Poteca
Păduri roșcate într-un vis
De zbor căzut din paradis,
Un alb mai pur decât un joc,
Între durere și noroc,
Copaci cu fruntea-ncremenită,
În nemișcarea lor albită,
Par c-au pierdut cu nerăbdare,
Dreptul la vis și la culoare,
Tulpini golașe și uitate,
În drumul spre eternitate,
Se zgribulesc în nopți cu stele,
Luând lumină de la ele,
Și crengi înfrigurate, parcă,
Într-un copac înalt se-mbarcă,
Sub ceru-albastru-ncremenit,
Cu un fundal fara sfârșit,
Frunzele vagi, ușor confuze,
Și meritând titlul de frunze,
Se-agață-n ram cu disperare,
Dar se aruncă-apoi în mare,
Și o potecă nenăscută,
Ușor, ca o necunoscută,
Se profilează-n gândul meu,
Ducând spre-același loc mereu,
Prea albă, așteptând s-apar,
Devreme, dar cu pasul rar,
Să las un semn că ea există,
La rădăcină, și rezistă,
Delimitată de penumbre,
Ascunde gândurile sumbre,
Iar sub zăpada cea lucioasă,
E drumul meu către acasă!
Peisaj marin
O barcă retrasă pe maluri,
Acum, fără teamă de valuri,
Însă, cam singură, tristă,
Se miră că mai există!
În juru-i, nisipuri stinghere,
Cu formele lor efemere,
Bătute de valuri și vânt,
Cu dor de eternul pământ.
Și pietre grupate pe mal,
Vor să oprească un val,
Iar valul e-așa de cuminte,
Se-ntoarce, dar merge-nainte!
La margini de lume și apă,
Doi pescăruși se adapă,
Din lacrimi de pești prea zglobii,
Naivi ca niște copii.
O scoică pierdută pe mal,
Așteaptă tăcută un val,
Cu chipul ei siderat,
Dar valul se lasă-așteptat!
De-acolo, din partea de sud,
Un freamat de viață aud,
Lumini, luminițe de basm,
Trăiri ce se pierd în sarcasm!
Și-n apa cea rece, sărată,
Se văd un băiat și o fată,
Ce-ncearcă c-un petec de soare,
Să facă o baie în mare!
———————————–
Marilena Ion CRISTEA
Ploiești
Noiembrie 2019