
pantofi albi, în măsura codului meu numeric …
purta baston !
avea batistă-n piept,
violet !
pantalonii lui Cristoiu – rupți în fund !
… și-avea să-mi povestească:
te știu din burta mamei !
te știu din celula ou !
câtă bătălie până ți-au dat masculul !
dar te trăgeai mai mult spre sfială,
mai apoi ai deprins curaj !
erai destul de mâncăcios !
ciuleai simțurile și fereai anatomiile la fiece semn
de mișcare, fremătai la muzică, la joc,
dar șoapta te trăgea cel mai ades …
și câte șoapte mama !
lacrimi câte,
qintale de suspin !
plină de spini pe mîini când apa i s-a pornit,
haha,
parcă nu te-ai mai fi vrut ieși luminii,
atâta chin până ce te-ai dat în scâncet …
era o joi nămiaz, din 12 de septembrie a lui 1957,
poate d-aia timpul nu ți s-a rămas prieten,
mereu te-ai fost un amurg prematur,
predestinat congenital chiar !
pasul ți s-a pus fix la un an, vorbirea s-a venit normal
și, da s-a curs fluient, singurul bâlbâi, așa cum zici,
mi te-am iubesc !
copilăria s-a fost o acuarelă, fără pretenții de expus !
și cum apa, s-a și dus …
copilul și-a urmat firescul timpului,
balanța n-aș ști spune încotro s-a înclinat,
dar panta n-a avut vreme să te audă de strigi mâna,
Dunărea ți-a păstrat mereu albii de dor,
poate tocmai de aceia acum ALBIILE DORULUI,
iar de nu mai auzi chemarea locului, te cugi spre mare, simte-i talazul !
chiar, ție cum de nu ți-a plăcut apa ?
am dat din cap doar …
m-am oprit la doar să cânt Dunărea !… susur doar mie,
apoi tac …
tăcerea mă poartă-n adâcul atât de adânc al uitării
și scot de acolo fascicule de Adevăr,
iar Adevărul îmi face discret cu ochiul, ca și cum mi-ar cere să-l prindem cu minciuna …
știu călătoriile cu trenul în înconjurul țării,
fuseseră marile inunduri din 1970…
ce îngroziți voi, copiii care nu apucaseți să vedeți…
știu când ați avut în casă televizorul,
știu micile tale năzbâtii …
îți știu frica de te-a urmărit o viață
(și încă !… mă aud prin tăcând)
m-am făcut băiat mare mai repede decât alții !
spuneai într-un poem,
din placentă te-ai venit cu dorința mamei de a te fi
un băiat cuminte …
și ?
și chiar te-ai fost !
școlile le-ai decupat – figuri din hârtie colorată !
plastilina nu ți-a plăcut,
cum olar ?
dar tina de pământ ai călcat-o cu picioarele, ai dus-o la formă cu brațele pline, spărgând bobii de sudoare-n strânsoarea dinților, învățând zidirea,
și tot din placentă știm înclinația spre răbdare …
ce greu prima declarație de dragoste !
câtă grabă mai apoi printre fete … eh !
armata-n câtă grabă …
fuga la pirostrii !
doi copii,
alte frâturi de școli,
acolo însă era altceva scris, dar fiind masă vie,
viul crește și se transmută din stare – n stare.
suporți !
te uiți înapoi și timpul rânjește …
timpul !
el te adună, te face, te desface …
erau semne de singur !
te-am și simțit cum te-ai lipit …
târziu, peste viață, am găsit similitudini,
dar cum de-ai uita limba sângelui ?
clocotind el a purtat toate câte s-au fost amniotic
și s-ar fi trebuit și tu …
iubirile tale ?
eh …
pete de timp adunate peste depuneri de trecere
și cât precipitat …
recunosc, n-am văzut peniță !
și-atunci cum ?… întreb,
tainicul de-aia e tainic, nici eu nu pot spune,
dar Marele Ghem … eheee …
Marele Ghem !
dar cu el n-ai știut sta de vorbă, chiar dacă el are un capăt de fir lipit placentar, e și-acum, dar cum te mai poate ajuta din moment ce trei părți de viață nu i te-ai uitat
o uitătură măcar ?
da, visule, cum spui tu …
acolo, în placentă aveam să aflu …
aveam să aflu !
viața însă, m-a deșirat cum și-a vrut ea,
uneori,
auzeam în simțuri reverberațiile celor din placentă dar …
uneori încercam marea cu degetul,
dar viața avea mareele mai pronunțate decât marea aspirațiilor mele … și câte aspirații …și ce aspirații …
m-am visat ambasador !
era un feeric pe care târziu l-am dezavuat, dar la ce bun ?
câteodată zicem că niciodată nu e prea târziu,
dar asta n-am auzit-o din degeaba sub copacul unde
Ăl Bătrân mă chemase să stăm de vorbă,
la umbră !
da, mai nimic nu mai era placentar, dar sângele de unde ?
carnea din carnea ei, de unde ?
os, e drept nu din cel domnesc, dar os, de unde ?
până și aura ei m-a urmărit de șapte ori șapte plus șapte !
