Nu mai am cuvânt!
Ce e dincolo de silabă, a devenit o pură întâmplare a ființei mele
Mă caut printre sunete
și cu uimire mă descopăr fluid
Degetele îmi curg în modele nuanțate fără formă
Aud departarea și îi simt pulsul ardent
în zbaterea ce-mi neliniștește,
liniștea
Mă uit atent la noaptea din jurul orelor
Stă la pânda ceasului în care am ascuns clipele vrăjite
Simt vina beznei căzută într-o nepăsare deșartă dar,
nu îmi pasă de frica ei înțepată cu lumină
Tresar.
Pe lângă tâmplă mi se scurge înfrigurarea
Spasme de vise îmi fierb imaterial în gânduri
O foame viscerală devorează coapsele arcuite în abandon
Plâng…sau îmi flutur pletele negre în aerul salbatic?
Nu mai am cuvânt…doar o pereche de sunete dintr-o altă lume.
03 iunie 2019
Re(construcție)
Plecăm în uitare și credem că e vis
O scurtă amintire fâlfâie din aripi
ca la prima lecție de zbor a gândului,
fără să ne avertizeze că stelele nu plouă mereu cu cer
Niciodată nu am avut rabdare
să rânduim atent mintea,
să ne apropiem de noi
și când atingem propria descoperire
să ne acceptăm golurile de aer ale neîntregului
Punem întrebări scrise de alții
ne mulțumim cu răspunsuri care ne fac pe placul suficienței,
alergăm după fugi evidente
și nu înaintăm decât de la o distanță, la o altă fațetă de eu
Când ne trezim în întunericul umbrei
încercăm speriați să adunăm litere,
să reconstruim castele din nisip
pentru timpul preschimbat în clepsidră
Și iar ne întoarcem…
Din locul în care am uitat să plecăm, deși o virgulă pierdută, încă ne întreabă dacă i-am găsit cuvântul cheie
Îmi imprumuti o inimă ?…astăzi, vreau să construiesc o piramidă de viață
31 mai 2019
Dilemă
De multă vreme,
simt că toate lucrurile sunt distanțe imprecise
Când mă apropii de ele, le cresc bifurcații precum umbre copacilor
Până și pietrele se înmulțesc cu pașii care le calcă
de la un capăt de cremene, la un final de clepsidră
Dacă mă impiedic de dărâmăturile zilelor
cad în timpul interior al crăpăturilor care îmi șubrezesc transparența nopților cu lună cotită
Prefer să merg apăsat în rezonanța surdă a unui ieri fără mâine
umplut cu apa din începutul sfârșitului de lacrimă
De multă vreme,
îmi simt sufletul uitat la drumul mare
Cărările de munte nu mai văd pădurea de atâta lăstăriș cu ciulini înfloriți în talpă
mi se sufocă inima de preaplinul aerului înecat în izvoare secate
iar corpul ia forma imaterială a inimii vivante
De multă vreme,
mă caut în confuzia dintre mine și agonizanta retorică ,,To be, or not to be – that is the question”
Să fie oare aceasta, întrebarea?
29 mai 2019
Refugiu
Ce bine îmi este să te șoptesc iubite
acum, când m-am întors din călătoriile negre ale nopții,
să te simt ca pe o adiere de aripă în roua dimineții scăpată din strânsoarea eclipselor clandestine
să te ating cu roua ce-a căzut din ochiul luminii, dezbrăcată de senzația de frig
trupul să ți-l devorez într-o clipă de tăcere
înmulțită cu foamea degetelor ce frământă fecund un abandon
Ce senzație fără timp are spațiul care îmi construiește zidul
dintre pulsul zbaterii și varul alb al tremurului coapsei
sub care fierb adâncurile arcuite în brațe
Ți-aș spune că timpul mai are rabdare să ne aștepte la un capăt de labirint
dar,
nu știu cum va curge lumina printre cotloane ascunse de noi
sau, dacă Ariadna a lăsat chezaș firul de ață pe drumul cu pietre
Știu doar ceea ce nu știu…
că singuri pe acest pământ
ne vom însingura așteptarea într-o imundă grotă cu flori de lumină
ce însămânțează în inimă,
o pajiște limpezită de amnezia trecutului
Te poți refugia în mine..au înflorit sânzienele în noaptea îngerilor!
27 mai 2019
Sens unic!
Suntem umbre ale pământului
proiectate pe răni ce ne dor în soare
Nu recunoaștem stigmatul
de pe trupul trecerii fără urmă prin pasul cerului îngropat
Ne privim prin oglinzi retrovizoare,
negre înlăuntrul imaginii ștearsă de sinele daghereotipiei fără alb
Nu am ajuns în unde plecând din ce
și tot potrivind pe dos pașii
ne-am întors la același punct cu prea multă memorie
Să zburam, nu am învățat la lecțiile umbletului prin tină
Cerul nu este doar pata de albastru care ne privește din susul josului
și ne întreabă uneori despre ploaia realității din spatele sufletului
Nu există lumină cu umbre
și nici umbre în trecerea aripii prin porțile vămilor
Totul este doar o lacrimă pe râul plângerii
care ne cheamă să ne secăm neacceptarea
în splendoarea difuză a eliberării
într-o alta renaștere..
Desigur, va trebui să ne obișnuim cu lumina din aura ce doare!
Mariana Grigore
26 mai 2019
,,Locul meu secret „!
M-am retras din imuabila nepăsare a inefabilului gând
care mă întreaba obsedant dacă simetria este o măsură,
sau un sentiment pe care îl așează vântul în antiteza mea dintre culoare și lumina
Închid ochii minții în uitarea de sine,
calc cu urme de pași agățați de glezna timpului
din care beau ciutele dumnezeirea roșului la chindii neumblate
și ating întunericul rămas în umbra amintirilor
cu linia orizontului dintre infinit și esența depărtării
Sunt înfometat de aceasta splendoare difuza
pe care o palpez cu liniștea dintre imaterialitate și regăsirea de curcubeie
Ating cu degetele imaginii renăscute,
închiderea unei uși ce mă cheamă în afara mea
Mă rup de teluricul sentiment că am fost lut
și păstrez secretul nașterii în focul ce mă arde pe rug…
Privind flacăra,
doar tu vei înțelege de ce te chem
când mistuirea sufletului mai cere o ultimă culoare.
—————————–
Mariana GRIGORE
Târgoviște
2019