A fost odată…
Orice poveste poate să înceapă astfel…Un băieţel, înconjurat de prieteni, jucării, care mai de care din lumea basmelor…Pretutindeni, sunete duioase de instrumente din înaltul cerului. Parcă, Dumnezeu şi-ar fi trimis alaiul de îngeri, anume să-i slujească micuţului.
Cu toate acestea, tot ce era în jurul său, parcă micuţul nu le vedea, nu le simţea, nu le auzea…
În fiecare seară parcă, Dumnezeu, coborând în visul credinciosului sufleţel, încerca să-i înţeleagă nemulţumirea.
Degeaba au încercat bunicii să-i aline starea…Degeaba au încercat instrumentele să-l liniştească…Încontinuu, băieţelul murmura, parcă tacit mai mult, un repetat „ma”…
Dumnezeu, încercând să-şi mulţumească toate creaţiile, a încercat să creeze un suflet, asemenea micuţului…
Acesta, după ce a fost creat, a îmbrăţişat duios, micuţul trup al băieţelului, tot mai zbuciumat…Cu un murmur, dintrodată, se liniştise.
– De ce plângi,bucurie mică?
– Am ascultat jucăriile, dar inimile lor sunt diferite de cea a mamei mele (din metal, plastic, lemn,…)…Am ascultat muzica instrumentelor… Diferă de cântecul suav al mamei …
– Pot să-i ţin locul, puţin?
-Dacă e vorba de puţin, da. Dacă e vorba de o viaţă, îl voi ruga pe Dumnezeu să-mi caute mama. Să mă aşeze lângă ea. Ba nu (spuse mai viu ca oricând, băieţelul sclipind, ca şi cum ochii i-ar deveni două planete, asemeni lunii cu soarele), să mă aşeze în braţele ei!
….
Dumnezeu privea îngândurat…Ce ciudat! Credeam că oamenii seamănă după chip şi inimă…Dar după suflet, de ce nu seamănă?
———————————-
Mariana POPAN
Baia Mare
24 octombrie, 2018
Imagine internet