după ce viața m-a-ngenuncheat abia, am început să chem. spiritele benefice, dar ele nu erau în Marele Ghem …
iar spiritul meu păzitor am avut mult timp impresia că nu-mi e mie, mult timp …
impresia !
ce imprecație de simț primar …
Înger -Îngerașul meu, Ce mi Te-a dat DUMNEZEU …
Tatăl nostru,
Cel din Ceruri …
și Cerurile s-au aruncat asupra mea, unda-n desfășurarea ei neținând cont de nimic din ceea ce sunt, ce vreau și ce pot să fac,
de-aia ANNA – Scrisoare către DUMNEZEU și-a avut Rost în facerile mele, acolo am adunat desfășurarea de stări, iar stările mi-au impus să dau socoteala:
Doamne, mă uite !
dar, visule,
spune tu cipului meu care a nimerit la tine că a 12 bufnitură nu mi-o mai vreau …
TOTUL CURGE MĂRȚIȘOR !!
sigur,
vreau să plătesc marile răspântii de le-am tot încurcat,
dar acum îngerul din răspântii îmi tot cere …
zi cu zi aduc răspunsuri chemărilor sale, zi de zi …
da, vreau să plătesc !
pentru fiecare cărare din sufletul meu am adus o piatră, din privirile ei mi-am adăpat ochii, iar ochii mei au smuls din mine lacrima cu puteri de Heracles … am colindat marginile timpului fără să -i alterez citoplasma, dar niciun nucleu nu m-a atras cum mă atrage cosmosul …
și de m-ai întreba în limba Halley, tu, Cititorule,
ți-aș răspunde că m-aș semăna în snopi de câte 75
pentru fiecare suflet căruia i-am dat măcar o cărare !…
în schimb cu fiecare piatră voi să arunc în zidurile agorei care mi-a refuzat primirea …
dar nota de mi-o dai nu mă sperie, nici nu mă uit în curtea vecinului (de unde să mai fie capră ?)
îmi văd de munca mea,
din care beethowenizez atâta bucurie, uuu !
apoi,
plec din mine, convins că am cules ce se putea culege,
din placentă fără să știu că într-un cândva s-ar trebui
să-mi fie de CONFESIUNI …
da, visule, CONFESIUNI PLACENTARE !
iar când un om vine și-ți spune:
” Ales Poet al timpului meu/ nostru,
Miorița nu e un moft, cum – cu noimă ascunsă – vă întrebați!… Iar fiindcă interlocutorul Dvs. lăuntric din acest magistral Poem, ce atinge corzile cele mai sensibile ale receptorului, pare a fi un dascăl de la temelia Școlii, atunci un substitut al acestuia v-ar răspunde cu sfială astfel: „Imaginatul Dvs. interlocutor e copleșit de onoarea prin care îl faceti părtaș la zbaterile lăuntrice ale ființei Dvs lirice. Zbatere, în sensul de a ne scoate la lumină frumusețea dramatică a raportării Poetului, întru românism, la Miracolul Vieții .
NU, MIORIȚA NU E UN MOFT! Iar Poetul, respectiv Maestrul care semnează Poemul, știe mai bine decât receptorul adevărul inclus în întrebare. Eu nu mă învrednicesc deloc de cinstea pe care mi-o faceți subliminal. Dar pun pe seama generozității harice a Poetului Marin Bescucă – față de cititor, desigur – distincția de a mi se sugera că aș fi avut onoarea de a participa la adânca sa meditație, din care s-a născut acest antologic Poem. ”
da, visule,
am știut din Marele Ghem că îngerii sunt printre noi,
iar că DUMNEZEU mi l-a arătat pe Gheorghe PÂRLEA,
este o dovadă vie că NIHIL SINE DEO …
da, chiar așa, cine mi-s eu ?
ia, dintr-un suspin apuc să spun că, sunt un biet om !!
robul lui DUMNEZEU, dacă cel mai păcătos …
am adus Șoapta la rangul chintesenței aplecării mele
în ruga de zi cu zi, către DUMNEZEU și întru binele
de aproape, rugă din care mă știu simți în căutarea fără de ogoi a Cărării Împărăției,
iar DUNNEZEU mă știe cum placentar aveam să aflu care este frumusețea parcursului în viață,
de-aia nu schimb macazul !
s-ar fi prea ușor pentru un om care a știut să caute,
să asculte, și să-L întâmpine pe DUMNEZEU atunci când Calea i se va fi deschisă …
Doamne,
primește-l pe robul Tău, Marin, sub Mila Ta Cea Mare și Sfântă, de DUMNEZEU,
lasă-mă Doamne să-mi știu suporta durerea genunchelui
ca semn că Greșalele mele sunt nu doar știute de Tine,
Doamne !!
viața mea e de-acuma poveste…
primește-mă de închinare,
iar din puținul de care sunt în putere,
află dinspre mine că am dat alt rost filozofiei din căpătâi:
TOTUL CURGE MĂRȚIȘOR !!
––––––––––––-
Marin BEȘCUCĂ,
Dumbrava Roșie
1 Iunie, 2018